Giovanni Papini – Viața lui Iisus

Ei bine da, iată o carte într-adevăr dedicată celor care nu merg pe la biserică. Papini e aici la fel de tumultos și învolburat ca în mai toate scrierile sale, dar de data asta chiar îți dă senzația că nu scrie de pomană
Pe de altă parte, cartea e dedicată și celor care n-au nimerit vreodată la o predică normală. E o scriere atât pentru cei care condamnă, și în special pentru cei care susțin creștinismul lui Becali. Mă rog, important nu e Papini, ci Iisus. Iată câteva dintre cele mai importante observații ale autorului asupra vieții Mântuitorului:
Iisus s-a născut într-un staul. Contrar imaginilor optimiste cu pruncul dormind într-o iesle, (așa cum probabil știm și din colinde) Iisus s-a născut de fapt într-un staul, adică în casa vitelor, unde doar jgheabul cu fân e curat. Sunt patru ziduri netencuite cu bolovani murdari pe jos. E la fel de murdar ca și lumea. Vitele sunt Firea, Ciobanii sunt Norodul iar Magii – înțelepciunea.
”Magii la Betleem înseamnă vechile teologii care recunos desăvârșita revelație. Știința ce se umilește în fața Nevinovăției, Bogăția care se culcă la picioarele sărăciei.”
Toți cei născuți în acceași zi cu Iisus vor fi uciși de Irod. Deci nimeni născut în acea zi în Betleem nu va fi martor la Răstignire. Nevinovați sunt rămași e vecie.
„Scufundarea în apă e dăinuirea unui Sacrificiu Omenesc” – se presupune că cei dintâi evrei ofereau nou născuții drept sacrificu pentru iertarea păcatelor celor mulți, până la Avram, când Dumnezeu a interzis acest lucru. Interesant este că nu întotdeauna a fost ascultată după aceea porunca lui Dumnezeu. Înecul era o modalitate de a pune capăt vieții acestor țapi ispășitori. Botezul lui Iisus are un truplu sens: pe de-o parte cel de a împlini proorocirea, apoi, acela de a curăți partea trupească și sufletească, dar și de a resacraliza un obicei păgân sângeros într-unul inofensiv.
Romanii au crezut multă vreme despre creștini că împlinesc ritualuri canibalice, având în vedere că aceștia susțineau că se împărtășesc cu trupul și cu sângele lui Hristos. Ce nu înțelegeu ei era modalitatea de funcționare a creștinismului, care da, păstra unele dintre ideile altor religii, dar fundamentul lor era cu totul altul: iubirea.
Stilul lui Papini de a sări de la patosul mesianic la pedanterismul raționalist este absolut fermecător. Într-un foarte elaborat capitol, veți găsi toate răspunsurile pe scurt date prigonitorilor morali ai lui Hristos: celor care cred că religia e ”opiul popoarelor”, celor care susțin că toate religiile sunt la fel, pentru că toate te învață să fii bun și iubitor – nimic mai fals: iubirea de semeni, necondiționată și adevărată, numai Hristos a propovăduit-o. Până la Iisus, oamenii erau învățați să-și iubească rudele, prietenii, poporul, chiar și sclavii – dar nu și dușmanii. Cum să creadă evreii în cuvântul lui Hristos, când Paslmii răsună de ocări împotriva dușmanilor? Iar Iisus a spus ”Doamne, iartă-i că nu știu ce fac!”.
„Satana nu-i ispitește decât pe cei mari și curați” – Iisus nu atinge banii. Banii nu sunt ai lumii sale – nu sunt nici o necesitate a corpului. El spune să se dea Cezarului ce-i al Cezarului. Nimic din ce e necesar lui Dumnezeu nu poți procura cu bani.
Iisus nu rostește niciodată cuvântul ”moarte” – despre cei pe care el îi învie, spune că dorm, pentru că nu vrea să stârnească lumea cu minunile sale. Nu e un vrăjitor.
”Căci mai lesne este să speli o cană decât să-ți speli sufletul. Pentru lucrurile moarte ajunge puțină apă și un ștergar; pentru suflet e nevoie de lacrima iubirii și de focul voinței. Nimic din tot ce-i în afara omului nu-l poate pângări, intrând în el, dar ceea ce iese din om, da, îl pângărește”
Un mare dușman al lui Papini este Nietzsche, pe care-l combate în câteva rânduri. Dacă autorul Anticristului îl considera le Iisus un om slab cu caracter de servitor, Papini îi răspunde: a sluji nu e totuna cu a fi slugarnic. Un conducător înțelept va fi mereu slujitorul poporului său.
Dintotdeauna oamenii au vrut să se asemene cu zeii, dar modelele lor de zei au produs războinici ca Ares sau ca Atena, meșteșugari ca Hefaistos, femei de lupanar ca Afrodita, geloși posesivi ca Zeus și așa mai departe. Iisus ne oferă modelul Tatălui – Dumnezeu Tatăl. Cât de mult își iubește un tată copii? Cum îi pedepsește, pentru a-i învăța să nu pățească ceva mai rau? Și cât de mult suferă când aceștia îl părăsesc? Și cum vrea tatăl să se poarte între ei fii lui? Dacă ești tatăl a doi copii, nu-ți dorești ca aceștia să țină unul la altul? Dumnezeu-Tatăl dăruiește dragoste necondiționat, chiar și atunci când copiii îl părăsesc, și când aceștia se întorc la el, asemeni fiului risipitor, el se bucură nespus.

