Ce se întâmplă în iubire – Alain de Botton

Înainte de a scrie orice despre Alain de Botton trebuie sa menționez că acest autor nu suportă romantismul. Urăște și vrea să compromită romantismul cu un avânt și o patimă pe care am regăsit-o doar la Houellebecq când îi dezumanizează pe psihologi. În fine, “Ce se întâmplă în iubire” este o poveste în stilul lui Botton – o disecție a sentimentelor. Bine… operația este discretă și plăcută vederii, (nu vă imaginați părerile despre amor ale unui IT-ist) iar concluziile sunt demne pentru a fi refolosite ca sfaturi în terapia de cuplu. Urmărind așadar evoluția unui cuplu din momentul primei întâlniri până în clipa acceptării comune, presărate cu remarci coborâte parcă din vocea unui deux ex machina, mi-a atras atenția:

Căsnicia începe cu visul unui suflet pereche – pentru că noțiune de căsnicie vine cu niște așteptări, cu niște dorințe

Atracția sexuală este mereu însoțită de idei – “dintre care cea dintâi e ideea de acceptare, însoțită de promisiunea că se va pune capăt singurătății și rușinii […] Rușinea și reprimarea impulsurilor nu sunt doar niște lucruri de care s-au agățat strămoșii noștri și anumite religii foarte stricte din motive obscure și inutile: ele sunt condanate să arate la fel în toate erele, și tocmai asta conferă o putere atât de mare puținelor momente (s-ar putea să existe doar câteva pe durata vieții) când un străin ne invită să lăsăm garda jos și recunoaște că-și dorește exact lucrurile după care tânjiserăm noi înșine, în mod vinovat și tainic.”

Sătulă de termenii “rezonabili” de aranjament pe care îi avea cândva de instituța căsătoriei, epoca modernă a început să prefere din ce în ce mai mult imprudența și nesăbuința în mariaj. Premisa este că după ce ai terminat studenția, viața de unul singur devine infernală, societatea favorizează cuplurile, sau mai corect spus, “traiul în doi” și din această cauză la primul contact cu cineva există riscul să te cramponezi. “Succesul oricărei relații n-ar trebui determinat de cât de fericiți sunt cei doi împreună, ci de cât de îngrijorat ar fi fiecare dintre ei de faptul că nu are nici o relație”, din această cauză e greșit să spunem că ne dorim de la o căsnicie să ne facă mai fericiți. De fapt, tânjim după “familiaritate”.

Această “familiaritate” – deși trăim epoci vizibil mai libertine, nu este privată de reguli. Sigur, te poți îmbrăca mai strident și poți posta trăznăi pe rețelele de socializare, dar căsnicia “trebuie” să fie monogamă, altfel poți fi catalogat drept pervers.

Monogamia din păcate ne face să vedem treptat în persoana de lângă noi centrul existenței noastre emoționale, și de aici totul începe să o ia razna. Punctul de vedere romantic spune că dacă iubești nu îți dorești niciodată ca persoana de lângă tine să se schimbe. “Conceptul de a-i preda diverse lucruri persoanei iubite pare condescendent, incongruent și de-a dreptul sinistru.” – ceea ce de fapt este greșit.

“Privind lucrurile prin lentila vechilor greci, când cel care iubește arată ce anume ar putea fi neplăcut sau stânjenitor cu privire la caracterul celuilalt, n-ar trebui să se creadă despre nici unul dintre cei doi că renunță la spiritul iubirii. Ar trebui felicitați fiindcă încearcă un lucru care ține de esența însăși a iubirii: să-i ajute pe parteneri să devină versiuni mai bune ale lor înșile.”

Sfaturile lui Alain de Botton vor continua pe parcursul cărții păstrându-și atitudinea contra-romantică. Romantismul va fi acuzat că nu mai cere copiilor să respecte bunele maniere, că ne fură demnitatea de a visa considerând jalnice fanteziile sexuale, și este direct responsabil de toate divorțurile care au la bază adulterul, pentru că doar într-o viziune romantică adulterul reprezintă cea mai mare trădare posibilă care atestă că niciodată nu a fost iubire în acel cuplu. De fapt, lucrurile sunt mai complicate: “Atâta timp cât suntem beneficiari inconștienți ai loialității altora, ne vineușor să avem sânge-rece în ceea ce privește adulterul. Faptul că nu am fost niciodată trădați fixează premise slabe să rămânem fideli. Transformarea în oameni cu adevărat mai loiali ne impune să suferim prin intermediul câtorva experiențe directe, în care ne simțim o vreme peste măsură de panicați, tulburați și în pragul colapsului. Abia atunci inderdicția de a ne trăda partenerul se preschimbă dintr-o banalitate crasă într-un imperativ moral etern valabil”

Iarna vrajbei noastre – John Steinbeck

Steinbeck este autorul clasei muncitoare revoltate, cam așa îl înțeleg eu. Eroii lui sunt de obicei oameni din pătura de mijloc, onești și cu bune intenții, puse în fața unor situații rezolvabile cu enorm de multă birocrație. Personajele lui negative sunt bancherii în special, managerii spicluiți și specialiștii în comunicare. Femeile în schimb, oricât ar fi de condamnabile din punct de vedere social, nu sunt niciodată judecate, ceea ce este foarte frumos, dar ce iubesc eu la Steinbeck cel mai mult sunt personajele masculine: veți observa că nu au nimic din jelania balcanică, nu se ascund fățarnic și mai ales…  nu bat femei și copii!

Iarna Vrajbei Noastre este povestea Allen Hawley, un Tom Joad modern, un hibrid adaptat la mediul industrializat dar deja jefuit de avere.  Nimic din munca cinstită nu îl mai poate face să își recapete condiția de odinioară, și cel mai trist este că la acest destin este condamnată și familia sa. Drept urmare se vede nevoit să facă unele lucruri din punct de vedere moral nu tocmai corecte. Dar ce este interesant, este că morala în această ecuație nu prea își are locul:

“Afacerile sunt fără îndoială, un fel de război. De ce să nu declar un război total, în vederea instaurării păcii? Domnul Baker și amicii lui nu l-au împușcat pe tata, în schimb i-au dat sfaturi, și când edificiul pe care îl ridicase s-a prăbușit, ei l-au moștenit”

Nu are rost să povestesc cum reușește să devină ceea ce își dorește, cert este că „nu fură și nici nu dă în cap nimănui” – ca să cităm cuvintele de aur ale investitorilor ce succes. Depresia care îl cuprinde după aceea este oarecum firească, având în vedere că cel mai afectat de comportamentul său parșiv este propriul lui fiu care îl imită, și de la care ar fi dorit un viitor mai luminos. Finalul poveștii este deschis, optimiștii își pot închipui că a apelat la serviciile unui psiholog bun și a trăit fericit până la adânci bătrâneți.