Terry Pratchett – Culoarea Magiei (Discworld 1)

Ce scria pe coperta primei ediţii a acestei cărţi, şi puţini ştiu asta sunt cuvintele: „Jerome K.Jerome meets the Lord of the Rings (with a touch of Peter Pan)”.

Ok, deci a fost odată ca niciodată un băiat pe nume Tolkien care a scris nişte poveşti fanatsy folosind un stil bucolic şi eroic deopotrivă. După el, au venit doi băieţi care i-au inspirat adânc parfumul cărţilor pentru a expira parfumul banilor: Terry Pratchett s-a făcut doar bucolic, iar George R.R.Martin doar eroic.

Acuma,  ştiu că pentru americani un fanatsy comic e o chestie nemaivăzută: un turist idiot, un vrăjitor incapabil, o Moarte haioasă, nişte eroi bătrânei cu proteze, mă rog… autoironie.

Cred însă că trebuie să fii imbecil să crezi că Terry Pratchett umple un gol în literatura fantasy, autoironizându-se.  Umple un gol în fanatsy-ul american în cel mai bun caz, dar nu în fantasy-ul mondial. În primul rând pentru că basmele româneşti sunt mai pline de autoironie decât orice alte basme din lumea asta. Apoi, pentru fantasy-ul ca gen se bazează pe diverse povestiri mai mult sau mai puţin tradiţionale, care au ca scop două lucruri: înfăţişarea unor fapte de vitejie şi înveselirea.

Dar, e simpatic Terry Pratchett când nu face reclamă la moartea prin asistare.

Stephen King – Turnul întunecat III – The wastelands

Mi-am dat seama cam târziu ca am ratat să vă scriu câte ceva despre „Ţinuturile pustii”, şi e clar că nu puteam rata şansa de a vă mai plictisi o dată cu nişte păreri despre „Turnul întunecat”.

Mi-am dat seama că am ratat subiectul, pentru că la „Lupii din Calla” nu aveaţi cu ce să faceţi legătura.

În primul rând trebuie să vă spun că mie unul cartea asta mi se pare cea mai „stephenking”-iană din serie, şi poate din cauza asta mi-a plăcut cel mai mult. Jake Chambers este un personaj tipic pentru autor:  lăsat să moară pe Tărâmul misterios de Roland, el continuă să existe pe Pământ, şi reuşeşte să găsească un portal către lumea pistolarului: găseşte o cheie într-o carte cu un tren, şi o poartă lângă un trandafir.  Când trece prin poartă, Susannah face sex cu demonul, pentru a-l proteja pe Eddie, şi uite aşa o să rămână gravidă în cartea a cincea. Motivul trenului o să apara şi în universul lui Roland,  căci acesta o să se lupte cu un tren cu inteligenţă artificială eşuată.

Cartea e foarte western şi extrem de americană.

Stephen King – Dark Tower V – Wolves of Calla

Treaba stă cam aşa: eroii ajung în  Calla Bryn Sturgis, un orăşel bizar în care toată lumea e speriată de viitoarea invazie a unor lupi. Şi lumea asta îi cere ajutorul lui Roland şi ka-tet-ului său ca să le vinăd e hac monştrilor. Între timp în Manhattan-ul anului 1977 pe o stradă se află un trandafir care e de fapt imaginea Turnului, şi dacă calcă vreunul pe trandafir, dispare şi turnul.  Şi se mai întâmplă că Susannah deyvoltă a treia personalitate, cea a viitoarei sale fiice cu demonul din ultima carte a seriei.

Acuma ştiu că toată lumea sare-n sus de bucurie că Stephen King a picat în sfârşit în balta postmodernismului, şi gata, stim ce-i cu el, dar ştiţi că mie nu-mi place ţuica cu bere, adică nu-mi pică bine la ficăţei postmodernismul.  Binenţeles, fanii înverşunaţi vor fi în primul rând mezmerizaţi de prezenţa aici a parintelui Callahan, din „Salem’s Lot” (dacă nu mă înşel, prima carte a autorului), alţii vor aprecia că lupii atacă cu armament marca „Harry Potter” şi că au faţa doctorului Doom.