Anunțuri

Roberto Quaglia – Vagabondul interspațial

Nu, romanul acesta nu e ciudat. Surpinzător de inteligent – poate, dar nu ciudat.

E greșit să spui că pentru Qualiglia nimic nu mai e sfânt. Din contră: în această carte totul este penibil de sacralizat: de la penisul regelui Arcibald mișelește scurtat de gura Sybill-ei, până la… desigur… televizor.

Dacă considerăm televizorul lui Quaglia un calculator, sau un iPad, romanul lui nici măcar nu mai e SF.

Ok, deci într-un univers trăiesc doi regi: unul bolnăvicios, ușor impotent și alergic la păr (fute doar femei cu perucă din păr sintetic), și altul – Arcibald, puternic, frumos și analfabet. Impotentul îl are ca sfetnic pe Auschwitz iar analafabetul pe Churchill.

Sistemul nostrum de guvernământ este dezgustător! Monarhia lasă grozav de dorit. Ar trebui dezvoltat un sistem mult mai funcțional… definitiv… Un regim în care lumea să nu se răzvrătească NICIODATĂ… în care poporul să găsească iraționale perspectivele de a se răscula”(16)

Și cum poporul condus de impotent tinde să se răscoale, pentru că regele său fute din ce în ce mai rar, Auschwitz vine cu o soluție: să pornească un război împotriva lui Arcibald și să-i fure televizorul – singurul aparat de acest fel din Univers, la care se uită numai Arcibald și copii lui precoce.

Să numești jocul în care poporul trebuie să creadă că el te-a ales cu un cuvânt convenabil scopului tău, adică Democrația”(62)

Buuuun. Așa apare deci cavalerul

Arthur Twenty de Bruine Halfzwaar, locuiește în Lumea Liberă Dolarizată (locul unde se află și Europa Beate Uhse G.m.b.h.) și este un sacerdot exorcist care spune rugăciuni pentru renașterea pe Pământ a fiului Televizorului. Când se strică un televizor, el vine să-l exorcizeze cu următoaea rugă:

O, Programator care ne ești în Spațiu! Pleacă Sfânta Ta Ureche la rugămintea păcătosului Tău discipol care cu tot sufletul te cheamă acuma! Susține și condu degetul meu, pentru ca minunea să se săvârșească încă o dată și fiul Tău Televizorul să se renască pe Pământ, în această casă nefericită din lipsa Mângâierii Tale! Redă-i viața Televizorului Tău, instrument al Realității, și eliberează din întuneric și din Nimic pe locuitorii acestei umile case! De aceea, eu Te rog și Te implor, pentru ca sacrosantul tău Adevăr să se întoarcă, să se stabilească din nou în cest Sfânt Ecran și pentru ca incontestabilul Adevăr să ilumineze din nou, cu roadele Înțelepciunii Tale, neștiutoarele suflete ale oițelor care au trebuit să-mi ceară ajutorul.”(70)

Cumnatul său, Jim Coke, este în Franța Condom, pentru a catehiza populația indigenă cu Binecuvântata Coroziune a coca colei.

