Despre literatura science fiction – primul contact cu SF-ul românesc

Nu ştiu de ce, noi, românii, nu avem apetenţă pentru SF-uri, în special pentru alea scurte. E drept că SF-ul e un gen care nu poate fi scurt: asta e relativ logic, pentru că încearcă săî întruchipeze un univers întreg şi cît se poate de complex, cu principii de funcţionare proprii, lucru imposibil de realizat în numai câteva pagini. Dar oriccum, dacă citeşti revista online a lui Orson Scott Card, „Intergalactic Medicine Show”, găseşti câteva shor-story-uri bune. La români nu e cazul. Nu ştiu de ce.

Eu am avut câteva tentative de a citi SF românesc, şi am rămas cu un gust amar. (Dracu’ m-a pus să le gust?)

În primul rând cred cu toată tăria că românul e o fiinţă lipsită de imaginaţie. Sau chiar dacă nu e lispit de imaginaţie, contextul social îl îngrădeşte enorm. Angajat la firmă de produs jocuri să fii, şi îţi va fi imposibil să te gândeşti la nave spaţiale când la colţul străzii e o piaţă gălăgioasă unde un ţigan burtos urlă în gura mare „Banane, 5 lei buchetu’ de banane, 5 lei buchetu’ de banane!”

Astfel românul trebuie să se lege mereu de o realitate, are un simţ al ridicolului educat de viaţa pe care o duce, şi acest simţ al ridicolului nu-i permite să se gândească serios la tot soiul de nebunii. Şi uite aşa, ne trezim cu autori bizari, ce plutesc brownian într-un lac de fantasy-uri şi neosuprarealisme.

Am citi de pildă (cu greu), o antologie SF a editurei Nemira de prin ’95 – un an bun, românii aveau curajul să vizese cât de cât. Nu vă pot povesti nimc din ce am citit, cu excepţia unei istorioare a lui Aurel Cărăşel, unde e vorba de originile „şopârleşti” ale omului – o chestie  fără cap şi coadă, dar cel puţin cu un subiect.

Sebastian A. Corn încearcă un soi de „Surogate” cu „Substitorul” său, Romuls Bărbulescu şi George Anania se strofoacă la o nuvelă despre un „ceva” care îi scoate pe unii din timp, Ovidiu Bufnilă are o scriitură dinamică în „Legiunea diavolului”, dar nici un pic de concreteţe vizuală (nu înţelegi unde se petrece, nici când, nici măcar „ce” sunt protagoniştii), iar Florin Pitea cu „Ancalogon” are o poveste liniară, scrisă în cea mai obositoare şi mai haotică manieră posibilă (Doamne, de ce i-ai pus lu’ ăsta pixul în mână?).

Mă rog, nu pun la socoteală fanteziile absurdo-sf-iste, gen Iulia Anania cu „Civilizes illusion”, Camil Baciu cu „Al patrulea cer” şi „Ienicec”, Michael Hăulică cu „Maria Mangalena” (o prostie monumentală), şi Cristian Lăzărescu cu „Orbul nebun furios” (ăsta era postmodern dacă nu se apuca de scris).

Vă mărturisesc că nu m-am oprit aici cu autoflagelarea, şi am luat un alt almanah, de data asta un număr din „Solaris”, şi vreau să vă zic că pe alocuri lucrurile n-au mai stat la fel de prost.

Almanahul începe promiţător cu „Linia” lui Tberiu Mihai, unde e înfăţişată o scenă dintr-un război între oameni şi nişte viespi uriaşe, apoi o scurtă povestire a lui Nicolae Constantinescu, denumită „Cadoul”, unde un tip primeşte o pietriciă magică. Treaba s-a împuţit însă când am ajuns la „Univers aleator cu Uzo şi Sirtaki” a lui Arthur Condeescu – un soi de eseu despre un univers paralel, apoi dau iar de Aurel Cărăşel în „Aguirre, mânia zeilor”, care la fel ca în povestioara lui sus-menţionată, începe foarte promiţător dar spre final, intră excesiv într-un antrenant ritm filosofic deloc potrivit: nişte tipi caută El Dorado, iar unul dintre ei dă peste nişte animale vorbitoare, care se dovedesc a fi nişte zei.