Mie unul mi se pare că Stephen King pur şi simplu se joacă, şi mi se pare că este jocul pervers al autorului ajuns la acea cotă de notorietate încât ajunge să se distreze admirând entuziasmul cititorilor când el scoate câte o inepţie.  Să fim serioşi: „snitches” marca Harry Potter?  Glumă-glumă, dar când începi să râzi de autor, nu e bine.

Rămân la părerea că Stephen King este genul de autor care merită să fie citit dintr-un singur motiv: orice prostie ar scrie (şi în ultima vreme constat că deseori dă cu mucii-n baltă),  o scrie al dracului de bine, încât îţi menţine treaz interesul.

Paul Auster – Invizibil

Vă fac o confesiune: pentru mine cartea asta a fost cathartică. Nu mă întrebaţi de ce… probabil e o empatie la nivel sexual cu povestea asta. O carte care stârneşte în tine un sentiment de catharsis nu este neapărat frumoasă, sau inteligentă, sau recomandabilă majorităţii, ci pur şi simplu a atins coarda ta sensibilă. Mi s-a mai întâmplat asta cu „Contele de Monte Cristo”, „Răposatul Mattia Pascal”, „Maestrul şi Margareta”, şi da, iată, „Invizibil” de Paul Auster.

Pe scurt: părerile mele despre această carte au un grad ridicat de subiectivitate!

Treptat, un personaj iese din poveste, devine invizibil: tânărul Walker întâlneşte un cuplu straniu, profesorul universitar Rudolf Born şi Margot, care îi fac interesanta propunere de a conduce redacţia unui viitor ziar. Student cu pretenţii de afrimare poetică, Walker acceptă, nu fără oareşce suspiciuni ce-i sunt repede spulberate de cecul pe care-l primeşte. Problema este că în săptămâna în care Rudolf lipseşte din ţară, el şi Margot devin amanţi. La întoarcere Rudolf nu doar că află totul, dar nu este nici măcar deranjat. Un accident stradal (un negru îi atacă pentru a le fura banii) se termină cu moartea negrului, vinovatul pentru înjunghierea acestuia fiind chiar Born. Cuprins de frenezia dreptăţii Walker îşi denunţă profesorul, dar acesta este demult plecat la Paris.

La persoana a doua de data aceasta, Walker îşi povesteşte săptămânile pe care le petrece apoi cu sora sa la New York, într-o relaţie incestuoasă.

La persoana a treia, tot Walker povesteşte cum pleacă la Paris cu o bursă, unde o reîntâlneşte pe Margot şi pe Born, acesta din urmă însă aflat în pragul unei logodne cu o oarecare Helene, al cărei soţ este paralizat în urma unui accident. Frenezia dreptăţii nu-i dă pace lui Walker, şi încearcă să o avertizeze pe viitoarea soţie a lui Born şi pe fiica acesteia, Cecile, că bărbatul care urmează să le intre în viaţă este un ucigaş. Tentativa lui se termină prost, pentru că printr-o bizară coincidenţă, Walker e acuzat de trafic de droguri şi extrădat, deşi toţi cunoascuţii lui ştiau că este împotriva consumului de droguri.

Walker devine invizibil, iar povestea e continuată de Cecile, care mulţi ani mai târziu, după moartea mamei sale, este chemată de Rudolf pe o insulă unde locuieşte singur, şi o roagă să-i devină consoartă. Mai mult, îi destăinuieşte că este un fost agent secret, din cauza căruia tatăl ei a paralizat. (Trebuie să ştiţi că psihologia agentului secret este un motiv des întâlnit la Paul Auster.)

