Alfred Jarry – Ubu, rege

Mie nu mi-a plăcut „Ubu rege”: e o piesă greoaie la lectură, şi şansele ca pusă pe scenă, să producă o stupizenie de neînţeles, sunt foarte mari. Nu cred că am văzut-o vreodată montată într-un mod suportabil. Am încercat şi varianta teatrului radiofonic, şi e la fel de gălăgioasă ca şi scrierea.
Dar…
„Ubu rege” rămâne principalul reper de analiză a unui sistem totalitar. Pentru că Ubu este cel mai apt model de conducător totalitar. Le are pe toate cele necesare… şi prostia, şi norocul, şi nevasta. Aşa că oricât de mult îmi displace piesa ca stil, nu pot spune că nu merită atenţia oricărui om destupat la minte.

A.S. Griboedov – Prea multa minte strică

Mă rog… dacă aveţi răbdare să citiţi o piesă în versuri în stilul rusesc al anilor 1800 (adică profund influenţat de Moliere), puteţi lectura sau mai bine auzi „Prea multă minte strică” a lui Griboedov. Şi totuşi, rămân de actualitate unele remarci referitoare la tineri în raport cu vechea generaţie. Jocuri si intrigi de societate, mulţi X-ovi, şi … ce mi-a plăcut mie cel mai mult o eroină-fufă… Sofia Pavlovna.

Gabriel Garcia Marquez – Cronica unei morţi anunţate

Îl ştim pe Gabriel Garcia Marquez… încă un autor „cool” ar românilor de azi. Cum le mai zice el… cu câtă graţie vorbeşte el despre perversiuni şi fapte oribile! El e mândria oricărui manager, a oricărui literat de seamă… când te întreabă cineva „Ce autor citeşti?” … ca să nu fii mediocru spunând „Coelho”, nici necopt cu „Stephenye Meyer” (chit că posturile despre ea sunt cele mai vizitate pe blogul ăsta), spui aşa… cu privirea poetică, din semiprofil… Gabriel Garcia Marquez… suficient de telenovelistic ca să ştie lumea că ai sentimente, dar şi violent, ca să nu te ai nimeni de prost. Adică… să vin eu să spun acuma despre „Cronica unei morţi anunţate” că e o sumă de concepte de factură absurdă împrumutate de la Kafka şi că e poate prea mult influenţată de „Onoarea pierdută a Katharinei Blumm”…  da… să vin eu să spun toate astea ar fi o nemernicie. Aşa că nu le spun. Îi fac pe plac domnului Florin Iaru, care scria în Dilema Veche că noi, bloggeri şi forumiştii suntem foarte răi, mult prea critici, şi nu ne recunoaştem greşelile.

Paulo Coelho – Diavolul şi domnişoara Prym

Nu stiu de ce orasul Viscos are asa… un aer de Dogville… e populat de imbecili. Romanul clasicii modernităţi: dacă diavolul nu ar fi existat, nu am mai fi ştiut marea putere a Binelui. Gen… Iuda are şi el meritul lui de pildă, nu? Aşa înţelegem mai uşor valoarea „binelui”. Bine… mie mi se pare asta un model excepţional de imbecilitate chiar dacă sunt multe feţe bisericeşti care dau apă la moara ideilor ăstora. Stilul lui Coelho cred că se poate defini ca amestec de clipe genial inspirate cu momente de banalitate lucie. Pe cât de frumoasă este povestirea cu tipu’ şi câinele care umblă e la Poarta Iadului la cea a Raiului, pe atât de fumată e treaba cu „binili învinji întotdeauna, dar în combinaţiune cu reul produce fenomene complexi” (adică restul romanului)

A.D. Herz – Păianjenul

Un aer de „Jocul de-a vacanţa”, îmbibat cu bârfe a la „Gaiţele”. O femeie pe care toţi o iubesc şi o invidiază. În jurul ei, multe supoziţii: Sfârşit foarte-foarte brusc cu o dezvăluire a acestor supoziţii. Happy-end cu cerere-n căsătorie. Nu e o desfăşurare de forţe psihologice profunde, dar merită o lectură. ( o dată ajunge…)

