André Glucksmann – Prostia

Cu multe din părerile lui Glucksmann despre prostie nu veți fi de acord.

“Toți-oamenii-sunt-frumoși este o propoziție improbabilă din punct de vedere estetic; faptul că fiecare este susceptibil de a deveni bun, este o problemă de credință, deci și contenstabilă; dar nu există nici o îndoială că toți, fără excepție, suntem în stare să ne arătăm idioți: omul este singurulanimal capabil să devină prost” (26) – o putem lua ca pe o urmare firească a faptului că suntem raționali. După “Dubito ergo cogito” urmează două variante corecte. Prima este cea clasică… “Cogito ergo sum… sum ergo Dies est” – bun – dar pe calea cealaltă avem “Cuget deci se poate să fiu idiot”.

Cum pot fi prost? De exmplu, varianta cea mai cunoscută, este cea în care îmi pun singur bețe în roate, sau îmi tai craca de sub picioare.

Când l-am citit prima oară pe Bergson și teoriile lui despre râs nu am spus nimănui că nu înțeleg nimic. Țim minte că eram prin anul doi de facultate și toți colegii și profesorii mei lăudau ideile lui Bergson despre râs, ca și cum acestea ar fi fost veritabile nestemate în teoriile fundamentale ale teatrului. Ce nu înțelegeam eu era cum poți râde de un om care cade pe stradă? Adică, ok, există diferența asta între viu și mecanic, între pașii firești și zgaibele-n sus, dar asta nu e întotdeauna comic. M-am bucurat să văd că Gluksmann îmi dă dreptate (Gluksmann probabil nu era favoritul profilor mei mai mult sau mai puțin susținători ai teoriilor marxiste). Nu diferența între viu și mecanic e haioasă, ci prostia. Ce nu am înțeles eu din teoriile lui Bergson era situația următoare: dacă un om cade pe stradă din pricina unui infarct? Admit faza unu, în care ești idiot și râzi ca a căzut fix în cur, apoi vine o salvare, și un medic încearcă să-l resusciteze. Și începe să facă un gest mecanic cu mâinile pe pieptul bolnavului, și mai și face grimase repetitive în timp ce face resuscitarea, Bergson ce ar face? Ar râde ca boul analizând o situație în care ceva mecanic e placat de viu?

Glucksmann zice că de fapt prostia ne face să râdem. Intelectualul cu pretenții de atotcunoaștere împiedicat de un bolovan e haios, nu cerșetorul amărât. Kant spunea că “Râsul este un afect care provine dintransformarea bruscă a unei așteptări încordate în nimic”. Diferența între ceea ce crede că e și ceea ce este de fapt un om, adică nivelul lui de prostie, este o veritabilă sursă de râs. “Râd, deci prostia există”.(90)

“Gândirea,  în general, și filosofia în particular, ar trebui să reziste tentației de a închide ușile și ferestrele prefăcându-se că misiunea lor este de a reflecta sub specie aeternitas. Dimpotrivă, a gândi, a medita înseamnă să deschizi televizorul la ora știrilor, să înfrunți veștile proaste, să-ți exersezi atenția, având conștiința trează în fața realității așa cum este ea, oricât de dură ar fi.” (15) – asta nu înseamnă că orice știre prezintă realitatea așa cum e ea, și nici că nu trebuie să selectezi și să filtrezi informațiile pe care ți le dă televizorul. Dar este adevărat că intelectualul (mai ales cel român) este un soi de șoarece închis între patru pereți, care pretinde că nu vrea să-și murdărească conștiința cu lucruri de care nu este demn.

Politicienii de exemplu, sunt majoritari proști. Asemeni unor înotători care încearcă să nege existența apei, există „puțini oameni politici care să evite ridicolul de a conjuga – eu nu mă înșel, eu nu mă voi înșela, eu nu m-am înșelat niciodată” (57)

Prostia e o beție de idei, ca atunci când răspunzi la o întrebare cu însăși întrebarea. Nu-mi place deloc să admit asta, dar prostia îi lovește uneori pe mistici. La întrebări de genul “Cum să-l concep pe Dumnezeu?” ei îți răspund “Întoarce-te la judecata dreaptă”. Sau “Cum să-l concep mai precis pe Dumnezeu?” “Dacă gândești precizia, Dumnezeu este precizia.” Genul acesta de răspunsuri e caracteristic sectanților. Negând tradiția creștinismului, neagă și noțiunile fundamentale care explică existența divină. Nu mai sunt în stare să dea răspunsuri concrete, se învârt în jurul cozii. Un verutabil budist va știi să-ți dea răspunsuri pertinente despre natură și viață, conforme cu religia sa. La fel va face un catolic, sau un ortodox, sau un musulman. De exemplu… “Cum să-l iubesc pe Dumnezeu?” –  un creștin va răspunde “Iubindu-ți semenii și respectând cuvântul creștin arăți că îl iubești pe Dumnezeu”, sau “Dăruind iubire, vei dobândi iubire”… prostul va spune… “Caută adevărata iubire!”… texte tip “definiție” care de fapt nu exprimă nimic.

Prostul gândește că “lumea e bună deoarece el este în centrul ei, iar el este în centru, pentru că lumea e bună” (155) (are un stil uni de a se integra în univers)

O prostie este să amesteci noțiunile: să crezi că moartea înseamnă viață, și că distrugerea înseamnă un nou început… vezi cazul teoriilor apocaliptice, ca și cum violența este întotdeauna necesară nașterii. Da, asta e pur și simplu o prostie, nici nu mă obosesc să comentez.

Prostul e ca împăratul gol din basmul lui Andersen: umblă despuiat crezând că e la modă. El judecă pe toată lumea, și nu se lasă niciodată judecat. Siguranța de sine e un semn de prostie: “Cretinul se caracterizează prin aceea că nu se lasă niciodată descumpănit, el se arată mereu gata să-și formeze o părere despre ceea ce nu știe, șă decidă fără drept de apel în legătură cu lucruri al căror înțeles îi scapă” (64) .

“Dacă i se refuză orice semn de ospitalitate, prostia ne devoră […] Imbecilul, în sensul etimologic, este cel slab, cel cu trupul și mintea înțepenite, el nu are forța de a se arăta prost.”(90)

Primul semn care te poate selva de la idioțenie este să recunoști că poți fi idiot. Glucksmann nu a avut curajul să scrie niciodată asta, dar eu pot: chiar și eu pot fi idiot.