Ioan Slavici – Mara

Din ciclul „idei de referat care-ţi pot enerva profesorii de română” m-am gândit să scriu astăzi despre „Mara”, acest supraapreciat roman al lui Ioan Slavici.

Deci… vi se va cere la şcoală să prezentaţi complexitatea romanului „Mara”. Să fim serioşi: e o telenovelă ţărănească de primă clasă. Mara e o ţărancă împovărată de prejudecăţi „mioritice” şi „baltagiene”, cu pavăze de cal la ochi. Ţine banii curaţi la ciorapii murdari după modelul oricărui român-parazit respectabil. E credincioasă, şi ia ghici? Asta nu o face mai blândă sau să aibe mai puţine gesturi de zgârcenie pe care le ascunde sub masca „iubirii materne”. Romanul nu are un fir corent: se numeşte „Mara”, povesteşte povestea copiilor ei, dar la final protagonistul e un copil al străzii. Deci să ne fie clar un lucru: când o poveste începe cu cineva, continuă cu altcineva şi se termină cu un al „n”-şpelea personaj de care nici nu ai auzit până cu trei pagini înainte de final, se numeşte telenovelă. „Bildungsroman” e „Jocul cu mărgele de sticlă”, roman psihologic e „Demonii”, roman social e „Iluzii pierdute”(…şi în principiu orice roman al lui Balzac), roman al iubirii şi al căsătoriei e „Cartea nunţii” a lui Călinescu, iar „Mara”, iubiţi elevi cerşetori de referate, este o telenovelă.

Anunțuri

De ce nu vom ieşi din criză (demonstraţie cu javascript)

Multă lume se întreabă probabil de ce nu scriu şi eu despre criza economică din România… la dracu’, e atât de „cool” să vorbeşti despre criză încât mi-ar creşte traficul în câteva secunde.

Simplu: nu vorbesc despre lucruri irezolvabile, iar în România criza la ora actuală este un lucru irezolvabil care va merge din ce în ce mai rău. E demonstrabil matematic. Sau, mai exact, informatic. Această demonstarţie o voi face în cele ce urmează ca să nu se mai minuneze nimeni de ce trăim prost, şi nici de ce nu scriu eu despre criză. Nu e mare filosofie… e chestie de clasa a noua de liceu, aşa că nu mă luaţi la mişto că fac eu pe deşteptul.

Avem o variabilă X egală cu valoarea sumei imprumutate de la FMI, şi o variabilă Y egală cu valoarea de bani pe care o ţara asta la ora actuală. Deci o să avem aşa:

var x=18;

var y=19;

Mai avem o a treia variabilă pe care o vom noat cu “i”, şi care este egală cu suma de bani pe care o produce ţara la ora actuală, dar mai mică decât imprumutul facut de la FMI. Poate fi o valoare mai mică şi cu o unitate, nu contează.

Din punct de vedere matematic, aşa cum gândesc parlamentarii suntem OK, pentru că avem trei variabile cu plus, deci ar trebui să ieşim în câştig. Practic treaba nu stă chiar aşa, şi o voom demonstra vu ajutorul unui limbaj de programare.

Să nu uităm că variabila “i”, adică ce produce ţara, scade exponenţial, pentru că poporul nu doar că produce, dar şi consumă. Consumul e pierdere exponenţială, deci e cu minus. Şi nu produce mai mult decât împrumutul, asta e clar, pentru că dacă s-ar întâmpla asta, nu ar mai face împrumutul de la bun început.

Creăm deci o funcţie simplă notată cu „calcul” de exemplu, în care vom scrie că variabila „i” este egală cu un număr pozitiv care vreţi voi, cât vreţi voi de mare, mai mic decât împrumutul de la FMI (adică „x”-ul) şi autoconsumabil (adică „–”). Creăm apoi o sumă. ATENŢIE! LUCRĂM NUMAI CU SUME! NU SCĂDEM NIMIC! Variabila „calcul” va fi egală cu x+y+i. Şi zicem aşa în pseudo-pseudo-cod:

"cât timp avem banii ăstia şi împrumutăm, producem dar consumăm,
înseamnă că valoarea de bani pe
care o are ţara este egală cu variabila "calcul".
Afisează te rog, calculatorule, variabila "calcul"!"

