Terry Pratchett – Lumina fantastică (Discworld 2)

Uite aşa ajunge Twoflower să joace cărţi cu Cei Patru Cavaleri ai Apocalipsului. Cuplul Vrăjitor-Turist reuşeşte de data asta să salveze magica lume a Discului, în urma unei călătorii care mie unul mi se pare mutl mai haioasă decât prima. (probabil că autorul e mai sigur pe stilul său după ce a primit o primă serie de lauri). Cartea are un final: protagoniştii se despart.

Remarc faptul că ironia la adresa lui Tolkien este din ce în ce mai evidentă, vezi pasajul cu bieţii copaci vorbitori, apoi cu pietrele. Dar, amintiţi-vă de ce v-am spus încă de la postarea cu „Parry Hotter”: nu poţi parodia o non-valoare.

Anunțuri

Elizabeth Gilbert – Mănâncă, roagă-te, iubeşte

Puteţi considera cartea asta un mini-ghid introductiv de spiritualitate orinetală pentru occidentalii cu două mâni stângi în arta meditaţiei. Sau… confesiunile unei scriitoare americane la primul contact cu niscaiva culturi non-americane:

Limba italiană de exemplu, această invenţie foare practică pentru a denumi mai uşor anumite preparate culinare, o cunoaştem din deja celebrul „Squadra azzura” şi repetabilul „vafanculo”.  Ea se amestecă lasciv cu ceva chestii de prin India, şi în final cu Bali, unde personajul meu preferat rămâne Wayan Nuriasih – deci tipa e genială – face rost de o sumă uriaşă de bani şi încă mai vrea. Pe de-o parte e genială că mai vrea, pe de alta, nu ştiu ce să cred despre ea, că sincer, nu rpea se pricepe la investiţii. Oricum, o să vedeţi că scena asta cu banii e scoasă din film. Cum e scos din film faptul că Felipe are vasectomie. O fi zis Bardem „La asta cu vasectomia cred că putem renunţa”. Ideea e nu doar că protagonista renunţă la posibilitatea de a avea un copil cu fostul soţ, dar şi la posibilitatea de a avea vreodată copii, deci profeţia lui Ketut e cam de căcat. Mă rog…

În toate recenziile în limba română pe care le-am citit la această carte, conlcuzia a fost „foart frumoasă, e despre cum să trăim eliberaţi de prejudecăţi” – zău? Şi chiar v-a pus pe gânduri? Păi hai să ne gândim aşa:

  1. La ora actuală câţi români mănâcă? Mulţi, vă spun eu. Bagă-n ei ca-n spital. Stau la cozi la Cora cu căruţele pline cu pacheţele de şuncă. Deci românul mănâncă.
  2. Câţi români se roagă? Toţi. De fapt, cozile de la Cora se iau la întrecere în lungime cu cele de la moaştele vreunui sfânt, dar numai în ziua de comemorare a sfântului. Crede-ţi-mă, după ce mânâncă, românul se închină şi abia apoi râgâie! E un mistic!
  3. Câţi români iubesc? Iubirea e sentimentul de bază al românului. Nu există Sinoma Sensual, nu poate fiinţa Cruduţa şi Bianca lui Bote fără iubire. O, da, românul chiar ştie „să iubeşte”.

Concluzia firească dragii mei este că românii, ţinând cont de această reţetă magică de fericire, nu auu deloc prejudecăţi. Da. Ia spune-i tu lu’ aia de i-a plăcut romanul, e gata să se însoare şi să nu facă copii sfidând 2000 de ani de tradiţie românească? E pregătită să nu adopte idealul iepuresc de existenţă al românului?

Foarte frumoasă cartea. Mi-a adus aminte cât suntem de ipocriţi.

Esther Perel – Inteligenţa erotică

În primul rând o carte despre inteligenţă, fie ea şi erotică, nu se potriveşte de nici o culoare gustului românesc.

În al doilea rând o carte despre rotism, fie el inteligent, nu este necesară românilor, pentru că ei cunosc acest domeniu în totalitate şi aprioric.

