Ilf şi Petrov – Viţelul de aur

 

În plin scandal cu vameşii corupţi ai României pe care abia acum îi descoperă Băsescu, vă recomand călduros spre lectură cartea “Viţelul de aur” a lui Ilf şi Petrov. Cartea are un umor teribil, iar protgoniştii ei sunt nişte escroci mărunţi dintre care doar unul singur are nişte idealuri măreţe. Să vedem cum stă treaba: avem trei fii închipuiţi aiu barvului locotenent Schimdt adunaţi întâmplător în biroul unui preşedinte cu dare de mână: primul, Ostap Bender, este cel cu visurile îndrăzneţe, alias “comandorul”. Al doilea Balaganov, un găinar, şi al treilea, Panikovski, un “călcător de conveţii”. La ei se mai adaugă un taximetrist cu tendinţe mistice, Adam Kozlevici. Cu aceste tendinţe mistice va avea mult de furcă Bender:

“-Spre înşelăciune şi şantaj am şi eu însumi înclinaţii, spunea el. Acum, de pildă, mă ocup cu stoarcerea unei importante sume de bani de la un cetăţean căpăţânos. Dar eu nu-mi însoţesc actele dubioase nic cu psalmi, nici cu urletul orgii, nici cu citate idioate din latineşte sau slavonă. Şi, în general, prefer sp lucrez fără tămâie şi fără clopoţei astrali”

Cu toţii vor să se îmbogăţească de pe urma unui om bogat, evident, că de la un sărăntoc nu ai ce stoarce. Problema este că milionarul Rusiei este la rândul lui un escroc: Alexander Koreiko este un milionar deghizat într-un biet conţopist ce-i drept, cu o minte brici. Zgârcit până în măduva oaselor, şi mereu speriat că cineva ar putea afla cât este el de bogat de fapt în plin proces de sovietizare, acest Superman al Harpagonilor le va pune multe beţe în roate indivizilor ce vor să-i vină de hac. Treptat, membrii “echipei de şoc” se vor retrage din afacere (după moartea lui Panikovski), cu excepţia lui Bender, care ia de la Koreiko milionul mult-visat. Ce se întâmplă după, este absolut adorabil: milionarul nu poate cumpăra mai nimic, nu îşi mai poate face prieteni, şi ajunge brusc pe pragul unei crize existenţiale. Dă să trimită banii prin poştă statului, dar se răzgândeşte:

“- Ajunge cu excesele psihologice, spuse vesel Bender. Ajunge cu suferinţele şi auto răzgândelile. E timpul să încep o viaţă burgheză, de muncă. La Rio de Janeiro! Îmi vboi cumpăra o plantaţie şi îl voi angaja pe Balaganov ca maimuţă. Să rupă babanele dn pom, pentru mine!”

Şi uite aşa ajunge Bender la vama cu România, cu o haină capitonată cu ban şi metale preţioase. Ce se întâmplă aici? Simplu! Vameşii îl jefuiesc, îl bat, îl ameninţă cu pistolul, iar Bender pleacă mulţumit că a scăpat cu viaţă.

Deci vedeţi domnule Băsescu… corupţia vameşilor români e proverbială chiar şi pentru escrocii ruşi. Credeţi că degeaba vine Putin la noi cu avionul? Păi dacă ar trece pe la vamă l-ar poză din nou ăştia când se întoarce în ţară la bustu gol.

Mai sunt câteva aspecte pe care vreu să le nuanţez în legătură cu romanul ăsta. La un momemnt dat Bender vrea să-şi dea spre vânzare un scenariu de film. Problema e că regizporii îl întreabă dacă e de film mut sau de film sonor. Evident, Bender încearcă să răspundă c ambele variante, şi în ambele variante nimeni nu are nevoie de scenariul lui. De ce? “Situaţia delicată era că cinematograful mut nu mai producea, fiindcă venise era cinematografului sonor, iar cel sonor încă nu funcţiona din pricina unor lipsuri organiozatorice legate de încheierea erei cinematografului mut.” – adorabil… chestia asta care a durat în industria filmului câţiva ani, durează în toată România de 20 de ani.