Vedeţi apoi ce se întâmplă! Copiaţi codul ăsta într-un document text, schimbaţi extensia în „html”, apăsaţi calcul şi vedeţi ce face:

________________________

<html>
<script language="JavaScript">
var x=18;
var y=10;
var adaos=x+y;
function calcul(){
for (i=6; i<x; i--){
var calcul=adaos+i;
document.write(calcul+"</br>");
}
}
</script>
<body>
<form>
<input type='button' size='14' value= 'calcul' onClick='calcul()'>
</form>
</body>
</html>
____________________________

Nu că e minunat? Scriptul vă arată numere negative! Vă va spune că sunteţi într-o pierdere in ce în ce mai mare, deşi aţi făcut numai adunări. La fel e şi economia românească.
Fără glumă acuma: un antivirus prost vă poate detecta fişierul ca fiind un virus. Oricum, nu vă speriaţi, scriptul se va bloca la un moment dat, pentru că scăderea se face la infinit.
Dacă nu aveţi idee ce a aia programare în javascript, sau dacă sunteţi slabi de îngeri, nu înceracţi asta acasă şi credeţi-mă pe cuvânt: monitorul va începe să scadă o unitate din suma lui X+Y+I la infinit. După 0 va începe cu -1, -2, -3… ş.a.m.d.

Cu alte cuvinte: quod erat DEMONstrandum.

 

Anne Rice – Regina damnaţilor

Şi uite aşa au apărut vampirii: în Iraq adică, pentru că Uruk e undeva în zona Irakului de azi. Ce mi se pare mie interesant e că nici un musulman nu s-a supărat pe Anne Rice că a zis că străvechile popoare arabe erau canibale, dar pe Salman Rushdie toţi sunt cătrăniţi… şi cică nu e chestie de marketing!

Ce vreau eu să zic de fapt?

Toate popoarele lumii au fost la un moment dat canibale: atât grecii, cât şi arabii, scandinavii sau amerindienii. După apariţia creştinismului lucrurile s-au schimbat simţitor. Mă rog, la europeni creştinismul, la arabi, religia musulmană, şi la evrei, iudaismul. În „Versetele satanice” Salman Rushdie a descris pe larg această stare de fapt, sau mai bine zis, a făcut o poveste foarte sugestivă referitoare la chestiile astea, drept pentru care cică a fost condamnat la moarte de nu ştiu care arab foarte supărat că vezi-Doamne „de ce zice ăsta de noi că am fost canibali?”. Eu i-aş fi răspuns „Vezi mă prostule că a zis şi Anne Rice acelaşi lucru în „Regina Damnaţilor”, ba mai rău, cică tot pe acolo pe la voi au apărut şi vampirii!” – dar, nu-i aşa? Anne Rice nu are nevoie de promovarea lui Rushdie, pentru că Anne Rice e scriitoare de best-seller-uri.

Plus că, evident, teoria lui Rice nu este aşa „cool” pentru că se recunoaşte de la o poştă că e plăsmuire, pe când Rushdie e mai „fancy” , un pic mai „trendy” – căcat, când vine ăsta în România toţi poponarii de la TVR Cultural se înghesuie să-i ia interviu. Anne Rice nu e suficient de intelectuală pentru noi, mândrii şi vânjoşii urmaşi ai lui Ienăchiţă Văcărescu.

În rest, toate bune şi frumoase: Lestat e mare rocker, mânca-i-aş pleata, şi o aduce la viaţă pe „regina cea rea” care-i ţine în viaţă pe toţi vampirii, dar totul se termină cu happy-end când apare o altă vampiriţă care o ucide şi-i ia puterile ş.a.m.d. Oricum, foarte bine scrisă cartea, chiar o recomand, în ciuda faptului că nu se citeşte la fel de uşor ca un roman siropos… apropo… aviz amatoarelor: vedeţi că nu e un roman siropos!

