Lucian Boia – Istorie şi mit în conştiinţa românească

Eu cred că problema mitologiei din conştinţa românească apare în cazul în care se produc aberaţii comportamentale. Adică, să ai un mit ca Dracula nue rău, dacă ştii să-l valorifici turistic. Grav e dacă chiar începi să crezi că Ţepeş sugea sângele poporului. Grav e să-l canonizezi pe Ştefan cel Mare: să ignori complet că Grigore Ureche a scris despre el că era „degrabă vărsătoriu de sânge” şi să fii flatat de numărul de biserici ridicate! De ce să ne mirăm că a ajuns Băsescu academician? Pe acelaşi principiu, al mitologiei, Becali are şanse mari la canonizare. Imaginaţi-vă că peste 200 de ani, BOR va ignora izvoarele istorice care-l batjocoresc pe Becali şi îl vor admira pentru câţi bani a dat bisericii. Să nu merite el o sfinţire? (şi BOR-ul mai are tupeu să râdă de indulgenţele catolicilor!).

Conform metodei de mitologizare s-au uitat următoarele lucruri:

– deci… Ioan Vodă „Cel Cumplit” nu avea epitetul ăsta doar aşa, de „sanchi” – cronicile vremii chiar spuneau despre el că era un voievod aspru. Dar cine e crezut? Cronicaru’ de atunci sau Mihail Sorbu de 200 de ani mai târziu?

– despre Zalmoxis nu se ştie de fapt nimic. Izvoarele sunt foarte sărace, şi în nici un caz nu se poate spune că dacii aveau o credinţă premergătoare creştinismului

– Mihai Viteazul nu a făcut prima Unire ca dorinţă de a crea o unitate statală. Populaţiile celor trei ţări româneşti „nu” doreau unirea, aşa cum am fost îndoctrinaţi la şcoală, ci au fost obligaţi unei dornţe egoiste a acestui voievod. Nu e existat un proiect de unire românească. În prezent nici un istoric nu mai afirmă aşa ceva. Binenţeles, mitul îşi continuă existenţa… na… e Dan Puric acolo să-l apere! Sunt tinerii sensibilizaţi de artă să-l susţină.

Lucian Boia crede „că nu există istorie obiectivă, şi nu numai că nu există, dar nici nu poate exista” (pag 6). Istoria a fost mitificată, ca apanaj al patriotismului. Ca şi cum n-ai putea fi patriot dacă nu falsifici trecutul! Extrem de obsedat de propria identitate, românul trece peste nişte aspecte foarte importante ale existenţei sale: „Mitologia funcţionează într-un registru de contraste; singura manieră de a o atenua este o istorie de nuanţe”

Mişcarea Legionară şi-a asumat amalgamul ortodoxism-românism propus de Nichifor Crainic şi Nae Ionescu. Remarca evidentă pe care o face Lucian Boia este că ortodoxismul e o religie transnaţională ca oricare alta. Ortodoximsul nu e românesc, ci românul e ortodox. În plus, identificarea culturii române cu spiritualitatea ortodoxă „marginaliza nejustificat biserica greco-catolică”.

Cel mai savuros paradox în acest sens este cazul Gavrilă Ogoranu, luptător din mişcarea de rezistenţă anticomunistă, personaj pe care rămăşiţele Noii Drepte contemporane încearcă să-l anexeze ideilor şi credinţelor legionare. De dragul de a adăuga un erou la Panteonul mişcării legionare, este ignorată credinţa greco-catolică a acestuia. Majoritatea ortodoxă a românilor pe acets teritoriu e fără dubiu, dar religia se deformează, fiind transferată unei ideologii.

Părinţii exaltării naţionaliste la nivel literar au crezut că Ivan Turbincă e un „erou mai actual decât Hamlet”, aşa cum crede Dan Zamfrescu (pag 79), au afirmat că „suntem unul dintre cele mai vechi popoare din sud-estul european” şi au tradus „Decebalus per Scorillo” cu „Decebal, fiul lui Scorillo”… oricum, nu există dovezi că suntem mai „vechi” decât grecii, nici o sursă lingvistcă nu atestă că „per” se traduce cu „fiul lui” cât despre Ivan Turbincă vă las să judecaţi şi singuri! Suntem genul de popor pe care-l doare undeva de istorie, câtă vreme avem o literatură preamăritoare.

La polul opus, am încercat vreme de secole să ne intergăm în Europa găsind trunchiuri comune cu alte popoare. Şcola Ardeleană credea că suntem latini, junimiştii din contră, au exclus definitiv influenţele Imperiuli Roman în Dacia. Ioan Bogdan crdea în fuziunea noastră cu bulgarii. Am fost pe rând francofoni, germanofili, şi iată… anglofili, ignorând mereu că „oamenii seamănă mai mult cu vremea lor decât cu părinţii” (pag 122)

Am dat vina pe turci că ne-au înfrânat dezvoltarea, când de fapt turcii n-au avut nici o treabă cu noi; ei au intrat în Europa pe axa Belgrad-Buda-Viena. Ca să ajungă în Viena, nu aveau nevoie de un ocol prin Târgovişte. Nu pentru dările plătite turcilor suferim noi în prezent.De-a lungul secolelor am ignorat izvoarele care atestă fomarea acestui popor la sud şi la nord de Dunăre (cât a apărut Istoria lui P.P. Panaitescu în ’90, am sărit ca arşi), ca şi cum vreo teorie imigraţionistă ar putea afecta cu ceva faptul că Transilvania în prezent e locuită de români. Dacă suntem imigraţionişti, hai să-i trimitem pe unguri înapoi în Urali, iar americanii să-i lase liberi pe indieni!

