Richard Walton – Invazia

Roman SF de o naivitate comică: o specie de extratereștrii gazoși încercă să invadeze Pământul posedând trupurile oamenilor. Spun “încearcă”, deoarece protagonistul reușește să se salveze, și să redevină stăpân pe propriul trup, iar în cele din urmă descoperă arma cu ajutorul căreia să îi învingă: fumatul. Având în vedere că invadatorii nu au trupuri, singura modalitate de a te feri de posedare se pare a fi fumul de țigară, drept pentru care e haios cum îi sfătuiește pe părinți la radio să de țigări copiilor. Da, ce să zic, singura situație în care țigările sunt bune de ceva se pare că se întâlnește într-un roman SF de mâna a doua.

Anunțuri

Roberto Quaglia – Vagabondul interspațial

Nu, romanul acesta nu e ciudat. Surpinzător de inteligent – poate, dar nu ciudat.

E greșit să spui că pentru Qualiglia nimic nu mai e sfânt. Din contră: în această carte totul este penibil de sacralizat: de la penisul regelui Arcibald mișelește scurtat de gura Sybill-ei, până la… desigur… televizor.

Dacă considerăm televizorul lui Quaglia un calculator, sau un iPad, romanul lui nici măcar nu mai e SF.

Ok, deci într-un univers trăiesc doi regi: unul bolnăvicios, ușor impotent și alergic la păr (fute doar femei cu perucă din păr sintetic), și altul – Arcibald, puternic, frumos și analfabet. Impotentul îl are ca sfetnic pe Auschwitz iar analafabetul pe Churchill.

Sistemul nostrum de guvernământ este dezgustător! Monarhia lasă grozav de dorit. Ar trebui dezvoltat un sistem mult mai funcțional… definitiv… Un regim în care lumea să nu se răzvrătească NICIODATĂ… în care poporul să găsească iraționale perspectivele de a se răscula”(16)

Și cum poporul condus de impotent tinde să se răscoale, pentru că regele său fute din ce în ce mai rar, Auschwitz vine cu o soluție: să pornească un război împotriva lui Arcibald și să-i fure televizorul – singurul aparat de acest fel din Univers, la care se uită numai Arcibald și copii lui precoce.

Să numești jocul în care poporul trebuie să creadă că el te-a ales cu un cuvânt convenabil scopului tău, adică Democrația”(62)

Buuuun. Așa apare deci cavalerul

Arthur Twenty de Bruine Halfzwaar, locuiește în Lumea Liberă Dolarizată (locul unde se află și Europa Beate Uhse G.m.b.h.) și este un sacerdot exorcist care spune rugăciuni pentru renașterea pe Pământ a fiului Televizorului. Când se strică un televizor, el vine să-l exorcizeze cu următoaea rugă:

O, Programator care ne ești în Spațiu! Pleacă Sfânta Ta Ureche la rugămintea păcătosului Tău discipol care cu tot sufletul te cheamă acuma! Susține și condu degetul meu, pentru ca minunea să se săvârșească încă o dată și fiul Tău Televizorul să se renască pe Pământ, în această casă nefericită din lipsa Mângâierii Tale! Redă-i viața Televizorului Tău, instrument al Realității, și eliberează din întuneric și din Nimic pe locuitorii acestei umile case! De aceea, eu Te rog și Te implor, pentru ca sacrosantul tău Adevăr să se întoarcă, să se stabilească din nou în cest Sfânt Ecran și pentru ca incontestabilul Adevăr să ilumineze din nou, cu roadele Înțelepciunii Tale, neștiutoarele suflete ale oițelor care au trebuit să-mi ceară ajutorul.”(70)

Cumnatul său, Jim Coke, este în Franța Condom, pentru a catehiza populația indigenă cu Binecuvântata Coroziune a coca colei.