Marin Preda – Cel mai iubit dintre pământeni

Nicolae Steindhardt credea că romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” nu este un roman definitivat. Şi cum nici „Delirul” nu este definitivat, putem conclude că Marin Preda nu este un autor complet. „Cum?, or să sară acuma ţaţele de la bookblog, marele nostru Marin Preda nu este un autor complet?” – Nu! Nu este! E drept, se putea apropia cel mai mult de nivelul scriitorilor din literatura universală, dar nu a fost suficient de muncitor pentru a ajunge la acest nivel. Să nu mai pun la socoteală că nici regimul nu prea l-a ajutat, dar pe lângă asta Marin Preda nu era un scriitor muncitor, care să caute să-şi perfecţioneze stilul – să fim serioşi, nu era un Stephen King, care cu un minim de talent posibil dar prin multă muncă a ajuns unde este azi. Nicidecum! Marin Preda a scris povestea lui Victor Petrini pentru a înfăţişa proverbiala metodă românească de „a o da cu bâta-n baltă”. Metodele variază în funcţie de situaţie: relaţia cu Matilda eşuează încă dinainte de arest; motivaţia arestării, aparent penibilă va face din Petrini un Papillon al naibii de stoic vreme de trei ani de zile (e mioritic, la dracu’). Evident că la întoarcere Matilda e căsătorită cu altcineva, pentru că la români perioada romantică a fost definită de un singur bărbat, şi anume Eminescu, deci ce să ceri de la un popor care nu cunoaşte romantismul? (Acelaşi popor nu cunoaşte nici iluminismul, de aici şi criza de idei.) Nu e greu să empatizăm cu Petrini: pe vremea lui profesorii lucrau la deratizare de nevoie, acuma lucrează de bunăvoie, pentru că se câştigă mai bine la deratizare decât la catedră. Ninete sunt pe toate drumurile: sunt fetele alea drăguţe de care te îndrăgosteşti atât de tare în liceu că eşti în stare să le faci toate temele. Câţiva ani mai târziu îţi vei aminti cât erau de proaste când le vei vedea că lucrează la bancă după ce au absolvit cu un foarte straniu brio facultatea de ştiinţe economice.
Suzy-ete găseşti la fel de des, important e să ai răbdare să cauţi. Nu poţi ştii niciodată când apare un „ex” care te urmăreşte în vacanţe, şi căruia va trebui să-i faci de petrecanie. În situaţia asta este la fel de evident că nu te mai poate încălzi decât gândul absolut nefondat că eşti „Cel mai iubit dintre pământeni”.

Mark Twain – Un yankeu la curtea regelui Arthur

 

Un yankeu la curtea regelui Arthur” este o parabolă ce încearcă să înfăţişeze contrastul dintre spiritul american şi cel englez. Distanţa de o mie şi trei sute de ani dintre erou şi lumea plină de cavaleri în care ajunge nu e foarte importantă. La ora actuală percepţia majoritară despre această carte tinde să o asimileze ca pe un fanatasy. E şi normal, între atâţia Harry Potteri şi vampiri. De fapt, „Un yankeu la curtea regelui Arthur” este povestea omului civilizat ajuns într-un univers primitiv. Să fim serioşi: dacă Mark Twain ar fi ştiut cum stă treaba în România, şi-ar fi trimis yankeul aici într-o plimbare, fără să mai fie nevoi să străpungă bariere temporale.

Să o luăm pe rând:

1. la curtea regelui Arthur există un număr restrâns de cavaleri care fac şi desfac toate probleme ţării. Ei au o putere aprioric incontestabilă, şi ce e foarte grav, nimeni din popor nici măcar nu-şi imaginează să o conteste. Nimeni nu are suficientă imaginaţie să conceapă o organizare statală democratică. „Toţi nobilii din Britania asistau zilnic, împreună cu familiile, la slujba de utrenie şi vecernie, în capela lor proprie” scrie Twain. Vă rog să-mi explicaţi şi mie ce este diferit în asta de România actuală? Acum avem o mână de „miniştri” în loc de „cavaleri”, şi un grup de „şmecheri” în loc de „nobili”. În locul unui „rege ales pe viaţă”, avem un „preşedinte care se alege singur” cu ajutorul securităţii. Şi da… toţi sunt foarte evlavioşi. Evlavia lor e strigătoare la cer! E drept, nu mai trimit oamenii la eşafod, ci le taie salariile lăsându-i să moară, îi pun să muncească pe degeaba, apoi se duc la biserică să se binecuvânteze… şi ia ghici… Biserica în neţărmurita ei milă, îi binecuvântează, pentru ca şi Scaraoţchi să le poarte respectul cuvenit.

2. „Crimă? exclamă ea. Ce cuvânt iaste aceasta? Auzi? Crimă? Măre! Dară eu plăti-voi pentru el” – spune o regină din vremea lui Arthur. Observaţi că pentru primitivi nu există conceptul de crimă, iar acela de asumare nu implică nici o responsabilitate concretă. La fel e la români: un ministru dă o lege care taie salariile, sau mai rău, dacă e cazul ministrului Educaţiei, îndobitoceşte o naţiune. La nivel axiologic, a comis o crimă. Mii de oameni vor muri de foame, sau mii de elevi nu-şi vor găsi de lucru pe piaţa muncii. Înţeleg ei oare că asta este o crimă? Nicidecum! Îşi asumă doar responsabilitatea pentru legi, deşi concret nu vor plăti niciodată pentru răul pe care îl fac.