Singurul mit îndreptăţit de Lucian Boia este cel al Reginei Maria, admirată chiar şi de duşmani. (Constantin Argentoianu). Putem crede că reabilitarea acestui mit se petrece în ultimii câţiva ani, ca reacţie la deceniile de preamările a Eleni Ceauşescu. De pildă, la standul de cărţi din Sun Plaza, la best-seller-urile lunii martie se aflau cărţile lui Jamie Oliver, Dan Brown, Gheorghe Mancinicopschi, „Trezirea vampirilor” şi… „Povestea vieţii mele” a Reginei Maria. Asta e ţara în care trăim.

Trimiterile la pagini se fac confrom ediţiei apărute la
Ed. Humanitas, 1997.

Arthur Golden – Memoriile unei gheişe

Cartea asta mi-a adus aminte două lucruri: bărbatul ca fiinţă este preponderent prost, pentru că nu ştie să recunoască adevărata femeie care îl iubeşte. Totuşi, există pentru el o binecuvântare congenitală: e ferit (datorită „ţiparului” probabil) de invidia de nestăvilit dintre femei, splendidele posesoare de „peşteri”, ca să parafrazăm metafora lui Golden. Nu ştiu exact însă câte constiinţe masculine va reuşi să tulbure cartea asta, de fapt, nici nu prea cred că există vreun bărbat care să o citească de la cap la coadă cu o curiozitate sinceră. M-aş bucura să mă înşel. Cert e că:
1. avem de-a face cu o scriere tip „Maiytrei”: un autor devenit celebru pentru că şi-a bătut joc de anonimatul eroinei sale. Se vede de la o poştă că e o poveste pe care un bărbat nu ar putea să şi-o imagineze cu propria sa raţiune, adică din straşnica sa experienţă de viaţă sau din preplinul său de empatie. Oricum, să fim serioşi… cine va citi replica lui Mineko Iwasaki? Sau credeţi că se va face vreodată un film cu „Adevărata viaţă de gheişă”?
2. Eroina satisface în proporţie de 70 la sută fanteziile erotice ale oricărei femei. E gheişă, adică nici curvă, nici femeie de rând, nici prea-prea, nici foarte-foarte, senzuală (cică… eu unu’ n-am fantezii cu kimono-uri, dar gusturile nu se discută), frumoasă, aparent „lipsită de profunzime şi trăsături de caracter”, cum zic unele, dar totuşi suficient de deşteaptă ca să-şi ţină memoriile… şi… ca să vezi… virgină până în ultima clipă. Deci mai bine cred eu că nu se poate.

Balzac – Iluzii pierdute

Trebuie de la bun început înţeles faptul că în acest roman nu doar iluziile frumoase se fac pierdute în urma înlănţuirii de fapte care îl pun la încercare pe Lucien Chardon, dar şi iluziile macabre. Lucien vrea să se căsătorească, şi evident, când ajunge la Paris, doamna de Bargeton îi trage o mare ţeapă. Apoi vrea să ajungă poet, dar sfârşeşte prostituându-şi talentul la un ziar. (hm… faza asta e tare bună!). În fine, e liberal convins, dar se dă de partea regaliştilor ca să-şi recapete numele de Rubemprés, ce are o mai mare importanţă socială. Se îndrăgosteşte a doua oară, şi a doua oară e dezamăgit: Coralie moare. Când dă să se întoarcă la doamna de Bargeton, o găseşte pe aceasta căsătorită cu un om cu stare… de ce nu mă miră? Mie mi se pare că Lucien întruchipează blues-man-ul perfect: e atât de ratat încât nici o tragedie nu se poate face din el. Îmi aduce aminte de cântecul „Like a Rolling Stone” al lui Bob Dylan… spuneţi voi că nu se potriveşte de minune cu versurile astea:
You said you’d never compromise
With the mystery tramp, but now you realize
He’s not selling any alibis
As you stare into the vacuum of his eyes
And say do you want to make a deal?
În fine… Lucien vrea să se sinucidă… şi ce credeţi? Nici asta nu-i iese fraţilor… Doamne, parcă ar trăi în România. N-o să vă vină să credeţi, dar e „cumpărat” de un popă. Îl angajează ca secretar pe bani mulţi, pe suficient de mulţi bani ca să o poată scoate pe sor’sa din mizerie. Mie unu mi se pare că toată povestea asta e mai mult decât o serie de iluzii pierdute… e rezumatul vieţii pe care o au mulţi dintre noi, probabil toţi.

 

Emil Cioran – Schimbarea la faţă a României (partea a 2-a)

Căci sistemul care a întărit Rusia ne-ar putea fi fatal, deoarece lipsa noastră de conştiinţă mesianică ne-ar dizolva complet în universalismul bolşevic. România n-a avut conştiinţa misiunii ei în lume, pentru a se putea împlini cît de puţin printr-o revoluţie de mesianism social şi universal.