După noul crez catolicocacolic, Dumnezeu și Marele Cocacolone au existat dintoteauna. […] Când era proaspăt creat, Omul trăia în Eden-McDonalds, un admirabil paradis terestru, străbătut de spuymoase pârâuri și mici cascade de coca-cola, clocotitoare lacuri de sprite și seven-up, delicioși arbori de paneburgher. Când Eva l-a tras de mână pe Adam să mănânce în restaurantul chinezesc al Marelui Șarpe, Dumnezeu și Marele Cocacolone i-au izgonit din Eden-Macdonalds”(85)

Într-zi obișnuită în care ploua, ca de obicei cu polistirol,  Arthur e atacat de un Castan Gentil modificat genetic, și orbește din cauza viermișorilor de polistiren care-i intră-n ochi. Bine, nu apucă să orbească, pentru că Pedro Jack Yuri Sleep-Camomillaspray Veruhappydent Johnson-Crack îi face rost de o pereche de ochi noi de la un afgan condamnat la moarte. Problema este că Arthur își pierde talismanele televizorului, care-l ajutau să facă exorcizări, și odată cu acestea începe să-și piardă și credința în Marele Programator.

Așa că într-o bună zi, într-un gest blasfemic, tastează la telecomandă numărul Pi.  Și își vede la televizor propria viață, apoi ajunge în lumea regelui Arcibald.

Aici o cunoaște pe Sybilla (o salvează ca un erou), Arcibald îi vâră penisul pe gât Sybillei, aceasta îl mușcă, ajung apoi la curtea impotentului, găsesc aici televizorul furat iar tastează Pi, și amândoi își continuă apoi călătoria din Univers în Univers.

Îl vor cunoaște pe un Iisus, pe un Einstein, și apoi pe un Programator care va explica cum stă treaba: se pare că în urmă cu mult mult timp poveștile de la televizor au devenit Universuri în sine, iar oamenii s-au transformat în Programatori de asemenea universuri. Partea bună era că în timp, ceea ce erau cândva singurii oameni din Univers s-au perfecționat: au devenit super inteligenți, super puternici, și chiar au reușit să renunțe la organele de reproducere: mai nou, se pișă prin deget.

Un asemenea super-programator îl va duce pe Arthur acasă, și i-o va da cadou pe Sybilla.

Și pentru că e campanie electorală, iată candidații la președenția Lumii Libere Dolarizate:

JOSHIRO IBMUTSUBITHI – japonez blond juvnil moralist decizionist căsătorit patru copii culturist respirație curată joacă tenis fumează “Cancer”.

YURI MORL MAJORITY DUREX – eurasiatic creol în vârstă căsătorit opt copii însămânțați artificial nici o antecedență dodecatleticcă cast temătordedumnezeu joacă la flipper dorință de bujori în obraz

SAM MARLOBOROCOUNTRY – americanoid înalt blond ochi albaștri indiajonez celibatar karate kung-fu pumniîngură temătordeclinteastwood tarensulă caelotrofhyc dorință de ananas (bidon) sub cap nu fumează pipă coca cola și marlboro de trei ori pe zi

MAHOMED GULFNASAPOLISTYROIL – araboid albin de culoare sănătos la cap căsătorit 2 ½ copii sportiv microbist moralitate încercată opere de caritate izmene curate mai mulți bani și mai puține taxe dorință de voturi în luptă fumează “Cancer” nu-i chiorăie mațele

Arkady și Boris Strugatsky – Picnic la marginea drumului

Și dacă o rasă superioară de extratereștii vin pe Terra la un picnic? Și lasă în urma lor tot soiul de substanțe, mecanisme și alte urme inimaginabile? Așa cum noi lăsăm o sticlă de suc în iarbă. Oare ființele mici ale ierbii, furnici, tânțari, virmișori, cum analizează o cutie de Cola?

Eu vâd “Picnic la marginea drumului” ca pe o parabolă a întâlniri dintre un vizitator și o gazdă din două specii total diferite: planeta lui Redrick e ca o Românie postcomunistă văzută de occidentali: fascinant baraj, superb Canal, câtă impozanță în Casa Poporului…

Importanți sunt însă oamenii, alcoolul, țigările, frica, tatăl înviat din morți, mâinile acoperite de păr ale fiicei…

Iată de ce consider eu “Picnic la marginea drumului” un SF de excepție.

Stephen King – Dark Tower V – Wolves of Calla

Treaba stă cam aşa: eroii ajung în  Calla Bryn Sturgis, un orăşel bizar în care toată lumea e speriată de viitoarea invazie a unor lupi. Şi lumea asta îi cere ajutorul lui Roland şi ka-tet-ului său ca să le vinăd e hac monştrilor. Între timp în Manhattan-ul anului 1977 pe o stradă se află un trandafir care e de fapt imaginea Turnului, şi dacă calcă vreunul pe trandafir, dispare şi turnul.  Şi se mai întâmplă că Susannah deyvoltă a treia personalitate, cea a viitoarei sale fiice cu demonul din ultima carte a seriei.

