Straşnica săritură a peştelui cu solzi albaştri către umbra castanului înflorit

Bun. Bun venit în maşinăria mea: conglomerat complex de frustrări şi speranţe. Crezi că-ţi zâmbesc dar buzele mi-s rasfrânte într-un sarcasm ce-mi maschează răutatea. Sunt rău. Sunt un om rău. Atât de rău încât a venit la mine un drac să-mi ceară sfaturi cum să scape de mustrările de conştiinţă. I-am zis „Prietene, nu pot să-ţi dau sfaturi, pentru că eu n-am conştiinţă. În loc de conştiinţă am o bilă de ping-pong.Când a aflat că nu am conştiinţă, doctorul a privit peste ochelari şi mi-a zâmbit părinteşte: „E atrofiată. Cineva sau ceva a apăsat pe ea şi nu a lăsat-o să se dezvolte! E o chestie de lucru mecanic, nu-ţi pot explica pentru că eşti varză la fizică, ţi se citeşte pe freză.Şi-am zis „Bine domnu’ doctor, şi nu am vreo posibilitate să o recapăt, poate vreun tratament?”. Fuma mult. Fumatul ucide. Nu la fel de des ca viaţa, dar ucide şi fumatul ăsta. „Păi eu ştiu…. îmi zice… am putea pune o bilă de ping-pong. Are exact mărimea conştiinţei care ţi s-ar potrivi”.

Deci vezi? Asta i-am spus şi dracului: „Dacă te simţi vinovat pentru faptele tale, cumpără-ţi o maşină de tocat”. Bine, dracul are un cusur: îşi supraestimează inteligenţa. „Vrei să zici că ar trebui să fiu şi mai al dracu?”. “A, nu, nicidecum prietene, spun că ar trebui să renunţi la regimul ăsta vegetarian şi să accepţi ceea ce eşti!”. La care el, băga-l-aş în mă-sa, ştiţi ce-mi răspunde? „Păi bă, dacă aş accepta ceea ce sunt, n-aş mai fi al dracu‘!

Ultima oară când nevastă-mea mi-a zis „Du-te dracu’!” eu vă spun sincer că asta am făcut. Mi-am făcut frumos bagajul (7 perechi de chiloţi, 7 perechi de şosete, 7 perechi de maieuri, un tricou, un pantalon, o pereche de bocanci) şi m-am prezentat la domiciliul Necuratului. Am stat un pic pe gânduri înainte de a pleca: „Bă, poate nu e bine, dacă păţesc ceva? Dacă nu mă mai întorc de acolo, sau mă întorc cine ştie în ce hal? Lumea zice de obicei că nu e bine să te duci la dracu’, ce fac eu acuma? Bun, dar dacă nevastă-mea insistă… cum pot eu să mă întorc acasă să dau ochii cu ea fără să fi făcut ceea ce mi-a cerut?

În fine.. Stă la curte. Blocul îl oboseşte şi-i îngrădeşte imaginaţia… îi place să fie creativ. (despre diavol vorbesc) Sun la poartă şi frunze de castan acoperau şoseua. Soneria îmi cântă evident „Sympathy for the devil”. Încep să vorbesc singur: „Bine prietene, ştiu cine eşti, acuma mă laşi să intru?”. Poarta, ca-n filme, se deschide singură. Trăiască telecomanda! Zic “P-ăsta trebuia să-l chem la petrecerea firmei de Crăciun: pe bune, făcea nişte trucuri de ateriza cucu-n lemne.Şi cum mă gândeam eu aşa la natură să la splendoarea faunei carpatice, nu-l văd pe Scaraoţchi cum apare pe după o perdea de fum, şoptind mai gutural şi mai sumbru decât Gary Oldman în „Dracula”: „Cucule, pasăre sură, când te prind, te f…t în gură!”.

Zic „Oi fi gay te pomeni! Bine, eu nu am o problemă cu persoanele gay, a nu se înţelege că nu sunt cool şi european, adică dacă eşti gay, sincer, chiar nu mă supăr, am atâţia prieteni gay cu care mă înţeleg foarte bine şi pe care timpul nu-mi permite să ţi-i enumăr, sunt doar uşor uimit.

