Il diario di Dracula – Marin Mincu

Este, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai bune cărţi cu Dracula. În principiu are tot ce-i trebuie: documentare istorică, laitmotive şi arhetipuri orgiastice, demonice, şi aşa mai departe. Porneşte de la un fapt real: între 2 februarie 1463 şi 28 august 1464 Vlad Ţepeş a fost ţinut prizonier de Matei Corvin, într-o celulă aflată sub Dunăre, în apropierea Budapestei. Ce învăţăm din asta la prima vedere: 1. Că românii se trădau între ei şi în secolul XV, şi … 2. Că ai Draculaului de unguri, în secolul XV aveau închisori sub Dunăre, în vreme ce noi abia aveam pivniţe sub case.

Buun… acestea fiind rezolvate, trebuie spus că motivul încarcerării a fost absolut imbecil: posibilitatea ca Ţepeş să fi fost un aliat al turcilor era exclusă, dar se pare că interesele Papei erau altele.

Descoperim aşadar un Dracula veridic: educat într-un spirit catolic, crescut apoi de musulmani, şi în final conducător al valahilor. Pentru că dacă într-adevăr vrem să-l considerăm pe Dracula un vampir, nu trebuie să pierdem din vedere nişte aspecte mai mult decât verosimile: dacă a fost sodomizat în timp ce era captiv la turci? Cum s-a simţit când a aflat că părinţii i-au fost ucişi? Cum s-a simţit să fie trădat în repetate rânduri? Ce sexualitate putea să mai aibă un om care aproape că s-a născut cu imaginea sângelui înaintea ochilor?

Per esempio, ştiaţi că unul dintre obiceiurile otomane era acela de a defeca la comun? Nu, serios, se căcau cu toţii în grup, stând cur în cur deasupra unei găuri, parlamentând printre spârcâieţi şi pârţuri, apoi se ştergeau la cur unul pe altul în semn de respect.

Oau, asta da ţară civilizată! Erau atât de civilizaţi că francezii le-au urmat exemplul: Regele Soare şi-a luat servitori speciali care să-l şteargă după ce făcea treaba mare. Şi cică Vlad Ţepes era nebun!

Om fi fost noi un popor de ţărani înapoiaţi fără închisori sub Dunăre, dar măcar ne-am şters la cur singuri!

Şi da… de ce nu ar fi Dracula altceva decât întruchiparea nereuşită a unui basm popular românesc despre tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte?

Alle Nozze Sotteranee des Misteri Eleusini il pastore mioritico oppone le Nozze Cosmiche” (77).

Reclame

Alan Gibbons – Legiunea vampirilor

Autorul, deşi nu a fost niciodată-n România (cel puţin aşa dă senzaţia…), şi în materie de geografie e un soi de bâtă de lemn încovoiată până la inutilitate, a prins din zborul liliacului cum stă treaba cu „spiritul mioritic”. E aici un personaj, pe nume Dimitrescu, vânător de vampiri cu experienţă , „scârbit de lipsa de împotrivire a sătenilor”. Şi mai este castelul lui Dracula, care se numeşte „Ceşcuţ”, probabil în aminitrea răposatului „Ceaşcă” ( Ţineţi aproape până o să vorbim despre „Cizmuliţă” ).  Binenţeles, faptul că Ceşcuţ e un castel în munţi, undeva în apropierea Constanţei, e doar o problemă geografică axiologică. O puteţi lua ca pe o dilemă testamentară eminesciană (… sună uşor cretin… ştiu…) gen „să-mi fie codrul lin pe-ntinsele ape”. În rest, cartea e mediocră în ciuda vampirilor foarte monstruoşi.

Alan Gibbons – Războinicii corbului

Ultima parte din „Legendeer” chiar nu o recomand copiilor: lasă că e violentă, dar are şi un final tâmpit. Protagonistul rămâne în universul paralel, aparent pentru a proteja Pământul , şi pentru a-şi împlini destinul. Da, ştiu, sună pompos şi lacrimogen, dar ăsta e finalul, nu l-am inventat eu.

Acţiunea se petrece mult prea rapid, iar subiectul este tratat cu o superficialitate macabră. Ceea ce se vrea o rescriere a miturilor scandinave sfârşeşte trist într-o banală povestioară de copii cu final filosofic… pseudo struţă-cămilă postmedernă.