După noul crez catolicocacolic, Dumnezeu și Marele Cocacolone au existat dintoteauna. […] Când era proaspăt creat, Omul trăia în Eden-McDonalds, un admirabil paradis terestru, străbătut de spuymoase pârâuri și mici cascade de coca-cola, clocotitoare lacuri de sprite și seven-up, delicioși arbori de paneburgher. Când Eva l-a tras de mână pe Adam să mănânce în restaurantul chinezesc al Marelui Șarpe, Dumnezeu și Marele Cocacolone i-au izgonit din Eden-Macdonalds”(85)

Într-zi obișnuită în care ploua, ca de obicei cu polistirol,  Arthur e atacat de un Castan Gentil modificat genetic, și orbește din cauza viermișorilor de polistiren care-i intră-n ochi. Bine, nu apucă să orbească, pentru că Pedro Jack Yuri Sleep-Camomillaspray Veruhappydent Johnson-Crack îi face rost de o pereche de ochi noi de la un afgan condamnat la moarte. Problema este că Arthur își pierde talismanele televizorului, care-l ajutau să facă exorcizări, și odată cu acestea începe să-și piardă și credința în Marele Programator.

Așa că într-o bună zi, într-un gest blasfemic, tastează la telecomandă numărul Pi.  Și își vede la televizor propria viață, apoi ajunge în lumea regelui Arcibald.

Aici o cunoaște pe Sybilla (o salvează ca un erou), Arcibald îi vâră penisul pe gât Sybillei, aceasta îl mușcă, ajung apoi la curtea impotentului, găsesc aici televizorul furat iar tastează Pi, și amândoi își continuă apoi călătoria din Univers în Univers.

Îl vor cunoaște pe un Iisus, pe un Einstein, și apoi pe un Programator care va explica cum stă treaba: se pare că în urmă cu mult mult timp poveștile de la televizor au devenit Universuri în sine, iar oamenii s-au transformat în Programatori de asemenea universuri. Partea bună era că în timp, ceea ce erau cândva singurii oameni din Univers s-au perfecționat: au devenit super inteligenți, super puternici, și chiar au reușit să renunțe la organele de reproducere: mai nou, se pișă prin deget.

Un asemenea super-programator îl va duce pe Arthur acasă, și i-o va da cadou pe Sybilla.

Și pentru că e campanie electorală, iată candidații la președenția Lumii Libere Dolarizate:

JOSHIRO IBMUTSUBITHI – japonez blond juvnil moralist decizionist căsătorit patru copii culturist respirație curată joacă tenis fumează “Cancer”.

YURI MORL MAJORITY DUREX – eurasiatic creol în vârstă căsătorit opt copii însămânțați artificial nici o antecedență dodecatleticcă cast temătordedumnezeu joacă la flipper dorință de bujori în obraz

SAM MARLOBOROCOUNTRY – americanoid înalt blond ochi albaștri indiajonez celibatar karate kung-fu pumniîngură temătordeclinteastwood tarensulă caelotrofhyc dorință de ananas (bidon) sub cap nu fumează pipă coca cola și marlboro de trei ori pe zi

MAHOMED GULFNASAPOLISTYROIL – araboid albin de culoare sănătos la cap căsătorit 2 ½ copii sportiv microbist moralitate încercată opere de caritate izmene curate mai mulți bani și mai puține taxe dorință de voturi în luptă fumează “Cancer” nu-i chiorăie mațele

Primo Levi – Armistiţiul

Ideea principală a cărţii este că unele răni ale sufletului riscă să nu se vindece niciodată. Omul, fiinţă complexă înzestrată cu raţiune, poate ajunge într-un context în care mintea să îi fie atât de tulburată de evenimentele vieţi, încât niciodată după aceea să nu se mai poată bucura. Asta s-a întâmplat şi în lagărele de concentrare naziste, iar apatia zilelor de eliberare din aceste lagăre este descrisă de Primo Levi în „Armistiţiul”. O să găsiţi şi România pe harta călătoriei protagonistului, o Românie aşa cum o ştim cu toţii, vorba lui Dabija, „săracă ţară bogată”. Ce am găsit interesant la povestirea lui Levi, este empatia stranie pe care o are cu poporul evreu, căruia îi descrie cu obiectivitate capacităţile extraordinare în arta negoţului (multă lume face un „negoţ al supravieţuirii” în cartea asta).

Umberto Eco – Insula din ziua de ieri

“Insula din ziua de ieri” al lui Umberto Eco este un roman mult prea postmodern pentru gustul meu. N-aş putea spune nici în ruptul capului că nu e un roman bun – ba din contră – cred că este cel mai bun şi mai adevărat roman postmodern cu putinţă (cu alte cuvinte, Cărtărescu mai are de învăţat).

Totul e permis : orice stil, orice atitudine, orice subiect. Să le luăm deci pe rând:

Roman introspectiv – pe la 1643, un tânăr pe nume Roberto cercetează singur un vas pe nume Daphne, descoperind existenţa unui Intrus.