Apoi, lăsând fumul de efect să se răspândească, îmi răspunde pe un ton cât se poate de normal: „Tu ai faţă de cuc cum am eu faţă de înger.

Adevărul e că nu ştiu cât de des îşi lasă cucul ouăle-n cuibul altora, dar lui dacă îi dădeai la o parte machiajul ăla de cioc şi plete nu cred că era prea urâţel.

Când dai de dracunu prea-ţi dai seama. Te cam ia valul, şi nici nu ştii în ce direcţie te îndrepţi. Mai ales că are aşa, un stil unic de a te aborda, lovindu-te exact acolo unde te doare mai tare. Cred că în spatele ochilor are un sistem de operare foarte performant (un kernel de Linux cu siguranţă) cu ajutorul căruia îţi scanează personalitatea, şi-ţi detectează fiecare punct slab:

„Nu ar trebui să mai stai atât de mult la calculator!îmi zice.

Şi tu ar trebui să nu te mai uiţi fix în ochii mei pentru că nu vei reuşi să mă hipnotizezi. Am mâncat sarmale de dimineţă. Oamenii care mănâncă sarmale dimineaţa nu pot fi hipnotizaţi..

„Şi cârnat ?” „O feliuţă.” (Cârnat din amestec de carne de porc şi carne de vită. Vita tare, porcul moale.)

„Avea usturoi?” Ai grijă! îmi venea să-i zic. Am un implant dentar unde tot timpul se adună rămăşiţe de usturoi. Nu ştii niciodată când dai de un pricolici.

„Tu poţi să mânânci un cârnat fără usturoi?îl întreb.

“.. şi fără ceapă.(fără ceapă ???)

Înseamnă că ai o viaţă foarte tristă.(Fără ceapă, eşti pe marginea prăpastiei amice! Apelează la un psiholog!)

Mda. Nu pot să te păcălesc nici măcar la un barbut.

Venisem pregătit. Apoi burta marelui peşte a răsărit la suprafaţa iazului, şi m-am speriat: credeam că a murit. „Stai calm, îmi zise el, aşa se relaxează… înoată pe spate. Eu habar n-am să înot. Am un văr în Palestina care le are cu plutitul, dar nu a vrut să mă înveţe şi pe mine cum se face. Sunt trist.

Eu ştiu să înot: stilul brotac.

Cum? Ţopăi pe uscat? De ce ai venit?

De pomană.

“La cât sunt de rău tu crezi că primesc ceva de pomană?

Mă enervează să stau la coadă. Aştept pentru atât de multe lucruri în viaţă încât să mai aştept pentru a-mi plăti o cutie de bere mi se pare culmea absurdului. Şi cel mai rău mă enervează faptul că o coadă de oameni prin nu ştiu ce miracol întotdeauna capătă o direcţie: aici e locul unde trebuie să te aşezi! Oricum nu există busolă care să-ţi arate drumul corect. O foloseşti doar aşa, ca instrument de orientare în spaţiu. La drept vorbind, nici nu ai nevoie de ea, pentru că soarele din păcate e unul singur. Îţi dai seama că dacă am avea doi sori n-am mai ştii unde să privim amândoi dimineaţa? Am sta spate în spate ca doi străini: tu cu soarele tău, eu cu soarele meu.

Şi acum urmează monologul dracului cu mici întreruperi intuitiv marcate de spaţiile dintre rânduri:

„Vezi casa asta? Cândva era un conac. Acum a ajuns o cocioabă. Ce să zic? Afacerea îmi merge prost. Tot grosul se duce la cele sfinte. Am ajuns în aşa hal să tot acolo ajung şi banii. Asta e culmea: cu ochiul dracului se zidesc catedrale. Cu ochii mei mă? Înţelegi tu? De războaie ce să mai zic? Toate au ca pretext numele vreunui dumnezeu. Nimeni nu mai porneşte la luptă aşa… de-al dracu’. Mereu trebuie un pretext. Auzi tu: război rece. Păi cum rece mă? Sângele e rece? Ce să zic? Sunt în ultimul hal. La mine mai vin doar bărbaţii însuraţi şi femeile măritate. Plozii răzgâiaţi nu-i pun la socoteală că sunt puţini, deşi care cum vine, îmi fură un măr din pomul cunoaşterii binelui şi răului. Am zis că o să tai eu mărul ăla într-o zi, dar nu mă lasă inima. Bine, dacă l-aş tăia aş face un rău axiologic: i-aş face pe toţi idioţi. Pe de altă parte nu-mi convine, că prea ar fi fericiţi.

