Chuck Palahniuk – Fight club

Fight Club este capitolul nescris din “Mitul lui Sisif”. Este o carte despre lucrurile pe care nu le vrei dar totuși le faci pentru că așa trebuie.

Sigur, e la îndemână să spui că e ceva psihologic pe-acolo. Oricum, scriitura nu e ușoară, iar povestea foarte neclară. Faptul că s-a făcut un film a ajutat mult.

Dincolo de faptul că are un schelet narativ foarte bolnăvicios (nu e de mirare că autorul a fost refuzat de atâtea edituri), este o poezie urbană în toată splendoarea. Este primul strigăt de ură și dezgust la adresa magazinelor Ikea și a consumerismului în general. Este vocea neprihănită a anarhismului sugrumată de pretențiile excesive ale romantismului.

E un roman frumos.

Și da, la sfârșit protagonistul moare, nu e cum ne zice Hollywood-ul. Îi scrie iubitei din Rai, pentru că nici un om care a cunoscut Depresia nu crede că se poate trăi cu ea.

Michel Foucault – Istoria sexualității

Să nu vă așteptați ca „Istoria sexualității” a lui Michel Foucault să fie o poveste spumoasă a practicilor sexuale din cele mai vechi timpuri și până în prezent. De fapt, incepe ca o compilație de scrieri mai degrabă antropologice despre evoluția noțiunii de sex în secolele XVI – XIX apoi sfârsește analizând lamentabil și exagerat de mult două-trei scrieri reprezentative pentru cultura Greciei Antice. Ideea de la care pornește este simplă: așa cum vinovăția este un sentiment mai puternic decât iubirea și manifestarea puterii este mai excitantă și mai stimulantă decât sexualitatea.
Sunt câteva observații care merită menționate:

• Familia este “punctul de intersectare” dintre sex și alianță. Începând cu secolul 18 dragostea a devenit obligatorie în cadrul familiei. Sexualitatea prin definiție ignoră noțiunea de alianță, iar familia ține în frâu sexualitatea și îi reține doar funcțiile utile (de reproducere). Un prim rezultat este condamnarea incestului.
• Psihanaliza a apărut atunci când au devenit oficial blamabile relațiile incestuoase iar rolul ei inițial a fost acela de a permite “articularea in discurs” a acestor porniri – adică s-a ocupat de cei care aveau genul acesta de dorințe și i-a educat să devină funcționali într-o societate care prin definiție condamnă incestul.
• Morala hranei se aseamănă moralei sexuale, pentru că ambele încearcă să țină în frâu poftele. “Regimul fizic al plăcerilor și economia pe care o impune fac parte dintr-o întreagă artă a sinelui” (214)

Esther Perel – Regândirea infidelitații

Spre deosebire de “Imperecherea în captivitate” (sau “Inteligența erotica” – cum incomplet a fost tradusă în limba română) în această continuare a poveștilor despre sex și infidelitate descoperim o autoare mult mai matură, mai degrabă literată decât psiholoagă, cu un discurs eseistic inspirat oarecum de conferintele lui Alain de Botton. (Eu tot vreau sa-i vad pe oamenii ăștia doi într-o dezbatere).

Spun că este o continuare pentru că premisa este aceeași: avem o noțiune romantică asupra vieții de cuplu, vrem ca partenerul să ne ofere sex, încredere, momente de fericire – și e foarte greu să le împaci pe toate.

“Te iubesc. Hai să ne căsătorim.” În cea mai mare parte a istoriei, aceste două propoziții nu se rosteau niciodată împreună. Romantismul a fost cel care a schimbat totul. La începutul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, în valul de schimbări sociale aduse de revoluția industrială, căsătoria a fost redefinită. Puțin câte puțin, ea a evoluat de la o întreprindere economică la unu bazată pe sentimente. (64)

În cercul strâmt al verighetei sunt înghesuite idealuri profund contradictorii: Vrem ca alesul nostru/aleasa noastră să ne asigure stabilitate, siguranță, previzibilitate și să fie de încredere – toate, experiență-ancoră. Și vrem ca aceeași persoană să ne ofere mister, aventură și risc. (70)

La asta se adaugă frustrările dobândite în copilărie, traume sau alte situații care rămân întipărite pe creier – plus o societate cu ideologiile ei, cu noțiunile ei profitabile despre viața în doi, de care ne este foarte greu în situații limită să nu mai ținem cont. (e foarte frumos numit consumerism romantic)

De exemplu, este o prejudecată dictată de cultura europeană ca o femeie să rămână cu bărbatul care a înșelat-o. Un divorț se obține atât de ușor încât riști să ignori sentimentele în defavoarea corectitudinii. Atenție! Nu e o carte care justifică infidelitatea, dar atrage atenția asupra faptului că motivul infidelității și felul în care gestionăm situația diferă atât de mult de la un cuplu la altul încât e o prostie să consideri că ai rețeta ieșirii dintr-un asemenea impas.

Citându-l pe Hugo Schwyzer ne este prezentată paradigma căsătoriei ca “piatră de temelie”: te aștepti cumva ca ce urmează să fie greu, deci infidelitatea poate fi parte acceptată a căsniciei. Pe când asumându-ti căsătoria ca pe o ”cheie de boltă” așteptările sunt altele. De exemplu femeile senegaleze nu au crize de identitate când sunt înșelate, deoarece din punct de vedere cultural bărbații înșeală “pentru că așa sunt ei…”, nu pentru că au ele vreo vină.

Pe lângă romantism, după anii ’70 gelozia a început să fie condamnată. Până atunci era un sentiment intrinsec al iubirii. Dar brusc, a devenit învechit, incorect politic, amintind de relații de proprietate și dependență: dacă am fost liber când te-am ales și ai fost liberă când m-ai ales de unde avem nevoia de a fi posesivi? Paradoxul este că trebuie să iubim pentru a fi geloși, dar dacă iubim, nu ar trebui să fim geloși. În orice caz, nu avem voie să recunoaștem că suntem geloși și nu ne este permis să simțim gelozie.

Totuși, în povestea complicată a adulterului, lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi. Multe dintre aventurile femeilor sunt un rezultat al dorinței fizice. Și multe dintre escapadele bărbaților sunt alimentate de nevoi emoționale complexe – inclusiv cele a căror marcă de infidelitate înclină spre cuceririle întâmplătoare sau comerciale. (242)