Roman istoric de război – începe apoi să-şi amintească  de viaţa sa până într-acel moment: partcipă alături de tatăl său la diferite lupte, în urma cărora acesta moare din cauza unui gest nesăbuit de eroic menit să şteargă ruşinea familiei pricinuită de trădarea lui Ferrante, fratele geamăn al lui Roberto.

Roman ştiinţific – Roberto îl cunoaşte pe un anume părinte Emanuelle, care-l introduce în tainele unei ştiinţe atomice primitive (toţi preoţii lui Eco seamănă cu cei din “Numele trandafirului”).

Roman de dragoste – Roberto se îndrăgosteşte în prima fază de o tânără oarecare fără statul social, iar un prieten îl învaţă tainele scrisorilor de amor (gen “Scrisorile persane”?). Apoi se îndrăgosteşte de o “doamnă adevărată”, Lilia.

Roman de spionaj – după ce un amic îi vorbeşte lui Roberto despre “pulberea de simpatie”, acesta e racolat de Mazarin şi trimis într-o misiune pe vasul Amarilli pentru a descoperi meridianul de 180 de grade şi Insulele lui Solomon.

Roman de aventuri – Roberto călătoreşte pe Amarilii şi prin nu se ştie ce împrejurame ajunge pe vasul părăsit Daphne naufragiat lângă o insulă ocupată de fitofagi.

Roman camaraderesc – se împrieteneşte aici cu Intrusul, care e de fapt preotul Caspar. Cei doi îşi dezvăluie secretele. Caspar înceracă să străbată marea până la insulă într-un clopot, şi moare, evident.

Roman introspectiv (din nou) – Roberto îşi imaginează viaţa fratelui său Ferrante, cum o cucereşte pe Lilia în locul lui, şi cum ajunge şi el să moară în căutarea vasului Daphne.

La final – ironia postmodernă – autorul recunoaşte că personajele “poate” că sunt inventate, iar Roberto este unul dintre aceia care a “ratat” găsirea insulelor lui Solomon, descoperite cu jumătatea e vaec mai târziu.

Un admirabil exerciţiu de stil, căruia cred că-i lipseşte inevitabil sufletul.

Curzio Malaparte – Pielea

Aşa cum Orwell spunea în „1984” că în faţa durerii fizice nu există eroi, la fel consideră şi Malaparte că, în vremuri de război, omenirea e interesată de un singur lucru: să-şi salveze pielea. Malaparte nu i-a cunoscut probabil îndeajuns de bine pe români, care îţi asumă această maximă de viaţă ţi pe vreme de pace. Să trăieşti instinctiv, la limita supravieţuiriii nu e tocmai ideal, având în vedere faptul că te asemeni involuntar cu un animal, dar un dram de conştiinţă dacă-ţi ocupă creierul te vei simţi teribil de mizer şi inutil. Tragic e faptul că un asemenea paradox al învingătorului nu-l poate traumatiza decât pe un om sensibil, ceea ce nu e cu siguranţă cazul unei majorităţi.

Ileana Berlogea – Luigi Pirandello

Cartea destinată celebrului dramaturg italian se vede a fost scrisă cu mult suflet. Autoarea prezintă si alte opinii critice în ceea ce-l priveşte pe autor, pentru că studiile lui Adriano Tilgher de exemplu încorsetează vasta multitudine de potenţialităti a operei pirandeliene, sau alţi critici îi acuză opera de numeroase lacune. Exemple…da: Pirandello a făcut parte din partidul lui Mussolini, dar în ce context? Din ce cauză? Soţia lui Pirandello a fost bolnavă, şi el i-a fost alături,dar ăsta e un fapt atât demn de laudă dar şi demn de condamnat: şi-a iubit sau şi-a urât Pirandello condiţia? Pe scurt: un exemplu de critică literară, o obiectivitate rar întâlnită.

Umberto Eco – Pendulul lui Foucault

“Tetrapiloctomia” – îmi şuieră şi acum cuvântul ăsta în cap. Să despici firul în patru poate fi nu doar o artă, ba chiar o obsesie. Lumea are nevoie de un punct al originii… el există, dar să pretinzi că în cunoşti e o mare prostie. “Pendulul lui Foucault” al lui Umberto Eco e un roman despre semiotica lucrurilor simple pe care cişte miţi bolnave, cum e cea a lui Dan Brown le hiperbolizează de dragul raţiunii în detrimentul sentimentelor. Marele mistere ale vieţii nu se află ascunse în spatele unor semne, ci sunt atât de aproape de noi, îl avem sub nas, aşa că vedem dincolo de el, în gol. Noi suntem originea, iar pendulul e semnul.