 Conştiinţa mesianică rusească de care vorbeşte Cioran este cea a lui Dostoievski, care în jurnalul său scrie aşa: “Dacă unirea universală este o idee naţională rusă, atunci fiecarwe din noi trebuie să devină rus mai întâi, adică să devină el însuşi, şi atunci totul se va schimba de la primul pas. Să devii rus înseamnă să încetezi a-ţi mai dispreţui poporul.” (Polirom 20006 vol II, 284) – asta nu înseamnă să te autoiluzionezi cu gloria trecutului, să te consideri o mare valoare câd de fapt ai fost o nulitate, ci să te accepţi aşa cum eşti, mai ales cu relele tale, şi abia apoi să începi clădirea unui viitor. Cioran, la fel ca şi Dostoievski nu amestecă religia cu poporul. Pentru aceşti oameni, alegerea de tipul “Între Dumnezeu şi neamul meu” nu există. A spune că nu-ţi iubeşti ţara nu mai trebuie să fie o negare a tradiţiilor şi nici a lui Dumnezeu. Ce treabă area tandea cu mandea? Nu poţi fi ortodox în America? Nu poţi fi creştin înafara ţării ăsteia? Ortodoxismul trebuie să ne înveţe un singur lucru: că indiferent cât de negru ne este trecutul, tot ne mai putem mântui dacă într-adevăr vrem asta… iată mesianismul de factură rusă, iată ceea ce numesc eu o înţelegere sănătoasă a ortodoxismului: bine, până acuma istoria românilor s-a făcut “six feet under”! Dar de acum încolo ne vom schimba… Cioran e pesimist… crede că se poate.

 Este cea mai frecventă prostie aceea de a arunca pe conducători vina. Dacă masele ar avea un nume (în sens spiritual), ele ar putea să se facă ele însele responsabile.

Ţoţi suntem nemulţumiţi de ceea ce se întâmplă în ţara asta, şi mulţi credem că de vină sunt conducătorii… de parcă nu noi i-am ales, parcă nu noi şi părinţii noştri ne-am ales conducătorii ultimilor zece ani. Oricum, dacă nu ne-ar fi convenit vreodată ceva, am fi putut ieşi în stradă, i-am fi putut da jos cu alte lovituri de stat ca cea din ’89, dar…

Numai culturile mediocre se supravieţuiesc, fiindcă n-au trăit niciodată. Dacă Franţa îndură o carenţă şi de multă vreme se desfată inconştient în presimţirile decadenţei, este că a fost prea nemiloasă cu posibilităţile ei. Un destin grandios te costă mult. Franţa a risipit în timpul Revoluţiei mai multă energie decît România într-o mie de ani. Iată diferenţa dintre istorie şi subistorie!

 Românul se mulţumeşte foarte repede cu ce are: adaptabilitatea lui la mediu e remarcabilă. Pune-l într-un loc şi se va simţi ca acasă în numai câteva zile. Nu are o fire nomadă, ci adaptabilă. e ca soţul etern al lui Dostoievski (mă bântuie autorul ăsta, nu ştiu de ce)

Şi acum vine rîndul soldatului român. Cu ce e de vină bietul că România n-are nici un ideal, că dimensiunile ei istorice sînt neimportante, ca toată respiraţia ei de o mie de ani? El aude doar atît: să ne apărăm graniţele. Şi nici n-ar putea auzi mai mult. Căci România şi-a identificat idealul cu o stare de fapt: graniţele ei materiale şi morale. România este; atîtai ajunge. Neavînd pasiunea devenirii frenetice, ea a răspîndit în toate conştiinţele acceptarea ei proprie.

O revoltă persistentă, dar meditativă, nu m-ar putea face, cu timpul, decît să urăsc pe bogaţi şi să dispreţuiesc pe săraci. Din moment ce oamenii au primit cu o acceptare dureroasă această împărţire, de ce să nu-i iertăm pe cei care au şi de ce să nu-i scuzăm pe cei care n-au? Într-o lume de oameni săraci, bogaţii sînt nişte criminali, iar săracii nişte imbecili. Toţi sînt de vină şi nu fac decît, cu mijloace şi pe căi diferite, să mărească dezolarea acestei lumi. Creştinismul a promis săracilor raiul, iar pe bogaţi i-a ameninţat cu iadul. Îmi este însă indiferent care şi unde. Bagă-i Doamne! laolaltă, poate se vor împăca în împărăţia ta, unde nu vor mai avea — pare-se — nimic de împărţit! Iar pe mine, lasă-mă pe veci aici jos, doar voi găsi vreun argument să apăr statul de anarhie!

Filozofii gîndesc ca şi cum pe pămînt n-ar exista politica şi oamenii politici, ca şi cum politicul n-ar fi un aspect central al vieţii şi instrumentul adevărat al istoriei.

Săracii n-au conştiinţă politică decît în revoluţie. Căci revoluţia este examenul pe care-l dau săracii în faţa istoriei.

Cine nu ştie urî cu pasiune n-are instinct politic. Dacă nu refuzi cu frenezie pe toţi care nu te urmează, îi vei pierde şi pe cei care-i ai.

Ţările fără o axă istorică îşi pierd conturul prin democraţie. Acesta est cazul României. Ea n-a avut niciodată o formă, iar democraţia nu ia dat-o. Ea este prea mult politică şi prea puţin istorie. Nenorocirea regimului democratic este că în el omul politic nu poate face nimic. Şi cum o să facă, atunci cînd ascensiunea în democraţie se bazează pe o şansă, iar puterea are caracterul unei durate efemere?! Dictaturile au toate un caracter de răscruce şi de gravitate.

Românii şi-au dorit ăntotdeauna un dictator luminat, au simţit instinctiv că democraţia nu le este de nic un ajutor. Din cauza asta au votat atât de stupid în ultimii douăzeci de ani: au ales oameni care şă nu ţină cont de legi şi de Constituţie, l-au iubit pe Băsescu tocmai pentru că a încălcat prevederile constituţionale şi a acţionat ca un dictator, au vrut un om care să facă ceva, fără a analiza mai precis “ce vrea să facă?