În fine, cartea poate părea exotică şi interesantă, şi am câţiva amici care au fost curioşi să o citească după ce le-am povestit-o, mai ales că mie mi-a plăcut enorm, dar nu ştiu de ce, în ciuda senzaţiei de entuziasm primar pe care o aveau, de a citi un autor contemporan „en-vogue”, de a putea lăsa coperta să se vadă pe birou când îşi fac poză la serviciu, treptat, pe măsură ce Walker devenea invizibil probabil, deveneau şi ei mai trişti şi mai plictisiţi.

Cel mai frumos a fost când cineva mi-a spus „vreau să o citesc şi eu”.

„E prea ciudată pentru gustul tău” – i-am răspuns eu.

„Glumeşti? Am citit „Luni de fiere” a lui Bruckner. Cu ce mă poate ăsta impresiona?”

„Amice, îi zic, Auster nu este obsedat sexual, şi nici artificios. Este pur şi simplu straniu.”

Nici măcar cu pe Nabokov în „Lolita” nu-l pot compara. Este normal,  pervers şi misterios deopotrivă.

S-a întors la mine peste trei zile:

„Ai avut dreptate. Nu-mi place.”

Despre literatura science fiction – primul contact cu SF-ul românesc

Nu ştiu de ce, noi, românii, nu avem apetenţă pentru SF-uri, în special pentru alea scurte. E drept că SF-ul e un gen care nu poate fi scurt: asta e relativ logic, pentru că încearcă săî întruchipeze un univers întreg şi cît se poate de complex, cu principii de funcţionare proprii, lucru imposibil de realizat în numai câteva pagini. Dar oriccum, dacă citeşti revista online a lui Orson Scott Card, „Intergalactic Medicine Show”, găseşti câteva shor-story-uri bune. La români nu e cazul. Nu ştiu de ce.

Eu am avut câteva tentative de a citi SF românesc, şi am rămas cu un gust amar. (Dracu’ m-a pus să le gust?)

În primul rând cred cu toată tăria că românul e o fiinţă lipsită de imaginaţie. Sau chiar dacă nu e lispit de imaginaţie, contextul social îl îngrădeşte enorm. Angajat la firmă de produs jocuri să fii, şi îţi va fi imposibil să te gândeşti la nave spaţiale când la colţul străzii e o piaţă gălăgioasă unde un ţigan burtos urlă în gura mare „Banane, 5 lei buchetu’ de banane, 5 lei buchetu’ de banane!”

Astfel românul trebuie să se lege mereu de o realitate, are un simţ al ridicolului educat de viaţa pe care o duce, şi acest simţ al ridicolului nu-i permite să se gândească serios la tot soiul de nebunii. Şi uite aşa, ne trezim cu autori bizari, ce plutesc brownian într-un lac de fantasy-uri şi neosuprarealisme.

Am citi de pildă (cu greu), o antologie SF a editurei Nemira de prin ’95 – un an bun, românii aveau curajul să vizese cât de cât. Nu vă pot povesti nimc din ce am citit, cu excepţia unei istorioare a lui Aurel Cărăşel, unde e vorba de originile „şopârleşti” ale omului – o chestie  fără cap şi coadă, dar cel puţin cu un subiect.

Sebastian A. Corn încearcă un soi de „Surogate” cu „Substitorul” său, Romuls Bărbulescu şi George Anania se strofoacă la o nuvelă despre un „ceva” care îi scoate pe unii din timp, Ovidiu Bufnilă are o scriitură dinamică în „Legiunea diavolului”, dar nici un pic de concreteţe vizuală (nu înţelegi unde se petrece, nici când, nici măcar „ce” sunt protagoniştii), iar Florin Pitea cu „Ancalogon” are o poveste liniară, scrisă în cea mai obositoare şi mai haotică manieră posibilă (Doamne, de ce i-ai pus lu’ ăsta pixul în mână?).

Mă rog, nu pun la socoteală fanteziile absurdo-sf-iste, gen Iulia Anania cu „Civilizes illusion”, Camil Baciu cu „Al patrulea cer” şi „Ienicec”, Michael Hăulică cu „Maria Mangalena” (o prostie monumentală), şi Cristian Lăzărescu cu „Orbul nebun furios” (ăsta era postmodern dacă nu se apuca de scris).