Acuma, este drept că pacienţii lui Perel fac parte în marea lor majoritate din socitatea americană, care oricât ar fi de bolnavă (şi în multe cazuri e mai bolnavă decât noi), are cel puţin buna cuviinţă de a recunoaşte când aunevoie de îngrijiri. Românii ca speţă, când sunt gripaţi, decât să se trateze, preferă să-şi accepte mioritic  soarta: vor muri din exces de mucozitate.

Să termin dar cu introducerea asta din ce în ce mai ocolită:

Cât de îndopaţi cu prejudecăţi sunt românii se vede de la editura care a publicat cartea într-o colecţie destinată femeilor, ca şi cum în această materie numai lor le revine dreptul firesc de a se informa, când biata autoarea scrie de fapt despre cupluri.

Cât de bine stau cuplurile de români la capitolul sexualitate nu ştiu să vă zic, şi nici măcar nu e important. Poate că fac sex zilnic, sau poate că fac o dată pe an: cartea li se adresează ambelor categorii, pentru că sexul zilnic nu asigură şi calitatea.

Ce am fost uimit eu să descopăr este că majoritatea pacienţilor lui Perel se iubesc:

Lucrurile merg bine între noi. Ne-am mutat împreună. Ne înţelegem de minune. Ea e frumoasă, nostimă, inteligentă. O iubesc cu adevărat. Nu facem sex” (47)

Ideea e că nu sunt cupluri care continuă să activeze în baza vieţii sexuale. Din contră, de cele mai multe ori sexul le lipseşte cu desăvârşire, iar ei continuă să rămână împreună. Ceea ce simt ei este că „Dorinţa sexuală nu respectă legile care menţin pacea şi fericirea între parteneri” (56) „Sexualitatea este mai mult decât o metaforă pentru pentru relaţie – este o poveste paralelă de sine stătătoare

Observaţi că soluţia în cazul acesta nu este divorţul, ci mersul la psiholog, o întreprindere absolut străină românilor. Sincer să fiu, nici nu ştiu ce ne lipseşte mai mult: psihologii, sau pacienţii? Şi mai trist este că observaţiile lui Perel sunt critice şi la adresa metodelor clasice de tratament a vieţii de cuplu. Nu toate lucrurile se rezolvă vorbind. E bine că o femeie descoperă asta, pentru că dacă era descoperirea unui bărbat era acuzat de misoginism. Intimitatea dialogată de tip feminin nu este o soluţie de regăsire a tensiunii sexuale. (Da, bine… să-i spuneţi asta neveste-mii!). La fel, discuţia şi afişarea intimităţii la un psiholog iarăşi nu e întotdeauna productivă, ceea ce înseamnă că românilor le trebuie o mie de ani să descopere ce face un psiholog, şi încă două mii de ani să adopte o metodă de tratament fără palavre.

În rest, numai de bine:

Eu unul încă nu cred în soluţia lui Proust: „Adevărata călătorie de descoperire nu constă în căutarea unor peisaje noi, ci în a privi cu alţi ochi”. Bine frate… să vezi tu zilnic metroul între Dristor şi Pipera cu alţi ochi!

Tensiunea sexuală se poate manifesta liber nu prin cooptarea agresiunii, ci prin posedarea ei – şi poate aduce şi aceasta siguranţă” (62) asta îmi place cum sună.

Iubirii îi place să micşoreze distanţa care există între mine şi tine, în timp ce dorinţei aceasta îi insuflă energie”(63) – asta  mi se pare foarte adevărat. Şi nu  uitaţi că atunci…

Când oamenii trăiesc unul deasupra celuilalt, nu mai este nicio izolare de depăşit şi sunt de departe mai puţin interesaţi să adopte idealuri de intimitate vestice şi de clasă mijlocie” (67)

Ilf şi Petrov – Douăsprezece scaune

Da, e o carte veselă, şi deşi la final bietul Bender moare, este mai puţin tristă decât „Viţelul de aur”. Aici e subiectul e mai simplu: doi inşi vor să pună mâna pe o comoară, şi pun în funcţiune toate tertipurile posibile în vederea realizării acestui scop nu tocmai onorabil. E o Rusie săracă, stupidă şi vesel de proastă – sincer, parcă  n-ar fi Rusia, ci România.