Stephen King – Turnul Întunecat I – The Gunslinger

Se lăuda Liiceanu într-una din emisiunile alea de pe TVR1 cum a văzut el filmul “Shining” şi cum a fost fascinat de felul în care Kubrick explora mecanismele fricii. Mda… păi ce să zic… nu Kubrick studia mecanismele fricii, ci Stephen King, care face asta în majoritatea romanelor sale. Peste tot încearcă să arate şocul pe care ţi-l dă descoperirea faptului că un apropriat, o rudă, un prieten, îţi este de fapt cel mai mare duşman. King nu face asta doar în “Shining”, dar şi în “Povestea lui Lisey”, “Cristine”, “Misery” şi multe altele… dar bine, Liiceanu dacă nu citeşte King pentru că îl publică editura concurentă Nemira… nu ştie decât de Kubrick. Hai că nu vreau să exagerez cu răuţile: ideea e că în “Dark Tower” mecanismul fricii nu mai este studiat. “Dark Tower” este o carte gândită de la primele rânduri pentru transpunere într-un comic book. Acţiunea se petrece într-un univers paralel, dar care urmează vieţii, pentru că despre personajul Jake Chambers ştim că a murit în universul lui de origine. De fapt, totul se axează pe un mister continuu: protagonistul, Roland, vrea să-l prindă pe Omul în Negru, şi vrea să ajungă la Turnul Întunecat. De ce, nu ştim. Cert e că Omul în Negru are nişte puteri fabuloase, capabile să-l adoarmă pe Roland vreme de mulţi ani, timp în care duşmanii lui pier de moarte bună. În fine, e un talmeş-balmeş straniu, interesant ca lectură, dar atât de influenţat de arhetipurile westernului american încât nu se ridică la valoarea literară tipică lui Stephen King.

J.R.R.Tolkien – Stăpânul inelelor – Întoarcerea regelui

Un muritor, Frodo, care ţine asupra sa unul dintre Inelele Mari nu moare, dar nici nu creşte şi nici nu I se lungeşte viaţa ci continuă să trăiască, până când, într-un sfârşit, fiecare clipă înseamnă epuizare. Şi când foloseşte prea adesea Inelul pentru a e face nevăzut, dispare el însuşi: la urmă devine pentru totdeauna nevăzut, umblând în amurg sub ochiul puterii întunecate ce stăpâneşte inelele. Dar, mai devreme sau mai târziu – mai târziu, dacă este puternic sau are gânduri curate, dar nici forţa lui şi nici buna intenţie nu ţin o veşnicie – mai devreme sau mai târziu, Puterea Întunecimii îl va devora. (I, 2)

 

Asta îi spune Gandalf lui Frodo înainte de a-şi începe călătoria. Binele este viciabil, coruptibil datorită puterii nemărginite a Răului. Gândiţi-vă un pic: la început Isildur este cel care refuză să distrugă inelul, apoi Smeagol îl ucide pe Deagol pentru a fura ceea ce acesta din urmă găsise. Bilbo Baggins are ieşiri de fiinţă posedată în preajma lui Frodo, iar la final chiar va întreba nostalgic unde este inelul lui. Nici unul din membrii Frăţiei nu atinge inelul, nici Aragorn, nici Legolas, Gimli şi se pare că nici măcar Gandalf. Boromir e ucis după ce încearcă să-l fure de la Frodo, tatăl său, Denethor, se sinucide pierzându-şi speranţa. Să nu uităm că pentru o vreme chiar şi Saruman a fost un vrăjitor bun, un prieten al numenoreenilor, dar iată că a devenit un discipol al lui Sauron. Regele-Vrăjitor a fost cândva om, Theoden al Rohanului e vrăjit de Limbă de Vierme, iar în cele din urmă, pentru că “nici forţa lui şi nici buna intenţie nu ţin o veşnicie” chiar şi Frodo se îndoieşte de misiunea sa, si numai printr-o întâmplare lucrurile se termină cu bine.

Răul e puternic pe Pământul de Mijloc, iar puterea lui este absolut fascinantă. Toţi sunt viciaţi sau viciabili. Un alt episod care lipseşte din film est finalul – căci la întoarcere hobbiţi găsesc un Comitat ros de războaie civile, pervertit de conducerea autoritară a trimişilor lui Saruman, căci viciul lasă urme, asemeni unui drog.