3. „Iată, aşadar, o ciudată întâmplare care dă pe faţă cât de adânc căzuseră în robie oamenii aceştia. Întreaga lor fiinţă se reducea la o răbdare netulburată de nimic, la resemnare, la acceptarea dobitocească şi fără cârtire a tot ce li se putea întâmpla în viaţă” – scrie acelaşi Mark Twain despre poporul englez din vremea lui Arthur. Asămănarea cu poporul român de azi este evidentă. Românii sunt un popor de dresaţi. Se vor întrece în evlavie cu „cavalerii”, iar aceasta va fi singura luptă pe care o vor câştiga. Biserica îi va învăţa prima stoicismul, povestindu-le despre virtutea catârului ce l-a purtat pe umeri pe Hristos. Îndobitociţi până la saturaţie, românii nu vor înţelege că intrarea lui Hristos în Ierusalim n-are nici nici o legătură nu acceptarea destinului pe care un alt om ţi-l impune. Vor crede fără să cerceteze şi vor muri ca fiul „ne-risipitor”, sau, mai rău – ca nebunii ce n-au făcut nimic o viaţă.

4. „Toată lumea din jur credea în vrăjitorie” – iarăşi un lucru valabil şi acum. Toţi cred în minuni, cred în tot ce li se promite. Orice promisiune de bine faci în ţara asta, lumea te crede. Nimeni nu stă să se gândească la faptul că pe de-o parte slariile scad, iar pe de alta nu există producţie, deci de unde vrei să câştigi mai mult? Îţi rămâne doar să votezi cu promisiunea cea mai tentantă. Toţi vor salarii mai mari, la fel ca tăranii de la curtea lui Arthur, dar nimeni nu se întreabă dacă poţi cumpăra ceva chiar şi cu um salariu mai mare. Nimeni nu gândeşte economia la nivel general, ci doar la salariu. Tipic pentru primitivism. „Nu era important ce sumă de bani primeai, ci anume ce puteai cumpăra cu ea”.

5. În fine… să admitem în ultimă instanţă că ar apărea un „erou civilizator” care… atenţie! … să nu vrea puterea, ci să vrea doar să îndrepte lucrurile.  Încorsetaţi în prejudecăţi românii cred că eroul civilizator trebuie să fie un conducător cu voinţă de fier, care să calce peste cadavre pentru a face binele. În mintea lor „puţinică” nu pricep că „Eroul Civilizator” e un arhetip întruchipat de idei.  Yankeul lu Mark Twain nu e o persoană, ci o sumă de concepte filosofice, sociale şi politice. Aceste idei le ignoră românii. Cât de importantă este educaţia pentru înţelegerea „Eroului civilizator” tot Mark Twain spune în această carte, pe care degeaba o vei citi dacă înţelegi din ea doar o banală întoarcere în timp.

Khaled Hosseini – Splendida cetate a celor o mie de sori

Khaled Hosseini are un dar foarte special, care presupun că e rezultatul unei tehnici de scriere impecabile. Nu o să vă spun că merita un Nobel de o mie de ori mai repede decât Herta Muller, că îmi pun în cap toată protipendada de nasuri fine care se prelinge la altitudinea culturală românească. (La dracu’… dacă ar veni Hosseini în România nu ar cere bani pe un bilet la un interviu, deci domnul Licheanu, apelatoru’ către sine însuşi nu şi-ar mai scoate nici un ban, d-aia nici nu-i publică vreo carte.)

Bine, eu fac parte probabil din rândul acelor ultimi comentatori care mai ţin cont de valoarea antropologică a artei, aceea de meşteşug. Da., cred cu tărie că Hosseini e un bun „meşteşugar” în ale scrisului: ridică realitatea la nivel de tragedie umană existenţială, ceea ce e absolu fabulos. Nu are nimic absurd, nimic artificial şi totuşi reuşeşte să preznte oameni şi întâmplări zguduitoare.