Paul Goma – Patimile după Piteşti

Partea lui Goma, „Patimile după Piteşti”, esenţializează tot ceea ce a fost „Fenomenul Piteşti”. Nu vă gândiţi la ea ca la opera unui neavenit – tot ceea ce stă scris aici s-a întâmplat cu adevărat. Limbajul, dacă vi se pare violent, să ştiţi că e real, au existat cu adevărat asemenea „animale”, că „oameni” nu pot fi numiţi, şi da… au fost români. Dar Goma  nu este un eseist, ci un narator, care dacă nu s-ar fi lăsat influenţat (fără voinţa lui) de ororile regimului comunist, probabil că s-ar fi aflat în panteonul literaturii române moderne, aripa „avangardistă”. Dacă nu ar fi scris despre lucruri reale, şi ar fi preferat să-şi lăbăiască imaginaţia cu situaţii postmoderniste, cum fac unii acuma foart supăraţi pe critici, dar cu viloanţe în străinătate, este posibil ca şi Goma să fi fost un autor de şcoală.

Toate profesoarele de română mai mult sau mai puţin frigide ar fi vorbit despre el dacă nu şi-ar fi pus incontestabilul talent literar în slujba mărturisirii unor crime abominabile, cum a fost cea de la Piteşti.

Repet, Genule (şi Bogdanovici e moldovean , a rostit: Jenule), repet, eşti un criminal, vina noastră e că te-am lăsat s-o iei… Vina noastră e că nu te-am luat în seamă, te credeam un pezevenghi nepericulos, dar tu ascundeai un suflet e crimi…”
(pag 88, Ed. Cartea Românească, 1990.)

 

 

 

Constantin Noica – Pagini despre sufletul românesc

Cartea lui Noica se vrea o replică la adresa lui Cioran şi a ideilor sale despre ţărişoara asta, expuse în „Schimbarea la faţă a României”. Problema este: de ce noi, românii, nu avem o soartă istorică? Noica susţine existnţa a trei mari repere în cultura românească:
1. Învăţăturile lui Neagoe Basarab pentru fiul său, Teodosie
2. Dimitrie Cantemir
3. Lucian Blaga

Paginile de „Învăţături” ale lui Neagoe Basarab, deşi nu se ştie sigur dacă îi aparţin conţin normele politice şi religioase care definesc cel mai bine spiritualitatea românească.

Blaga susţine că NU este nevoie de apariţia insului genial pentru a trece de la o cultură majoră. Sincer să fiu, nu ştiu cât de eficientă este „prelungirea minorului”, dar e demonstrabil matematic că nu ne putem compara cu un popor care a dat omenirii pe Molière, Voltaire, Baudelaire, Hugo, Balzac, Camus şi Sartre. Ăştia nu erau inşi geniali? Sau te pomeneşti că sunt toţi „prelungiri ale minorului”.

Noica vorbeşte despre bisericuţe, şi spune că filosofia românească este „natura le-a făcut, natura să le apere”. Scria zilele trecute în „Click” despre o bisericuţă de lemn din Costeşti, Argeş, în care în noaptea de 18 aprilie 1930 (Vinerea Patimilor) au ars 116 copii. Focul a pornit de la lumânările aprinse. Dacă aveam o cultură îndrăzneaţă, cu biserici şi catedrale, se mai întâmpla asta? Nu sunt Dumnezeu să judec, dar mă întreb numai!

Românii au proverbul „Unde e minte multă e şi multă prostie”, părinte spiritual al vorbei „O fi…” la care Noica admiră înţelepciunea şi lipsa vreunui exces. Iată, aceasta este măsura noastră „niţel tânguitoare şi biblică”. Românii, în marea lor înţelepciune, cică nu ar fi niciodată pro sau contra. Raportat la societatea actuală, mi se par nişte basme. Românii spun „o fi…” din prostie. În ’45  când au venit comuniştii, românii au zis în marea lor majoritate „o fi…”. Întreabă-i acuma cu ce echip de fotbal ţin… să vedem, mai sunt aşa dubitativi?

Totuşi, în filosofia românească nu există problematică de cunoaştere, morală, sau a spiritului ca atare? Deci despre ce filosofie vorbim?

În fiecare toamnă moare câte un sfânt. Nu, nu e simplă nepăsare şi pricepere. Privim mânăstirile, şi nu mai înţelegem că acolo e duh al istoriei, sete de putere. Privim, şi nu creştem, nu îndrăznim. Iar sfinţii ne mor pe păreţi şi în suflete, pentru că nu îndrăznim.” (pag. 46-47, Ed. Humanitas, 2000)