Este în dorul nostru atîta risipire lîncedă în lume, atîta renunţare în faţa timpului şi a spaţiului şi atît prizonierat în adierile inimii, că te întrebi ce tristeţe a încercat acest popor de s-a predat sieşi atît de neînduplecat. Scoateţi lamentaţiile din poezia şi din muzica noastră populară şi nu mai găsiţi decît o ţopăială lirică, fără nici o marcă originală. Ce departe am fi fost astăzi, dacă infinitul din acest dor lua forma unei expansiuni eroice a sufletului, dacă ne-am fi rostogolit, cu o înflăcărare fără margini, peste ruinele noastre! Dorul exprimă un raport negativ cu lumea, el este o lunecare leneşă şi orizontală sau o ondulaţie minoră pe suprafaţa mobilă a vieţii. Eroismul este ascensiunea spiralei, sinuozităţile în înălţimi. Prin dor nu exprimăm mai mult decît nesiguranţa în fluctuaţiile clipelor şi o chemare spre vag. De ce ne e dor? Întrebaţi pe orice român şi nu-ţi va da o lămurire asupra acestui infinit al sufletului său.

Dacă în întreg sud-estul Europei, România nu se va defini ca singura realitate politică şi spirituală, atunci viitorul mi se pare searbăd, superfluu, stupid.

De nu vom trăi apocaliptic destinul acestei ţări, de nu vom pune febră şi pasiune de sfîrşit în începuturile noastre, sîntem pierduţi şi nu ne mai rămîne decît să ne recîştigăm umbrele trecutului nostru.

Henryk Sienkiewicz – Pan Wolodyjowski

Cea din urmă carte din trilogia pe care Sienkiewicz o menise să îmbărbăteze inimile cititorilor de literatură istorică se termină cu moartea eroului. (na că am dezvăluit finalul). Cu excepţia faptului că aveţi şansa să vă reîntâlniţi cu Zagloba, nu rataţi nimic excesiv de interesant. Sincer să fiu, felul în care se desfăşoară acţiunea e un pic redundant cu al celorlalte două cărţi, aşa că nu o recomand hiperactivilor. Cartea rămâne însă un reper pentru o literatură bine scrisă, fraze îndelung gândite şi… mă rog… genul de scriere demult apusă la care am încetat să mai aspirăm măcar.

John Lloyd & John Mitchinson – Cartea ignoranţei

Acest „mic tratat pentru cei care ştiu că … nu ştiu”  (cum îl numesc autorii) mi se pare mai degrabă un summum de “ştiaţi că…”-uri mai mult sau mai puţin interesante, la a căror descoperire s-a ajuns în urma unor experienţe bizar de forţate. Cel mai tare exemplu e ăsta:

 – cică doi domni de la Universitatea Metropolitană din Tokyo au descoperit că urechelniţa are un penis de “rezervă” când… ATENŢIE… „au strâns în joacă fundul unui mascul de urechelniţă în timpul actului sexual” – bă! Ăştia sunt sănătoşi la cap? Ăştia sunt oamenii de ştiinţă ai omenirii! Cei din România îl fac pe Băsescu academician pentru că le-a luat sediu. Cei din Tokyo strâng de cur o urechelniţă în joacă în timp ce se fute – unii mai deştepţi ca alţii. Vă daţi seama cum stăteau chinezucii ăia şi se orbecăiau la urechelniţă: „Ce face frate?” „Se fute!” „Notează că se fute… aşa…fă cu mâna, ia vezi, reacţionează?” „Nu!” „Mişcă patu’… reacţionează?” „Ăăăăăăăăăăăăăă ….. nu!” „Ia strânge-o de cur cu o pensetă… ce ami face acuma?” „Păi i-am rupt sula!” „Aolăeu!!!” „Da stai că mai are una” „Frate! P’asta n-am văzut-o până acuma… notează! Asta e descoperire de Nobel!”

 Oricum, eu unul nu ştiam următoarele lucruri (spre marea mea ignoranţă:

– oamenii nu au doar cinci simţuri, ci nouă: cinci clasice … văz, auz, gust, miros, simţ tactil, şi patru ceva mai nou descoperite: termoreceptare (simţul căldurii), echilibroreceptare (simţul echilibrului), nocireceptare (receptarea durerii cu ajutorul pielii şi al organelor trupului – deşi acest simţ poate fi considerat alături de termoreceptare subsumat simţurilor tactile) şi proprioreceptare (conştientizarea trupului: când închizi ochii şi întinzi mâna ştii poziţia în spaţiu a mâinii tale)
– cică oamenii de ştiinţă consideră că în Geneza Biblică când se spune că Eva s-a născut din coasta lui Adam, referinţa este la osul penis al bărbatului. Motivaţia se clatină turmentată: în ebraică nu există cuvânt echivalent pentru penis, bărbatul e singurul mamifer fără os penis, femeile şi bărbaţii au acelaşi număr de coaste, iar referinţa biblică la carnea închisă la loc după ce e luată coasta, are în vedere sutura de sub scrot. Oricum, teoria nu mi se pare o blasfemie, doar că ar avea nevoie de mai multe argumente.
– nu ştiam că împăraţii romani ordonau moartea unui gladiator ridicând degetul mare, care simboliza spăda scoasă din teacă. Da… am trăit în ignoranţa filmului “Gladiatorul”, şi nu am fost pe fază când regizorul, Ridley Scott, a declarat că a schimbat direcţia degetelor numai ca să nu deruteze publicul.
– nu ştiam că vrăjitoarele nu erau arse de vii pe rug, ci erau mai întâi sugrumate. Oricum, ignoranţa lui Dan Brown e la mare modă.
– nu ştiam că “echivalentul în arabă al planetei Marte este Cairo sau al-Qâhirah
– nu ştiam că numele Americii vin de fapt de la negustorul Richard Ameryk
– nu ştiam că primul virus al unui computer a fost o insectă adevărată. În 1947 la Universitatea Harvard un imens computer s-a oprit din cauza unei molii prinse în releu.
– nu auzisem de Aristarchus din Samos din anul 310 î.Hr. şi de teoria lui că Pământul se învârte în jurul Soarelui. Nu ştiam că lucrarea lui Copernic îl citează ca precursor.
– nu ştiam că pantofii e sport produc în Marea Britanie annual 71.309 de accidente: d-aia nu port eu adidaşi.
– nu ştiam că nu există pantere complet negre.
– habar n-aveam că sucul din nuca de cocos poate înlocui perfuziile cu soluţie salină
– ştiam că untul de balenă e bogat în vitamina C, dar nu m-a dus capul să fac o banală corelaţie şi să presupun că eschimoşii nu suferă de scorbut
– nu ştiam că Rudolph, renul lui Moş Crăciun, era femelă pentru simplul fapt că masculii îşi pierd coarnele în timpul iernii.
– tigrii nu suportă mirosul de alcool şi îi sfâţie pe cei care miros aşa. Cică în SUA 12000 de tigri sunt crescuţi acasă pe post de animale domestice. Oau! Vă imaginaşi cum ar fi să crească românii tigrii? De Paşte şi de Crăciun s-ar lăsa cu măcel!
– cică poţi prinde un crocodil cu un elastic, pentru că muşchii care ajută această reptilă să deschidă botul sunt mai slabi (atrofiaţi) decât muşchii care îl ajută să închidă fălcile. Întrebarea e: cine are tupeul să demonstreze teoria?

Sunt ferm convins că o să găsiţi şi voi multe lucruri pe care nu le ştiaţi. Nu că v-ar folosi le ceva… dar aşa…

Emil Cioran – Schimbarea la faţă a României (partea 1)

Nu înţeleg de ce dracu’ nu se mai primeneşte odată materia asta de al limba română din şcoli. Probabil pentru că domnii de la ministerul educaţiei sunt mai preocupaţi să facă tot soiul de tertipuri ca să micşoreze salariile profesorilor în loc să stabilească lecţiile obligatorii în funcţie de contextul social în care trăim? Aş vrea să-mi explice domnu’ Băsescu cum floarea Ebei de la butonieră vrea să reformeze el învăţământul dând afară profesori?
O lectură obligatorie ar trebui să fie „Schimbarea la faţă a României” a lui Emil Cioran. Comentaţi asta voi politicieni rotofei plimbăreţi pe la DNA-uri şi voi intelectuali parşivi apărători ai „statului de pomană cu mâinile-n sân”!  Transcriu citate pentru că un exces de comentarii mi se pare de prisos. Nu cred că există o caracterizare mai justă a poporului român:

Un popor care se lansează în istorie de la întîiul act de viaţă lunecă pe soarta sa. Respiraţia în mitologie, diferenţierea vieţii religioase de cea politică, creaţia unui stil propriu spiritual şi politic, accesul la putere şi consecinţa lui, imperialismul etc., indică o evoluţie firească, o iresponsabilitate în evoluţie.

Românilor le lipseşte stilul, urmare firească a unei atitudini corente. Mai vulgar vorbind, ne lipseşte “los cojones”: nu vrem, nu ni se pare necesar nimic, totul ţine de un destin pe care îl acceptăm cu stoicism. În primul rând ar trebui să nu mai amestecăm religia cu politica, spiritualitatea cu imperialismul. Nu trebuie să ne pară rău că evoluăm ca popor,  mânaţi de iluzia că această evoluţie contravene cumva preceptelor ortodoxe. Nu trebuie să ne temem de modernitate ca şi cum modernitatea ne-ar împila tradiţiile, ci trebuie să modernizăm lucrurile care necesită modernizare, şi să le conservăm pe cele care funcţionează optim.

De ce noi, românii, etnic vorbind mai omogeni decît germanii, am trebuit să ne aşteptăm soarta o mie de ani? Situaţia geografică defavorabilă, neprielnicia condiţiilor, năvăliri barbare, vecini sălbatici? Dar acestea ar fi trebuit să fie motive în plus de afirmare, elemente de mărire proprie, dacă pornirea de a face istorie, pornirea oarbă şi primordial ne-ar fi aruncat irezistibil în vîrtejul universal. Astăzi la ce-am ajuns? La voinţa de a face istorie. Cine a înţeles acest lucru este lămurit cu tragedia culturilor mici, cu tot ceea ce e raţional, abstract, conştient în tragicul nostru. Cu adevărat, cele cîteva milenii de istorie ne-au făcut necruţători cu subistoria noastră.