Acuma ştiu că toată lumea sare-n sus de bucurie că Stephen King a picat în sfârşit în balta postmodernismului, şi gata, stim ce-i cu el, dar ştiţi că mie nu-mi place ţuica cu bere, adică nu-mi pică bine la ficăţei postmodernismul.  Binenţeles, fanii înverşunaţi vor fi în primul rând mezmerizaţi de prezenţa aici a parintelui Callahan, din „Salem’s Lot” (dacă nu mă înşel, prima carte a autorului), alţii vor aprecia că lupii atacă cu armament marca „Harry Potter” şi că au faţa doctorului Doom.

Mie unul mi se pare că Stephen King pur şi simplu se joacă, şi mi se pare că este jocul pervers al autorului ajuns la acea cotă de notorietate încât ajunge să se distreze admirând entuziasmul cititorilor când el scoate câte o inepţie.  Să fim serioşi: „snitches” marca Harry Potter?  Glumă-glumă, dar când începi să râzi de autor, nu e bine.

Rămân la părerea că Stephen King este genul de autor care merită să fie citit dintr-un singur motiv: orice prostie ar scrie (şi în ultima vreme constat că deseori dă cu mucii-n baltă),  o scrie al dracului de bine, încât îţi menţine treaz interesul.

Despre literatura science fiction – primul contact cu SF-ul românesc

Nu ştiu de ce, noi, românii, nu avem apetenţă pentru SF-uri, în special pentru alea scurte. E drept că SF-ul e un gen care nu poate fi scurt: asta e relativ logic, pentru că încearcă săî întruchipeze un univers întreg şi cît se poate de complex, cu principii de funcţionare proprii, lucru imposibil de realizat în numai câteva pagini. Dar oriccum, dacă citeşti revista online a lui Orson Scott Card, „Intergalactic Medicine Show”, găseşti câteva shor-story-uri bune. La români nu e cazul. Nu ştiu de ce.

Eu am avut câteva tentative de a citi SF românesc, şi am rămas cu un gust amar. (Dracu’ m-a pus să le gust?)

În primul rând cred cu toată tăria că românul e o fiinţă lipsită de imaginaţie. Sau chiar dacă nu e lispit de imaginaţie, contextul social îl îngrădeşte enorm. Angajat la firmă de produs jocuri să fii, şi îţi va fi imposibil să te gândeşti la nave spaţiale când la colţul străzii e o piaţă gălăgioasă unde un ţigan burtos urlă în gura mare „Banane, 5 lei buchetu’ de banane, 5 lei buchetu’ de banane!”

Astfel românul trebuie să se lege mereu de o realitate, are un simţ al ridicolului educat de viaţa pe care o duce, şi acest simţ al ridicolului nu-i permite să se gândească serios la tot soiul de nebunii. Şi uite aşa, ne trezim cu autori bizari, ce plutesc brownian într-un lac de fantasy-uri şi neosuprarealisme.

Am citi de pildă (cu greu), o antologie SF a editurei Nemira de prin ’95 – un an bun, românii aveau curajul să vizese cât de cât. Nu vă pot povesti nimc din ce am citit, cu excepţia unei istorioare a lui Aurel Cărăşel, unde e vorba de originile „şopârleşti” ale omului – o chestie  fără cap şi coadă, dar cel puţin cu un subiect.

Sebastian A. Corn încearcă un soi de „Surogate” cu „Substitorul” său, Romuls Bărbulescu şi George Anania se strofoacă la o nuvelă despre un „ceva” care îi scoate pe unii din timp, Ovidiu Bufnilă are o scriitură dinamică în „Legiunea diavolului”, dar nici un pic de concreteţe vizuală (nu înţelegi unde se petrece, nici când, nici măcar „ce” sunt protagoniştii), iar Florin Pitea cu „Ancalogon” are o poveste liniară, scrisă în cea mai obositoare şi mai haotică manieră posibilă (Doamne, de ce i-ai pus lu’ ăsta pixul în mână?).

Mă rog, nu pun la socoteală fanteziile absurdo-sf-iste, gen Iulia Anania cu „Civilizes illusion”, Camil Baciu cu „Al patrulea cer” şi „Ienicec”, Michael Hăulică cu „Maria Mangalena” (o prostie monumentală), şi Cristian Lăzărescu cu „Orbul nebun furios” (ăsta era postmodern dacă nu se apuca de scris).