Vă mărturisesc că nu m-am oprit aici cu autoflagelarea, şi am luat un alt almanah, de data asta un număr din „Solaris”, şi vreau să vă zic că pe alocuri lucrurile n-au mai stat la fel de prost.

Almanahul începe promiţător cu „Linia” lui Tberiu Mihai, unde e înfăţişată o scenă dintr-un război între oameni şi nişte viespi uriaşe, apoi o scurtă povestire a lui Nicolae Constantinescu, denumită „Cadoul”, unde un tip primeşte o pietriciă magică. Treaba s-a împuţit însă când am ajuns la „Univers aleator cu Uzo şi Sirtaki” a lui Arthur Condeescu – un soi de eseu despre un univers paralel, apoi dau iar de Aurel Cărăşel în „Aguirre, mânia zeilor”, care la fel ca în povestioara lui sus-menţionată, începe foarte promiţător dar spre final, intră excesiv într-un antrenant ritm filosofic deloc potrivit: nişte tipi caută El Dorado, iar unul dintre ei dă peste nişte animale vorbitoare, care se dovedesc a fi nişte zei.

 

Alain Montandon – Basmul cult sau tărâmul copilăriei

Înainte de a citi această carte vă avertizez că trebuie să fi avut în prealabil o copilărie normală. E drept că la ora actuală normalitatea copilăriei este foarte disputată, şi fie avem copii cu educaţie forţat „sauvage”, care nu apucă să citească o poveste mai complexă decât istorioarele lui Creangă, iar singurele lor jucării sunt făcute din cârpe, fie avem ultra-tehnologizaţi plictisiţi la şapte ani de jocuri cu wrestling şi one-to-one kombat.

Cale de mijloc nu mai există nici aici.

În fine, ideea e că studiile lui Montandon despre câteva basme culte de referinţă pentru cultura mondială sunt foarte pertinente şi ating esenţa faptului că basmul cult nu e o „prostie menită să pervertească mintea copilului”, cum susţin împătimiţii apărători ai educaţiei tradiţionaliste: ştiţi, nu e musai să citim numai poveşti cu ţărani la coasă, feţi frumoşi în colanţi unisex şi domniţe la ananghie ca să distimgem binele de rău.

Alain Montandon scrie despre „Micul Prinţ”, al lui Saint Exupery, „Pinochio” al lui Collodi, seria lui Oz, a lui Baum, „Peter Pan”-ul lui Barry, „ET”-ul lui Spielberg (da… şi un film poate fi considerat un basm cult) şi „Povestea fără sfârşit” a lui Michael Ende.

Montandon surprinde totul: de la legături cu biografia autorilor, până la analize psihologice ale situaţiilor propuse. Nu ştiu să vă spun exact care este studiul cel mai interesant. Eu unul ştiam foarte puţine lucruri despre Peter Pan de exemplu. Ştiam că există un complex psihiatric ce-i poartă numele, dar nu ştiam că piesa de teatru se joacă având ca protagonist o femeie. N-am ştiut că Barry a vrut să creeze din Peter Pan un androgin, fie el şi pururea copil.

De asemenea, n-am ştiut de legătura dintre nasul lung al lui Pinocchio şi Hristos, (Allain de Lille remarcă faptul că rinocerul cu un corn pe nas este numit Christ) şi nu am sesizat niciodată că Pinocchio este de fapt „urmărit de bestiarul lui Hristos” – e luat drept peşte, înghiţit de un peşte (ca Iona) şi la un moment dat transformat în măgar.

De asemenea sunt foarte interesante paralele pe care le face Montandon cu complexele sexuale ale copiilor faţă de părinţi, Micul Prinţ nu are părinţi, Peter Pan nu are mamă, tatăl îi este duşman, şi perpetua angoasă a depresiei şiu a persecuţiei pe care o dezvoltă Dorotheea lui Baum.