Da, se pare că la final Bender e ucis. Rămâne din el doar cadavrul unui om care a iubit şi a suferit. „A iubit banii şi a suferit că n-avea destui!” (380)

Mă rog, nu vă plictisesc cu povestirea unei cărţi pe care merită să o citiţi, reţin doar un sfat pentru toţi rataţii care se cred mari şefi, amintindu-le că au dat greş în momentul în care au dat afară atâţia angajaţi de nădejde din firma pe care cică o păstoresc cu înţelepciune:

Da, bătrânul meu prieten, eşti bolnav de impotenţă organizatorică şi de anemie totală. Având în vedere această invaliditate, cota dumitale va fi redusă în consecinţă” (272)

Paul Auster – Leviathan

După ce am citit „Invizibil” mi-a plăcut Paul Auster.

După ce am terminat de citit „Leviathan” mi-am dat seama că îmi place al dracului de mult Paul Auster.

Tipul ăsta are un stil de a descrie situaţiile erotice care mie îmi place la nebunie: nu e nici vulgar, nici preţios, nici clasic, nici extrem de modern. Excitantă dar nu penibilă, jucăuşă dar serioasă, cam aşa decurge o relaţie sexuală „austeriană”.

Povestea este foarte bine gândită, şi paradoxal, critică relaţiile sociale moderne mai rău decât face Bruckner, şi cu mai puţine artificii scatologice. Merită să vă povestesc acţiunea, pentru că sunt şanse minime să ca în următorul veac romanul acesta să fie citit în România cu acelaşi interes ca „Turnul întunecat” al lui Stephen King:

Doi scriitori în devenire se împrietenesc într-o seară la un bar unde unul dintre ei îşi lansează o carte. Ben Sachs este autorul romanului „The New Colossus”, iar Peter, din princina unui viscol oribil care i-a ţinut acasă pe toţi posibilii cititori, este cu excepţia barmanului, singurul invitat la această fiestă ratată.

Amândoi sunt prinşi în iţele unor căsnicii complet diferite: Sachs e căsătorit cu Fanny, şi nu pot avea copii, iar Peter cu Daria, trăind într-o viaţă ideatică ce se va finaliza în scurt timp cu un divorţ.

Întâmplător sau nu, Peter realizează în clipa în care face cunoştinţă cu ea, că Fanny este o fostă cunoştinţă de la şcoală, pentru care dezvoltase în secret o adevărată pasiune, şi la fel de întâmplător sau nu, va avea cu aceasta o relaţie sexuală după divorţul de Daria.

Pregătit să rupă prietenia cu Ben, şi să se căsătorească rapid cu Fanny, planurile lui Peter sunt date peste cap de prietenul său, care nu e supărat pe el, ba din contră, îi mulţumeşte că i-a salvat căsnicia. (scenele de genul „I-ai tras-o neveste-mii dar nu-ţi port ciudă” mi se par a fi favoritele lui Auster).

Timpul trece, Peter rupe relaţia cu Fanny, se recăsătoreşte, are un copil, şi îşi pune viaţa la punct (el e povestitorul, deci destinul lui e cu happy-end). Sachs însă o cunoaşte pe Maria, o tipă cu apucături destul de ciudate, o fostă amantă a lui Peter, obişnuită să trăiască din „experimente artistice” care să o ajute să descopere lumea. Astfel, găseşte o agendă de telefon din întâmplare, sună la un număr din agendă, şi îşi regăseşet o veche prietenă, Lilian Stern, care lucrează ca prostituată. După această „mirifică” întâlnire, Lilian renunţă la meseria ei, şi se căsătoreşte.