Vă mărturisesc că nu m-am oprit aici cu autoflagelarea, şi am luat un alt almanah, de data asta un număr din „Solaris”, şi vreau să vă zic că pe alocuri lucrurile n-au mai stat la fel de prost.

Almanahul începe promiţător cu „Linia” lui Tberiu Mihai, unde e înfăţişată o scenă dintr-un război între oameni şi nişte viespi uriaşe, apoi o scurtă povestire a lui Nicolae Constantinescu, denumită „Cadoul”, unde un tip primeşte o pietriciă magică. Treaba s-a împuţit însă când am ajuns la „Univers aleator cu Uzo şi Sirtaki” a lui Arthur Condeescu – un soi de eseu despre un univers paralel, apoi dau iar de Aurel Cărăşel în „Aguirre, mânia zeilor”, care la fel ca în povestioara lui sus-menţionată, începe foarte promiţător dar spre final, intră excesiv într-un antrenant ritm filosofic deloc potrivit: nişte tipi caută El Dorado, iar unul dintre ei dă peste nişte animale vorbitoare, care se dovedesc a fi nişte zei.

 

Mordecai Roshwald – Nivelul 7

Refuz să-i zic „Ultimatum” – e un titlu imbecil, fără nici o legătură cu cartea.

Este un SF excelent, o lectură obligatorie.

Un militar este detaşat să trăiască la mii de metri sub pământ, într-un mediu artificial, alături de alţi specialişti în diverse domenii, pentru a riposta cu armanet nuclear în cazul unui război atomic. Func’ia lui este grotesc de simplă: este unul dintre ofiţerii declanşatori, un băiat care nu trebuie decât să apese un buton pentru a da frâu liber infernului să se dezlănţuie. Deasupra nivelului 7, unde este el trimis, se află alte şase niveluri, unde în cazul unui atac atomic urmează să fie adăpostită, în ordinea importanţei sociale, restul populaţiei. Stupiditatea situaţiilor este exemplară… parcă e o carte cu ce ar face românii dacă ar avea o bombă atomică. Cei trimişi sub pământ sunt aleşi în aşa fel încât să nu ducă dorul de casă, să se adapteze repede, şi să le placă în definitiv să trăiască aşa. Cine nu se complace, e „tratat” în maniera lui „1984” cu electroşocuri, până i se şterge memoria.

Uriaş de stupide sunt două lucruri:
1. ordinul de atac e dat de un soi de robot, un mecanism care reacţionează automat la atacul cu bombe, seisme, şi radiaţii. La acest ordin reacţionează ofiţerul declanşator prompt şi fără tăgadă.
2. Toate nivelurile sunt alimentate de reactoare nucleare, care în urma atacului inamic, se sparg.
… deci, da… toată lumea moare. Moralist final, nu?

Stephen King – Turnul întunecat IV – Vrăjitorul şi globul de cristal

… de fapt „Wizard and glass” – e important titlul, pentru că „vrăjitorul” nu e articulat, şi „glass” înseamnă doar „sticlă”, deci ar trebui „Vrăjitor şi sticlă”, dar nu sună foarte „cool” în româneşte. Ideea e că „vrăjitorul” nu e articulat, pentru a nu defini concert vreun personaj.  Vrăjitor e şi Broadcloak, vrăjitoare e şi Rhea, şi un vrăjitor a fost şi în Oz. Cine a citit „On writing” ştie probabil cât de mult aprciază Stephen King opera lui Tolkien. Am ajuns la concluzia că şi el, la fel ca predecesorul, încearcă să facă o mitologie proprie, bazată însă pe arhetipuri moderne, şi pe teme proprii. Oricum, descrierea Rheei din Coos, vrăjită de frumuseţea globului de cristal seamănă izbitor cu imaginea lui Gollum şi a Inelului.  Avem şi un mic complex oedipiano-hamletian, acolo în relaţia lui Gabrielle Deschain  cu Broadcloak, ceea ce îi conferă o aură mistică excelentă pistolarului Roland – ucigaşul accidental al propriei mame. Avem şi nelipsita „iubire pierdută”, (adică pe Susan Delgado) un simbol necesar pentru evoluţia oricui erou modern.