E drept acuma că pot fi părinţi care se vor arăta foarte deranjaţi de faptul că basmul cult conţine elemente psihologice atât de stranii, referitoare la sexalitate şi la angoasă. Înafara de faptul că analiza se face pentru adulţi, nu trebuie să uităm că şi basmele anonime, sau tradiţionale, sunt la fel de încărcate cu elemente de sexualitate.

Concluzia lui Montandon este referitoare la „tărâmul miraculos”, la spaţiul de evadare al copilului într-un univers paralel unde se simte bine. Eu cred că e vorba de mai mult decât atât: e vorba de educaţie, de modalitaţile primare de distingere a binelui de rău, şi de faptul că atâta vreme cât basmul transmite nişte principii etice sănătoase, nu poate perverti mintea nici unui copil.

Pascal Bruckner – Luni de fiere

Frate, tipu’ ăsta este bolnav!

Domnilor, doamnelor, Pascal Bruckner îşi bate joc de voi!

Nu ştiu dacă ştiaţi, dar perversiunea nu are o limită clar definită în psihologie. De obicei în psihologie, se zice că perversiunea începe acolo unde se termină plăcerea.

„avem o concepţie prea sfântă despre dragoste ca să ne mulţumim cu atitudini atât de curente precum coitul, sodomia, felaţiunea. Perversiunea nu este forma bestială a erotismului, ci partea sa civilizată: copulaţia este demnă de animal, numai devianţa este umană, impunând o măsură barbară organelor, şi construieşte o artă compexă altoită pe o natură simplistă”(87)

Pe asta îşi bazează Bruckner cartea, şi asta îi motivează exagerările stilistice pe care eu unul le găsesc absolut scabroase. Frate… ea se cacă în gura lui? Ok, e şi ăsta un fetiş care ilustrează debandada în care se află cuplul modern, bine, am înţeles că e o critică a acestui cuplu, că e o poveste interesantă, şi voit interesantă, şocantă… bla-bla-bla, faceţi pe deştepţii cât vreţi în locul meu.

Pe mine nu mă deranjează Pascal Bruckner în sine, ci prin comparaţie:

– dacă pui cartea lui Bruckner în librărie, este considerată produs artistic, deşi în paginile ei este descris cum o tipă se pişă şi se cacă în gura soţului, apoi acesta îi linge căcatul de la cur şi tra-la-la, chestii de genul ăsta. Asta este o critică a societăţii, deci este carte, deci este artă (cred că a savurat-o Patapievici cu tot ICR-ul lui), şi mai mult, pentru că este extrem de perversă, este demnă de „uman”.

„Oh, domnule Bruckner… aplecaţi-vă un pic să vă arătăm stima pe care v-o purtăm!”

– în fine, dacă pui o casetă cu un film porno într-o librărie, în care un tip fute o tipă în cur, gură, respectiv pizdă, eşti un pervers obsedat sexual cu instincte animalice, lipsit de gust şi intelect; cum? doar o fute? nu i se cacă în gură?

„Nemernicule! Obsedatule? Cum să o fuţi aşa ca animalul, fără să te caci în gura ei? Porcule… mai pune şi tu mâna pe o carte!”

Primo Levi – Armistiţiul

Ideea principală a cărţii este că unele răni ale sufletului riscă să nu se vindece niciodată. Omul, fiinţă complexă înzestrată cu raţiune, poate ajunge într-un context în care mintea să îi fie atât de tulburată de evenimentele vieţi, încât niciodată după aceea să nu se mai poată bucura. Asta s-a întâmplat şi în lagărele de concentrare naziste, iar apatia zilelor de eliberare din aceste lagăre este descrisă de Primo Levi în „Armistiţiul”. O să găsiţi şi România pe harta călătoriei protagonistului, o Românie aşa cum o ştim cu toţii, vorba lui Dabija, „săracă ţară bogată”. Ce am găsit interesant la povestirea lui Levi, este empatia stranie pe care o are cu poporul evreu, căruia îi descrie cu obiectivitate capacităţile extraordinare în arta negoţului (multă lume face un „negoţ al supravieţuirii” în cartea asta).