J.R.R.Tolkien – Stăpânul inelelor – Cele două turnuri

 

Dacă mă întrebaţi acuma care sunt cele două turnuri, nu ştiu ce să vă rspund. Presupun că Minas Tirith şi Minas Morgul (fostul Ithil) – adică Binele şi Răul. Dar la fel de bine poate fi şi Isengardul (mă rog… Orthanc) si Barad-Dur din Mordor – adică cele două fortăreţe ale Întunecimii… nu ştiu. Bine, asupra acestei chestii nici aurorul nu cred că a fost foarte sigur… aşa e când ai de-a face cu multe cetati. Oricum, „Stăpânul Inelelor”, dacă suntem atenţi al poveste, nu e Frodo (el e doar „Purtătorul”), ci Sauron.

În fine… acum este Saruman şi oastea lui de orci învinsp de Theoden al Rohanului şi de enţi, strania populaţie de copaci vorbitori. Şi tot acum Frodo şi Sam ăl întâlnesc pe Smeagol şi pe Faramir.

Zicea un postfaţist că “mordor” seamănă cu “morlock”, şi cică Tolkien nu ar fi negat niciodată asemănarea cu viziunea apocaliptică despre viitor a lui H.G.Wells.  Este foarte frumos la Istoriile Pământului de Mijloc faptul că au fost gândite ca un întreg de la bun început: adică se vede că autorul nu a tras de păr o poveste doar de dragul de a scoate bani dn publicarea cărţilro, aşa cum se petrece azi cu majoritatea cărţilor tip “saga”. De fapt, Tolkien nu a scos un profit considerabil de pe urma acestor poveşti în timpul vieţii. Se pare că vânzările au  crescut în urma unui scandal cu o editură ce a publicat cartea fără drepturi de autor, şi atunci americanii (pentru că ne place sau nu să recunoaştem, ei au o putere de cumpărare formidabilă a cărţilor) au sărit să o cumpere. În fine… ideea e că nimic nu e gratuit la Tolkien, nimic nu e “reluat din perspectiva altui personaj”, nimeni nu moare şi nu învie de dragul rating-ului ca în Dallas, şi da… totul a fost gândit de la bun început ca un întreg. Ceea ce face Istoriile Pământului de Mijloc o lectură extrem de plăcută.

Stephen King – despre scris

Mda, cred că „Despre scris” a lui Stephen King ar trebui să fie lectură obligatorie în şcoli. Şi asta nu doar pentru că pune accent pe importanţa unui vocabular corect, ci pentru că este o carte cel puţin aparent sinceră, fără înflorituri inutile, tipic autorului, dar extrem de bine potrivit subiectului: cum să scrii! Cel mai mult mi-a plăcur, evident, pasajul cu iedera, şi la întrebuinţarea ei nu tocmai potrivită pentru dosul „regelui”, pentru că dacă nu ştiaţi limba engleză, aflaţi că „a memoir of the craft” se traduce cu „misterele regelui” – o da… citiţi în versiunea românească cum s-a şters regele la cur cu „poison ivy”. Tare mi-ar plăcea să-l cunosc pe traducătorul plin de înţelepciune al acestei cărţi să-i spun că-l „fuck”, adică îl „stimez”, în limba pe care a tradus-o el. Şi ce-mi place e că absolut toţi recenzorii acestei cărţi, chiar şi cei care nu susţin blogul editurii cu eseuri mediocre, sunt de acord cu titlul, toţi îi spun „misterele regelui”, nu de alta dar românii „nu ştie” ce e aia „memoriile breslei”. Se pare că tot românii sunt cei care nu înţeleg că „a scrie pentru public” nu înseamnă „a scrie pentru editură”.

J.R.R.Tolkien – Hobbitul

“Hobbitul”, sau cel mai cunoscut prequel la trilogia “Stăpânul Inelelor” este aparent o aventură clasică: micuţul învinge dragonul şi ia aurul. Evident, există şi o hartă pe care Gandalf o pune la dispoziţia lui Bilbo, pentru că orice călătorie are nevoie de o hartă misteriosă. Ca structură narativă, veţi vedea că e un soi de „Stăpânul Inelelor” mai mic: piticuţul se rătăceşte de grup şi îl cunoaşte pe Gollum (de la care fură Inelul), un gnom viteaz pe nume Thorin va muri eroic în lupta cu goblinii, un viitor rege îl va ucide pe dragonul Smaug, şi un elf pe nume Elrond, chiar dacă nu-i va însoţi, îi va ajuta în cele din urmă şi nu numai. Chiar şi păienjenii uriaşi îşi vor face apariţia la un moment dat, dar niciunul dintre ei nu va fi la fel de spectaculos ca Shelob.