În primul rând cred că trebuie să fim sincere cu istoria noastră: să fim serioşi… nu are nimic măreţ. Hai să nu mai vorbim despre “marile valori ale României” ca şi cum ar fi definitorii pentru poporul ăsta, să acceptăm odată că Eminescu, Constantin Brâncoveanu, Brâncuşi, Arsenie Boca, Petre Ţuţea… sunt nişte excepţii.Ei nu sunt modelul românilor “majoritari”, care îi admiră şi vor să facă istorie. Românii sunt pasivi prin excelenţă… rămân la stadiul de voinţă.

Dacă România vrea cu adevărat să-şi croiască un drum în istorie, ţara de la care poate învăţa cel mai mult este Rusia. Întreg secolul al XIXlea ruşii au frămîntat, pînă la obsesie, problema destinului lor. Şi deodată cu chinul lor teoretic, Rusia a păşit efectiv în istorie, pentru ca prin revoluţie să se fixeze în centrul ei

România are de învăţat de la Rusia dintr-un singur motiv: ortodoxismul. Acest popor a reuşit să facă din ortodoxism un mod de viaţă, datorită mesianismului.

România n-a avut gînditori mesianici; căci toţi vizionarii ei n-au depăşit o profeţie locală şi mărginirea unei clipe istorice. Profetismul naţional românesc, care n-a întrecut limitele şi problemele etnicului, a fost un profetism pe evenimente, iar nu pe dimensiuni intemporale. Eminescu a fost un profet naţional à rebours. Bălcescu însuşi, care a cunoscut atmosfera mesianismului polonez — atît de promiţător altădată şi atît de compromis practic —, n-a fost mai mult de un profet al trecutului. Faţă de acest exces romantic, un Iorga, un Pârvan sînt numai tradiţionalişti; ceea ce înseamnă un echilibru între trecut şi viitor. Un profetism naţional, în deosebire de tradiţionalism, pune centrul de greutate pe viitor, considerat ca o comoară de împliniri naţionale. Tradiţionalismul este o formulă comodă, neangajantă. El exprimă o solidaritate cu neamul, dar nu o voinţă de ai da un mare sens în lume. Orice tradiţionalism acceptă limitele imanente ale naţiunii. Atunci nu mai este nimic de făcut, naţiunea mergînd spre viitorul ei ca boul la apă.

Mesianismul favorizează avântul în istorie… Mesianism înseamnă ca în anul 1936 să descrii situaţia României din anul 2010.

Naţiunile mari au spintecat istoria, în pornirea lor de a se afirma. După flăcările lor rămîne o dîră de foc în lume, căci o cultură mare seamănă unei ofensive cosmice. Dar ce rămîne după defensive unei culturi mici? Praf — dar nu de puşcă, pulbere purtată de un vînt de toamnă. Caut în zadar primăvara culturilor mici…

Mereu cu gândul la trecutul întotdeauna mai luminos decât prezentul, românii au ratat istoria

Din punct de vedere istoric, am pierdut o mie de ani, iar din punct de vedere biologic n-am cîştigat nimic. Atîta vreme de vegetare dacă n-a consumat efectiv substanţa vitală a neamului, n-a întărit-o şi n-a dinamizat-o în nici un fel. Trecutul României nu mă flatează deloc şi nici nu sînt prea mîndru de strămoşii mei lipsiţi de orgoliu că au putut dormi atîta timp, în aşteptarea libertăţii. România are un sens întru cît o începem. Trebuie s-o creăm lăuntric, pentru a putea renaşte în ea. Plăsmuirea acestei ţări să ne fie singura obsesie.
[…] Trebuie să suportăm cu avînt agresiv tragedia culturii nule, să ofensăm prin proprie forţă vidul trecutului şi să încercăm a realiza, dintr-o iniţiativă neaşteptat de mare, tot ceea ce a vegetat în somnul nostru istoric. Orgoliul nostru trebuie să se satisfacă în faptul că totul este de făcut, că fiecare putem fi dumnezeul istoriei noastre, că nu există o linie pe caream fi siliţi să mergem, că linia noastră este destinul ţării. Existenţa feicăruia să constituie un element la temelia României. Aceasta să ne fie menirea. Tot ce nu e profeţie în România este un atentat împotriva României.

[…] Istoria este o explicaţie, dar nu o scuză. Înaintaşii noştri nu ne-au iubit destul, de au vărsat aşa de puţin sînge pentru libertate. Sîntem o ţară de răzmeriţe. Un popor cu instinctul libertăţii trebuie să prefere sinuciderea sclaviei. Pentru ca un neam să-şi deschidă drum în lume, toate mijloacele sînt justificate. Teroare, crimă, bestialitate, perfidie sînt meschine şi imorale numai în decadenţă, cînd se apără prin ele un vid de conţinuturi; dacă ajută însă ascensiunea, ele sînt virtuţi. Tote triumfurile sînt morale. Salvarea României — sînt virtualităţile şi posibilităile ei ascunse. Ceea ce am fost nu este decît un sprijin iluzoriu. Nu trebuie să fim atît de laşi încît să ne inventăm un trecut. Iubesc istoria României cu o ură grea.