Cel puţin şaptemiinouăsutenouăzecişiunu de fire de nisip albastre s-au scurs în clepsidră până să învâţ să înot. La început am adoptat stilul topor: stăteam pe fundul apei. Şi am stat aşa o vreme până când am simţit că nu mai am aer. E ciudat să nu mai ai aer, pentru că nu e un proces treptat, ci se petrece foarte brusc. Cel puţin aşa mi s-a întâmplat mie: stăteam liniştit şi mă ţineam de nas: nu auzeam, nu miroseam, nu vedeam, nu puteam pipăi nimic înafară de textura apei… când deodată mi-am dat seama că ceva nu e bine. Zic „Frate, să-mi bag picioarele, eu dacă mai stau aici mă sufoc. Nu ştiu cum înoată alţii, dar eu ies la suprafaţă

Şi partea cea mai naşpa e că am început să fac fapte bune: bărbaţii însuraţi de pildă… ce să le zic? Du-te frate şi agaţă şi tu o nurlie. Cu unii merge bine: înşeală oamenii la greu. Chiar îmi place de ei: când pe una, când pe alta. Dar sunt din ce în ce mai puţini. Lumea nu se mai leagă de cutumă. Se duc oamenii şi mă trezesc că-şi refac viaţa. Ieri a venit un imbecil să-mi mulţumească. A spus că acu şapte ani l-am sfătuit eu să se ducă la alta, şi atunci a cunoscut-o pe femeia vieţii lui. Bă, da ce mama dracu’ sunt eu? Cupidon?

Ce bine mi-ar fi dacă n-aş şti că raiul e pentru cei ce n-au surâs şi iadul pentru cei care se tem de el, ce bine mi-ar fi acum dacă n-aş fi rugat-o niciodată pe mama să mă mai nască o dată, dacă n-aş putea să urlu, ci doar să trec cu vederea, dacă rănindu-mă n-aş mai înjura, ci aş lăsa sângele să curgă până s-ar plictisi el de ignoranţa mea, dacă aş putea să mă bucur de haine mai mult decât de trup, dacă n-aş şti să fac diferenţa dintre libertate şi ambiţie, dintre voinţa de linişte şi voinţa de putere, ce imbecil amorţit aş fi dacă nu l-aş fi văzut pe Dumnezeu într-un surâs de copil.

Una cică a cunoscut din nou iubirea. Pe bune? Şi ce vrei să-ţi fac femeie? Ţie nu ţi se pare creştineşte să îţi înşeli un pic soţul şi pe urmă să te întorci la el? Îţi dai seama, că pentru mine e un rahat de profit treaba asta? Bă, dar profitu‘, cât de mic, dacă e muncit, de ce frate să-i dai cu picioru’?

Aici l-am întrerupt pentru că mie unu prima parte a frazei mi se părea sincer foarte neclară. Adică după ce înşeli, era mai indicat să te întorci la familie?

”Păi cum să nu mă? Nu aşa e creştineşte? Mie îmi convine: te întorci la viaţa ta, te aşezi la masă ca omu‘, vorba ta… tai o feliuţă de cârnat, apoi vin eu şi jap… pocnesc cu mustrarea de conştiinţă: mai ţii minte mă când…”

Faţa mea era foarte lungă. Adică dacă o întindeai pe jos acopereai cu ea un crâng:

bine! Stai aşa, că dacă e d-ăla de vine cu căpuţul plecat şi recunoaşte tot, e un pic mai complicat, că nu mai am ce să-i fac, şi atunci mă duc la partener: ălora fără orgolii iarăşi n-am ce să le fac, dar la ceilalţi la fel… omleţica, cafeluţa, Vocea României şi jap… mustrarea..”