Alan Gibbons – Umbra minotaurului

Prima parte din trilogia „Legendeer” ni-l prezintă pe tânărul Phoenix testând jocul la care lucrează tatîl său. Crtea este un amestec de clişee cu rol aparent educativ. Pe de-o parte avem misterul tehnologiei şi al jocurilor pe calculator, costume şi mănuşiconectate la un pC care te ducpe un tărâm paralel. Avem apoi universul paralel în sine, foarte „stephenking-enian” dacă e să mă întrebaţi pe mine, condus … exact ca la autorul abia menţionat, de un demon atemporal (Gamemaster intră prima oară în contact cu unghiul lui Phoenix). Şi apoi avem lumea miturilor greceşti, în care orice alăturare de termeni poate simboliza ceva, dar în cazul de faţă puteţi sta liniştiţi că nu simbolizează nimic. Oricum, e o lectură destul de bizară pentru copii.

Charlaine Harris – Vampirii sudului (7 şi 8)

Două cărţi despre care nu pot spune mare lucru, decât să comntat că povestirea îşi pierde din misterul iniţial. E şi normal, nu o poţi continua la nesfârşit. În „All together dead” eroina îşi continua aventurile din ce în ce mai Harry Potteriene, înconjurată de tot felul de fiinţe fantastice. Are loc la un moement dat şi un proces, cu nişte discuţii siropoase pline de învăţăminte, şi un final de carte care de fapt nu e final, pentru că autoarea ne dă de înţeles că are de când să mai continue istoria până se vor plictisi tipografiile să o mai publice.

Aşa că în „From dead to worse” o face pe Sookie zână, ceea ce mie mi-a tăiat tot elanul, că sincer să fiu, nu-mi plac zânele, şi mi se taie cheful de vise erotice când apare vreo zână prin preajmă. Aşa că nu ştiu dacă voi mai fi curios să mai citesc ceva din saga asta. Colac peste pupăză apare şi bunicul-zân, ceea ce m-a prăpădit de râs, şi cum v-am mai spus poate, tot ceea ce iniţial părea o glumă proastă devine din ce în ce mai serios.

Christopher Golden – Hellboy – The dragon pool

Sincer să fiu, nu ştiu de ce la noi nu s-a tradus încă nici o carte cu Hellboy. Las deoparte benzile desenate, pentru că am stabilit deja că românii înafară de Rahan şi Gopo nu ştiu ce e aia bandă desenată.

Dar cărţile sunt mai interesante decât îşi poate cineva imagina: sunt fantasy-uri curate, cu acţiune, monştrii de toate soiurile şi ceva umor. Nu înţeleg cum se poate să traduci din găleata de lături „Jurnalele vampirilor” şi alte trăznăi, dar să uiţi de marele erou al lui Mike Mignola.

„Dragon pool” este genul de carte americană care explorează mitologia chineză. Ştiţi cum fac americanii asta: cu o naivitate exemplară, cu un respect demonstrativ faţă de tradiţia asiaticilor, şi cu foarte multă superficialitate. Cu toate astea, subiectul e captivant: nişte arheologi descoperă templul unui uraş dragon mâncător de copii. Este chemat Hellboy şi echipa, care rezolvă totul cu ajutorul unui alte personaj legendar, un pitic cu sabia mare. Paralel cu povestea asta, protagonistul o reîntâlneşte pe lidera expediţiei, o fostă iubită de care s-a despărţit din considerente demonice.

O să vă relaxaţi cu siguranţă citind-o.

Terry Pratchett – Wyrd sisters (Discworld 6)

A venit vremea lui Shakespeare să fie luat în tăbârcă: trei vrăjitoare- surori gen „Macbeth”, salveaza fiul unui rege mişeleşte ucis de vărul său. Colac peste pupăză, vrăjitoarele opresc timpul în loc ca băiatul să crească, apoi îl fac actor. Regele ucigaş cere să se joace o piesă, în care apare şi moştenitorul lui, iar piesa dezvăluie că regele e un ucigaş. Se face dreptate, moştenitorul refuză tronul că-i place actoria, şi locul îi e luat de un fiu nelegitim, mai exact bufonul. Deci cred că e o prostie să crezi că tema centrală a cărţii e „efectul cuvintelor asupra realităţii”, pentru că asta e o temă shakespeareană, iar subiectul lui Practhett sunt însăşi piesele lui Shakespeare. Ne întâmplător rege rămâne bufonul, un personaj de maximă importanţă în opera dramaturgului englez.