Nu poţi iubi România şi pe români fără să o/îi urăşti. Îl iubesc pe Cioran că a surprins atât de bine spiritul acestui popor, şi îl urăsc pentru că a fost ateu. E un proces firesc, al adevărului. Îl iuibesc pe Ştefan cel Mare că a făcut biserici, şi îl urăsc pentru că a fost curvar. Am spus în repetate rânduri: adevărul nu trebuie să fie o ruşine

Ceea ce-mi pare o evidenţă este că nu pot să accept o Românie mediocră, domoală, resemnată, înţelegătoare. Şi nu este destul a crede că refacerea morală şi materială ar însemna un progres efectiv. O Românie cinstită şi ordonată nu înseamnă absolut nimic, dacă dincolo de confortul moral şi material nu se elaborează frenetic o expansiune a atîtor forţe ascunse, pe care nu avem dreptul să nu le bănuim. Spre marea mea revoltă, naţionalismul nostru a conceput România viitoare ca un fel de Elveţie. Ordine, cinste, moralitate şi numai atît. Dar dacă România nu-şi poate găsi nici un sens de dominaţie în lume şi nici măcar în Balcani, dacă misiunea ei se satisface în ordinea internă şi apărarea graniţelor, iar ideea ei istorică în cultivarea unui aşa-zis specific naţional, care a tolerat constanţele reacţionare ale subistoriei noastre — atunci mai bine să ne dizolvăm în agonia prelungită în care ne complăcem. România e geografie, nu e istorie. Înţelege cineva acest tragic? O ţară are valoare numai cînd devine o problemă pentru alţii, cînd numele ei înseamnă o atitudine. Cu toţii ştim ce înseamnă Franţa, Anglia, Italia, Rusia şi Germania, dar nu ştim nici unul ce înseamnă România. Nu ştim ce este România, dar ştim perfect ce nu este. Şi specializîndu-mă în absenţele ei, am descoperit infinitul de care are nevoie pentru a fi ceva.

Iubesc şi urăsc ţăranul roman: înţelepciunea lui meditativă ne-a ţinut în loc atâta amar de ani.

De cîte ori privesc ţăranul român îmi place să văd înscrise în cutele feţei sale golurile dureroase ale trecutului nostru. Nu cunosc în Europa un alt ţăran mai amărît, mai pămîntiu, mai copleşit. Îmi închipui că acest ţăran n-a avut o sete puternică de viaţă, de i s-au înscris pe faţă toate umilinţele, de i sau adîncit în riduri toate înfrîngerile. Oricîte rezerve de viaţă ar dovedi el, impresia nu este totuşi a unei prospeţimi biologice. O existenţă subterană este fiinţa lui şi mersul lui lent şi gîrbovit este un simbol pentru umbrele destinului nostru. Sîntem un neam caream ieşit din văgăuni, din munţi şi din văi. Am privit cerul din umbră şiam stat drepţi în întuneric. Ne-am răcorit o mie de ani. De aceea, numai febra ne mai poate scăpa… Cînd va ridica ţăranul român capul în sus? În jos am privit de cînd neam născut.

La 20 de ani de la revoluţie abia acum ţăranul roman a îndrăznit să spună două vorbe. Abia după ce în numele gripei aviare a fost lăsat fără găini, după ce i s-a zis că n-are ouă europene, când a văzut că… evident… tipic românilor… I se dă în cap ori de câte ori încearcă să întreprindă ceva în domeniul agriculturii (nu e ăsta domeniul ţăranului?)… abia după toate astea a început răruţ şi încet, să scâncească, să nu mai suporte.

Mulţi români, nesfîrşit de mulţi români, mărturisesc zilnic că România este ultima ţară din lume. Multora le dă această afirmaţie o satisfacţie rece şi indiferentă. Dar nu se poate ca pe unii să nu-i doară şi nu se poate ca în viitor să nu-i doară pe toţi. România va fi mîntuită cînd pe toţi ne va sfîşia soarta, cînd ne vom sfîşia cu toţii pentru ea. Defectul autocriticii noastre este de a nu fi avut nimic dintr-un patos religios, de a nu fi făcut din mesianism o soteriologie. Dacă problema misiunii noastre nu va deveni o doctrină de mîntuire, sîntem pierduţi, adică ne vom pierde în noi înşine, fiindcă lumea nu ne-a avut niciodată. Ceea ce spunea un lăutar ţigan unui cerc de români: „aveţi noroc cu noi, că de nu aţi fi ultimii“ defineşte o situaţie reală, nu o exagerare trivială. Dacă România nu va face istorie, va rămîne ultima ţară din lume, aşa cum e trăită de cetăţeanul imbecil de fiecare zi. Trebuia să ne fi trăit religios drama noastră românească, pentru a ne mîntui de atîtea păcate naţionale.

Românii au strania satisfacţie de a spune “în ce ţară de căcat trăiesc”, ca şi cum el nu ar trăi în ea, ca şi cum existenţa lui este inutilă în vederea unui progres.

Îndoiala de sacrificiu este o notă diferenţială a românului. Credinţa în inutilitatea jertfei este aşa de organică, încît ar trebui o febră asemănătoare epocii de martiri a creştinismului pentru a convinge acest popor amărît de sensul spiritual al renunţării. Ne lipseşte pasiunea distructivă pentru ideal. Nu poţi impune o valoare decît pe dărîmături: ruinele indică totdeauna prezenţa spiritului. Elanul de autodistrugere care să se nască din dorinţa de a da lumii contur prin proprie lichidare presupune perspectiva altor lumi şi gelozia pe ele, ce naşte pasiunea de transfigurare a lumii acesteia. Românul este consecvent numai în luciditatea faţă de condiţia românească.

Românul crede în Dumnezeu, dar nu crede în jertfă. Vă rog, nu-mi pomeniţi excepţiile! Pentru că jertfa unui roman nu îi impresionează cu nimic pe ceilalţi români. Nimeni nu a învăţat nimic din puţinele dar importantele jertfe ale înaintaşilor noştri. Jertfa nu se măsoară cantitativ, ci calitativ. Avem suficiente jertfe, dar foarte, foarte puţină conştiinţă istorică şi cultural.