Şi aşezându-se tacticos pe bancă, îmi spuse Dar cu cei pe care îi văd că sfârşesc fericiţi, a cam început să mă mustre pe mine conştiinţa. Nu, pe bune… tre să tai mărul ălă!

26 dec 2014

Anunțuri

Guy Corneau – Există iubiri fericite?

De fapt, între noi a fost mereu o iubire bolnavă.

Bun. Deci există părinţi care te influenţează într-o direcţie sau alta, şi poţi fi conştient sau nu de asta, până una alta nici nu te interesează prea tare teoriile astea care ocupa 3 sferturi din carte.

23 decembrie, libraria Şt. O. Iosif, Braşov:
– Nu va supăraţi, îmi căutaţi şi mie un titlu?
– Spuneţi vă rog!
– „Există iubiri fericite?”
– Da.
– Nu, ăsta e titlul.
– A, mă scuzaţi! Imediat… să caut pe calculator…

Şi poate că da, fiind născuţi din mame suntem cu toţii programaţi arhetipal sa recunoastem ceea ce este de natură maternă. Şi poate că tatăl ne învaţă să fim masculini, iar lipsa lui îi face pe bărbaţi să fie mai fustangii, iar pe femei mai incerte în definirea unui model masculin pe care să-l dorească. Şi da, ne imităm părintele de acelaşi sex într-o primă fază a vieţii chiar dacă negăm asta, sau sub aceeaşi influenţă putem face exact contrariul acţiunilor săvârşite de părintele de acelaşi sex, pentru că mintea omului e complexă şi e greu de gestionat in Excel rămăşiţele zilelor adunate între circumvoluţiuni.

Şi ce dacă toate astea ne influenţează atunci când ne strivim buzele orbeşte într-un sărut care e doar începutul unei lungi agonii?

Pe ai mei cel puţin îi pot lăsa singuri în casă. Şi nici nu e nevoie să sar din pat speriat că e mama bolnavă. Nu, ştiu că tata e cu ea, se vor descurca amândoi, se vor înţelege, se vor îngriji unul pe altul şi îmi vor spune abia la final prin ce au trecut. Pe ai tăi în schimb trebuie tot timpul să-i susţinem, să-i ajutăm. Mama ta e răcită, dar tatăl tău e plecat la un vecin, tatăl tău e internat în spital, iar mama ta are atât de multă grijă de el încât uită să mai mănânce şi într-un final i se va face şi ei rău. Sau, în definitiv, sunt sănătoşi tun şi venind de la slujba de la biserică într-o zi de sărbătoare încep să se certe. Iar când îi suni să îi întrebi ce fac…

Tipologii de femeie (interes strict egoist):

Fata de sticlă – invocă pretextul fragilităţii şi al hipersensibilităţii pentru a se refugia în cărţi sau lumi imaginare.

Seducătoarea – planuri mereu în schimbare, îi este foarte greu să se angajeze într-o relaţie de durată.

Marginala – un caz extrem, crescută numai de mamă deoarece prezenţa tatălui e un pericol (un inadaptat social sau violator). Inerţia o împinge la alcoolism, droguri şi prostituţie.

Amazoana – perpetuează trauma provocata de tată în loc să o vindece. Încearcă sa izbutească în toate, se vrea soţie perfectă şi mamă ideală. Hiperactivitate. Femeie a datoriei şi a principiilor. Respinge avansurile cu aceeaşi îndârjire folosită de o seducătoare pentru a le accepta. Uneori dispreţuieşte întregul neam bărbătesc.

Eterna adolescentă – opusul amazoanei, pasivitate extrema, incapabilă fie să acţioneze fie să fie receptivă.

Fata ascultătoare – cu simţul datoriei inoculat de familie, se simte vinovată când încalcă principiile învăţate. A pierdut orice contact cu propria ei spontaneitate şi originalitate. Are tendinţa de a rămâne fidelă cu orice preţ, ignorîndu-şi cu uşurină propriile sentimente. Păstrează trăsături de fetiţă deoarece nu are acces la propria-i autoritate. Se simte neînsemnată, „măritată cu un ideal care o striveşte”.