Între timp, Sachs divorţează de Fanny, şi la fel de întâmplător, într-o dimineaţă se pierde printr-o pădure unde pleacă să se plimbe. Este găsit de un tânăr binevoitor cu o camionetă. Pe drumul înspre casă, cei doi întâlnesc un tip cu un Dodge oprit de-a curmezişul drumului. Tănărul vrea să-l ajute, tipul îl împuşcă din senin, iar Sachs, speriat, îl loveşte în cap pe ucigaş cu o bâtă de baseball, lăsându-l, vorba englezului, „dead”. Şocat de fapta sa, Sachs fuge cu Dodge-ul. Găseşte actele tipului pe care l-a ucis, şi o valiză plină cu bani. Cum pe Fanny o găseşte în pat cu altul, se duce la Maria, şi îi arată actele celui pe care l-a ucis. Întâmplător, pentru că într-o societate modernă „întâmplătorul” este apăsător de potrivit, tipul ucis este soţul lui Lilian, de care aceasta tocmai divorţase.

Astfel, Ben o cunoaşte pe Lilian Stern, i se prezintă ca ucigaşul soului ei şi intră într-un joc pervers: îi dă zilnic acesteia o sumă de bani, pe care, paradoxal, aceasta o acceptă. Mai târziu vor avea chiar şi o relaţie, la capătul căreia însă, Sachs se va sinucide.

Stephen King – Turnul întunecat VII – Dark Tower

Deci ăsta era marele final!

Ok, se clarifică nişte lucruri: în primul rând avem de-a face cu o influenţă puternică şi vizibilă a lui Tolkien. Turnul lui King e varianta mai întunecată a turnului lui Tolkien (avem şi aici un păianjen uriaş, Crimson King … ştiu, e un monstru fain!). Apoi, mai este şi influenţa lui Baum ş ia vrăjitorului din Oz. Ştiu că o să vă enerveze ipoteza asta, dar la fel ca şi Dorothy, la sfârşitul călătoriei Roland nu descoperă ceva exterior lui, ci pe sine.  Ca să se împlinească profeţia de la începutul poveştii, cam toţi eroii mor, mai puţin protagonistul.  

E dinamism şi multă tensiune în cartea asta, şi ce mă întristează cel mai tare e că moare Oy. Binenţeles, finalul e deschis către o continuare, pentru că Roland trebuie să ia totul de la capăt, de data asta însă cu un artefact în plus: „the Horn of Eld” (să-l traducă specialiştii!)

Din păcate nu pot să am nici o părere despre volumul ăsta, pentru că nu îl găsesc ca fiind în nici un fel.  Oricum, în toate celelalte cărţi mi se pare că King s-a străduit să facă finalul acesta cât mai ne-interesant. Sincer să fiu, un happy-end chiar m-ar fi şocat.

Stephen King – Turnul întunecat VI – Song of Susannah

Nu, deci sincer şi fără supărare, mie mi se pare că saga devine din ce în ce mai penibilă. Problema nu e că Susannah Dean revine la personalităţi multiple, ca odinioară, ci faptul că însuşi autorul devine personaj mi se pare un pic forţat. Bine, pentru unii tocmai asta va fi chichiţa-cheie, lucrul cel mai atractiv la cartea asta, finalizat cu imaginara moarte a scriitorului.

Mie unul mi se pare forţat:  cartea asta are prea mulţi demoni pentru a suporta exerciţii stilistice. Cu alte cuvinte, e prea incredibilă pentru a se vinde drept verosimilă… pe bune… cele mai valoroase fantasy-uri sunt cele despre care se ştie că sunt minciuni, dar ilustrează un adevăr despre viaţă.

Aici King operează invers: ne prezintă un personaj imaginar, un pistolar care vânează un vrăjitor într-un univers paralel cu roboţi demonizaţi, apoi încearcă să ne convingă că e real, (iată-l cum se întâlneşte cu autorul cărţii), pentru ca ideea generală să fie o minciună: autorul moare.

Cât o fi gândit King să ajungă la formula asta matematic de anti-fantastică, nu ştiu, dar e cert că s-a străduit mult să scrie romanul ăsta, clar nu mai are oralitatea de odinioră. Oricum, m-a făcut curios să aflu cum se termină toată saga asta.