Românul n-are de răzbunat decît somnolenţa lui seculară.[…]

Nici un popor mare nu moşteneşte o religie şi o acceptă ca atare. Ce e drept, latinii, germanii sau ruşii au primit din afară creştinismul. Decît, ei l-au transformat într-o aşa măsură în ei, încît se poate vorbi de o recreaţie […]

Sentimentul religios este prin esenţă nerevoluţionar, iar omul profund religios a fost totdeauna un reacţionar. […]

Se poate spune absolut orice despre ortodoxie; un lucru este sigur: de n-am fi avut nici măcar atît, din punct de vedere spiritual, am fi fost tabula rasa. Ortodoxia n-a fost niciodată dinamică; în schimb, n-a încetat niciodată de a fi naţională. Prin ea n-am intrat în lume, dar ea a fost singura care atîta vreme ne-a dat o presimţire a altor lumi. Teza lui Eminescu, după care de-am fi fost catolici eram astăzi pe o treaptă de civilizaţie mult mai înaltă, poate fi justă, cu o singură rezervă: poate nu mai eram. Defectele de evoluţie ale României nu sînt de natură religioasă. Dacă nu ne-am mişcat atîta timp, nu este de vină ortodoxia: sîntem noi. […]

Ortodoxia noastră este circumstanţială, atenuată şi neprimejdioasă. Stilul nostru religios este labil şi gelatinos. Neavînd nimic iruptiv, el nu mai poate constitui o intervenţie în destinul nostru. În viitor, ortodoxia se va tîrî după România. N-am avut un destin religios dramatic. Este chiar bine să fii ortodox. Nae Ionescu spunea odată că neamul românesc odihneşte în ortodoxie. Oare nu odihneşte mai repede ortodoxia în el? […]

Făcut-am multe bisericuţe în trecutul nostru, toate triste şi mici. Improvizaţii de credinţă. Ştefan cel Mare şi-a exercitat ocazional un sentiment de pietate şi ne-a construit pe loc atîtea şi atîtea biserici, locaşuri minore şi amărîte ale dezerţiunii din lume, şi nici o construcţie monumentală, care să intensifice un sentiment de viaţă şi să-i dea nesfîrşitul dramatic şi vibrant care năpădeşte sufletul în orice atmosferă gotică. […]

Mulţi duşmani am vrut să mai avem! Trebuia să fi construit ziduri în jurul nostru, să fi fost şi noi o lume, să ne fi clădit destinul în piatră. Aşa, n-a mai rămas nimic greu din trecutul nostru. În zadar caut după demnitatea ruinelor. Cetăţile Moldovei nu mă consolează; românii tot în munţi fugeau. […]

Românii au trăit o mie de ani ca plantele. Creşterea vegetală le-a determinat ritmul vieţii lor. Precum, pentru o plantă, totul se face peste ea, aşa şi românul; totul sa făcut peste el: biologia, ca şi istoria. Unui popor de ţărani i-a făcut mare plăcere să nu intervină în cursul lumii. Nu există neam care să fie de o mai resemnată abandonare în moarte. Tragedia izvorăşte dintrun protest disperat şi inutil împotriva morţii; el nu duce practic la nimic, însă se naşte dintr-un sentiment infinit şi duce la alt sentiment infinit. Românii au stat sub moarte ca sub turci, au acceptat-o. Şi asta înseamnă ai plăti birul. Nenorocirea noastră este c-am integrat moartea în ordinea firească şi am primit-o cu duioşie şi fără dramatism. […]

Umilinţa te aşează totdeauna sub lucruri. Prin ea nu te recunoşti nici măcar la nivelul şi condiţia devenirii curente. Umilinţa este sentimentul cel mai aistoric din cîte se pot concepe. Refluxul vieţii este leagănul ei. Dacă, individual, ea poate presupune un spirit detaşat, în expresie colectivă, e descurajantă. Umilinţa este un viciu. Căci răpeşte atît omului, cît şi lumii, farmecul şi valoara.

Toţi acei care iubesc poporul românesc mai puţin decît mine — fiindcă ei nu-i iubesc viitorul lui — susţin că însuşirea esenţială şi de mare merit a românului este omenia. Nu vreau să spun că ea e un defect, dar îmi este imposibil săi descopăr altceva decît o virtute mediocră, care nu poate fi o culme decît pentru oamenii lipsiţi de personalitate.

Cum Ardealul a fost tot timpul izolat de restul românităţii, dacă părăsea anonimatul şi lua parte activă — prin revoluţii şi războaie — la istoria Europei centrale, el ar fi ieşit, iremediabil, din orbita României potenţiale, aşa cum exista ea în conştiinţa tuturora. Acţiunea izolată ar fi fost ineficientă. Ceea ce e regretabil — şi aici e viciul de bază al României — este că provinciile noastre, atîta vreme, n-au căutat o acţiune convergentă şi au amînat neîngăduit România.

De altfel, naţionalismul românesc a fost aproape totdeauna reacţionar, adică n-a iubit niciodată România în sensul ei ideal şi în finalitatea ei ultimă. În loc să-şi fi pus întrebarea: ce trebuie să devină România, ei nu sau întrebat decît: ce trebuie să rămînă. Orice naţionalism care, de dragul constanţelor unui popor, renunţă la căile moderne de lansare în lume ratează sensul unui neam, vrînd să-l salveze.