Femeia martir – sacrificiul de sine este o artă şi un devotament. Refulează în modul cel mai variat: suspine, toane, tăceri şi multe reproşuri.

Regina războinică – un caz rar pentru adolescente: a face sex cu un bărbat este pentru ea o muncă nerenumerată.

Fiica tăcerii – supusă şi tăcută, moşteneşte tăcerea tatălui. O parte din ea va fi mereu devalorizată de patriarhat

Important nu este celălalt, ci sinele. Din „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” dacă nu ştii să te iubeşti pe tine, nu poţi oferi nimic nici celuilalt. Încrederea în noi înşine, valoarea pe care ne-o atribuim, iată cheia problemei.

Îmi iubesc mama pentru că e singura care mi-a dat atenţie, dar o urăsc pentru că mi-a cerut prea multe

Aşa cred că ai fost şi tu. Ai fost pentru mine ca o mamă bolnavicioasă pe care n-am avut-o. Te-am iubit pentru că însemnam ceva pentru tine, şi am ajuns să te urăsc pentru toate cele pe care mi le-ai cerut. Mi-ai controlat fiecare colţ al inimii cu gelozia ta, şi te-ai asigurat că îl cureţi de praf şi de vechituri. Dar nu puteai să faci asta la infinit, nu puteai să ascunzi tot praful sub preş.

Absenţa tatălui o face se pare să devină o sclavă a nevoii de a plăcea: „Spune-mi că exist şi celelalte nu există”. Nevoia unei femei de a fi în centrul atenţiei trădează traume provocate de un tată distant sau neglijent. Incapabile să se bucure de lume alături de cei dragi, vor cerşi mereu privirea bărbatului. Speranţa ei este imposibil de realizat, şi va strica totul în acea relaţie.

Tu nu mă iubeşti (decizie definitivă şi irevocabilă). Tot drumul pe tren ai stat cu ochii în telefon şi nu te-ai uitat deloc la mine. Asta numeşti tu dragoste? Mie nu mi se pare normal. Tie niciodată nu ţi-a făcut plăcere să vorbeşti cu mine. Acum de ce ai ridicat capul din carte? Recunoaşte că te uitai la ea, nu poţi să mă minţi, ştii bine.

Apoi copilul. Femeia devine mamă iar prima angoasă se manifestă cu afirmaţia „Doamne, dacă ar şti ce îl aşteaptă!” – căci propriile ei aşteptări utopice nu au fost satisfăcute încă. „Dependenţa, pasivitatea şi angoasa sunt datul copilului supraprotejat”. Iar separarea copilului de mamă în absenţa tatălui este extrem de anevoioasă. Mai grav este când copilul trebuie să aibe grijă de mamă, deoarece atunci relaţia de prizonierat se intensifică.

Într-o zi m-am agăţat de gâtul tatei ca să-l pup aşa cum făceam de obicei, şi el mi-a zis: „Hai că eşti cam mare. Bărbaţii nu se pupă aşa!”. Şi am fost trist atunci că nu înţelegeam. Apoi într-o altă zi l-am auzit pe tata spunându-i mamei: „Nu mai intra peste el în baie, că nu mai e mic. Lasă-l în pace că se descurcă el cumva!”. Şi asta îmi repet şi acum când mă trezesc dimineaţa la 4 să pornesc la drum să-mi văd fiul: „Sunt mare, o să mă descurc eu cumva.”

Morala iudeo-creştină nu preţuieşte suficient trupul. Poţi face sex fără să-l respecţi, sau poţi fi abstinent respectând actul sexual. „Nu sexul e rău, ci ceea ce facem noi din el” Esther Perel a emis unui dintre motto-urile mele preferate: „sexul e murdar, practică-l cu persoana iubită.”

Bărbaţii ajung la romantism datorită sexului, iar femeile ajung la sex în urma romantismului. Sexualitatea excesiv opresivă sau excesiv supusă a bărbatului se manifestă astfel datorită unei exorcizări inconştiente a relaţiei cu mama.

Nimic nu este mai periculos decât culpabilitatea bărbatului în faţa dragonului matern: involuntar, redevine un băieţel ruşinat de libidoul său. Ruşinat să ceară partenerei explorarea propriei lor sexualităţi, se ascunde şi caută satisfacţia în compania femeilor uşoare care nu-l vor condamna niciodată.

Nu consider corpul uman urât. Mai ales pe cel al unei femei. E urâţit de antiteza îmbrăcăminţii care îl acoperă. Şi totuşi, spre deosebire de operele de artă, simplitatea trupului unei femei dă frâu liber imaginaţiei: te poţi opri oriunde, vei vedea că este bine. Ceea ce considerăm că înfrumuseţează trupul ne provoacă de fapt răni. Inelele, cerceii, brăţările, dantela… zgârie, jenează, distrubă, ceea ce desigur, în unele cazuri poate fi plăcut, dar nu aduce un plus de valoare corpului în sine, ci fanteyiilor noastre.

Cum îşi înving bărbaţii teama de femei (interes narcisist)

Dependenţa totală – Ea îi face de mâncare, îi spală, îl îmbracă. Bărbatului nu îi mai este teamă de femeie pentru că a înlocuit-o cu mama.

Facem un copil” – El o lasă astfel în pace să se ocupe de copil, fericit că a scăpat de relaţiile intime cu ea.

Contradependenţa, sau celibatul defensivse îmbracă singur, se culcă singur, mănâncă singur. Practică autodisciplina şi asceza refulându-şi nevoia de dependenţă şi comuniune. „Patul gol, singurătatea şi performanţa ocazională”.

Bucăţi de femeie – vezi Camil Petrescu, „Act Veneţian– cu o femeie face bine sex, cu alta merge la teatru, cu alta practică misticismul.

Postmodernistul – căsătoria cu o femeie cinstită şi respectabilă acceptată de familie, sexul cu o amantă care la chinezi şi japonezi este deasemenea acceptată de familie.

Mi-a spus: „Tu încă ai privire şi gesturi de copil!”. „Şi dacă sunt doar infantil?, i-am răspuns, Dacă nu sunt altceva decât un bărbat care nu s-a maturizat niciodată?”. “Nu te speria, mi-a zâmbit, aşa sunt toţi bărbaţii. Dar mie îmi place privirea ta.” „Asta pentru că eşti tânără şi nu ai încă nevoi!” “Nu contează, o voi ţine minte.

Modelul mamelor neglijate de soţi, arhetipul soţiei lipsite de dorinţe personale, toate acestea le determină pe femei să vadă în bărbaţi nişte fiinţe jalnice. Aşteptările lor sunt spulberate în primul rând de societate şi ideologia maselor. Lungi monologuri despre viaţa în doi vor fi considerate de ele dialoguri autentice, considerând că bărbatul merită această coerciţie, pentru că face parte din regnul pe care îl cunosc prea bine din alte situaţii. Dar asta nu va duce la egalitate, ci va submina cuplul. Simţind că spaimele îi sunt speculate, bărbatul fie se va supune, dar astfel va pierde respectul partenerei, fie se va revolta iar cuplul se va măcina în discuţii fără sfârşit. Bărbatul se va infantiliza.

Îmi cerea mereu confirmări ale iubirii pe care i-o purtam: „Dacă susţii că mă iubeşti ar fi trebuit să faci asta, sau nu ţi-ar fi greu să…”. Şi credeam că de la un punct încolo aceste cerinţe se vor termina. Dar continua cu ele, ca şi cum ar fi vrut ca eu să-i îndeplinesc toate idealurile construite din cioburile sparte de alţii. „Pot face asta” – îmi repetam cu încăpăţânare – „sunt capabil să discern frazele menite ignoranţei de cele ce necesită atenţiei. Sunt puternic, sunt echilibrat, iubesc, sunt fericit… iubesc, sunt fericit…”.

Antonimul iubirii este puterea. Jocul pentru putere poate distruge chiar şi o relaţie cu o viaţă sexuală activă: sex apoi ceartă. Şi iar sex, şi iar ceartă. Iubirea e înlocuită cu un război de uzură. Şi asta se întămplă pentru că niciodată nu renunţăm la idealul de iubire, la visul despre cuplu şi partenerul ideal. Ne este teamă să iubim ceva ce nu corespunde animei sau animusului nostru. De la „nu pot trăi fără tine” ar trebui să ajungem firesc şi fără frustrări la „te iubesc, nu trebuie să-mi confirmi mereu existenţa”, pentru ca în final să poţi spune „mă bucur că exist”. Nu poţi iubi sau respecta pe altcineva fără a te iubi sau a te respecta pe tine însuţi. Există o nevoie de unire şi o nevoie de separare care deasemenea trebuie respectată, şi în mod ideal, sincronizată.

Infidelitate: starea prin care uiţi momentul iniţial de pornire al fostei iubiri. Împlinire sau refugiu, în ambele cazuri este de greu de suportat ideea ca asta te face uneori fericit. Cu cât ai negat mai tare posibilitatea ei, cu atât realizezi că nu te poţi opri, şi rişti să schimbi macazul. Te sperie gândul că destinaţia poate fi aceeaşi. Uiţi că drumul e altul.

Fericirea este insuportabilă. Ştim să o visăm, dar nu ştim să o trăim. Fericirea nu e statică şi călduţă, nu stai pe un norişor asemeni unui ascet şi contempli divinitatea în miros de tămâie. Ar trebui să fie o bucurie palpitantă, o explotare continuă a fiinţei umane.

– Chiar cred că într-o zi o să-ţi refaci viaţa şi vei veni să stai aici.
– Să-mi refac viaţa? Cu cine?
– O vei cunoaşte tu când va fi cazul. E mai bine să aştepţi decât să cauţi.
– Aici? Dar aici nu pot.
– Cum să nu poţi? N-ai spus că aici stă copilul tău? De ce să nu stai lângă el?
– Dar eu nu vreau să mă mai însor.
– Bine, atunci vei trăi în concubinaj.
– Acuma vorbeşti ca mama.
– Pentru că aşa este firesc.

„Să te iubeşti pe tine însuţi înseamnă să trăieşti iubind ceea ce ţi-a fost dat, şi nu căutând ceea ce îţi lipseşte.”

Deci cum poţi să refaci o relaţie? Simplu: o distrugi. Spui toate adevărurile pe care le-ai evitat. Ţi-e teamă că astfel îţi vei băga părinţii în mormânt? De fapt, le vei prelungi viaţa cu zece ani. Crezi că vei neferici zilele partenerei/partenerului? Dacă sunteţi fideli primului moment de iubire, veţi trece peste orice. Dragostea nu judecă.

Şi dacă nu e asta vocaţia mea? Sunt incapabil să ofer căldura unui cămin, sunt ca un corb prevestind apatii intelectuale, dar din nefericire atras în mod stupid de chestii strălucitoare: inele lăsând urme pe degete sau pe buze, cercei smulşi involuntar din ureche, stele mărunte aruncate-n batjocură pe un cer întunecat, sau luna pe care în imbecilitatea mea cred că voi reuşi să o fur.

În definitiv, ce e normal în iubire? Cuplu – căsătorie – sex – copii? Dacă credeţi asta… pe bune… închideţi calculatorul, nu mai citiţi (plm, nu mai intraţi pe net), culcaţi-vă, noapte bună, hai pa!

Cuplurile nu sunt doar heterosexuale şi rareori sunt fidele. Cuplul e mai degrabă o vocaţie (dacă vreţi să fim ironici, bărbatul în cuplu e un „Soţ etern” dostoievskian). Pur şi simplu nu le iese tuturor cu aceeaşi intensitate sau fidelitate. Dar măcar să fie conştienţi de asta.

23 decembrie, librăria Humanitas, Braşov
– Nu va supăraţi, îmi căutaţi şi mie un titlu?
– Spuneţi vă rog!
– „Există iubiri fericite?”
– Imediat… cartea e apărută in 2000, nici o librărie Humanitas din ţară nu o mai are pe stoc.
– Cum adică? Nu mai există?