Dacă în „Vânătorii de zmeie” spunea povestea a doi prieteni, aici o spune pe cea a două prietene – a se reţine însă că genul este foarte important într-o societate musulmană!

Mariam e o „harami”, adică un copil din flori – renegată de tatăl ei, şi care este căsătorită la vârsta de 15 ani cu un cizmar de aproximativ 40, pe nume Rasheed.

Laila se naşte ceva mai târziu, într-o familie de intelectuali, şi se îndrăgosteşte de Tariq, un tânăr şchiop din cauza unui accident cu o mină anti-persoană.

Tariq fuge cu părinţii în Pakistan iar Laila îşi pierde familia într-un atentat cu bombă, din care este salvată la intervenţia lui Rasheed. Aflând că Tariq e mort, şi descoperind că îi poartă în pântece copilul, Laila va accepta avansurile cizmarului, devenindu-i soţie alătuir de Mariam. Cu timpul însă lucrurile se vor denatura, iar venirea la putere a talibanilor va însemna excluderea definitivă a femeilor din viaţa socială. Cum va ajunge Mariam să-şi omoare soţul pentru a o salva pe Laila vă las pe voi să descoperiţi.

Nu mi s-a parut deloc o carte violentă. Nu a avut nimic gratuit, nimic in plus. Unele femei musulmane chiar asa sunt tratate, nu e o exagerare a autorului. Faptul că nu se înţlege cine se bate împotriva cui este tot o realitate: musulmanii se omoară între ei, dar dacă îi întrebi la bani mărunţi de ce, nici unul nu ştie să răspundă. Dacă vedem în „Splendida cetate a celor o mie de sori” doar o colecţie de OTV-isme e destul de trist, pentru că ceea ce e greu de conceput este faptul că Hosseini prezintă de fapt doar o parte infimă din atrocităţile pe care le produce Jihadul. Sunt ferm convins că un afgan crede despre Hosseini că nu a spus destul, că e sărac în descrieri, pe când noi, europenii îmbuibaţi de prejudecăţi afirmăm cu nonşalanţă că exagerează! De fapt, există riscul ca Hosseini să fi minimalizat suferinţa unui popor terorizat!

 Altceva mă râcâie pe mine: cum e posibil ca într-o lume ca a noastră, adică în plin secol XXI, când se presupune că omenirea a evoluat spiritual şi cognitiv pe toate planurile, să mai existe oameni care să gânedască asemeni talibanilor? Adică… nu ştiu… oamenii ăştia sunt sănătoşi la cap? Se treyesc aşa dimineaţa şi le dă Allah un gând sfânt: „Bă, fi-ţi-ar mătania de râs să-ţi fie… ia du-te tu şi mai pune o bombă într-un autobuz de şcoală!” Toate societăţile dezvoltate amendează cultele religioase violente sau care aduc un prejudiciu societăţii. Uite, de pildă Bivolaru… era cât p-aci să înfunde părnaia că şi-o trăgea cu minorele şi bea pipi. Dar împotriva unei grupări armate care ucide femei şi copii statele Uniunii Europene împreună cu americanii şi alte ţări dezvoltate nu sunt în stare să ia nici o măsură. Toţi stau cu frica în sân că „Auăleu, dacă vin ăştia şi ne pun o bombă?”, dar nimeni nu încearcă să afle de unde fac rost de arme (că singuri e puţin probabil să şi le confecţioneze), şi nimeni nu le interzice afirmarea, religioasă doar de dragul de a nu încălca drepturile omului. Păi şi cu drepturile „celuilalt om” cum rămâne? Talibanii s-or purta ei ca nişte proxeneţi, dar şi ăştia marii sunt ca nişte curve: pe-o parte nu le place, dar pe alta le convine că fac trafic de arme, şi deci este foarte „ok”. Uite aşa se nasc tragedii pe care nu trebuie decât să le surpinzi cu inteligenţă, ca să poţi scrie o carte la fel de bună ca a lui Khaled Hosseini.

Arthur Schnitzler – Cu ochii larg închişi

“Cu ochii larg închişi” este o carte care explorează în amănunt complexele freudiene utilizând metode stilistice tipice simbolismului. Pe metropolis.ro, o recenzie neatentă zice că protagoniştii sunt un cuplu new-yorkez. Din păcate e vienez, şi de aici şi tema măştii atât de frumos dezvoltată de Schnitzler.

E o carte în primul rând despre sexualitate, iar societatea secretă pe care o descrie nu are menirea de a stârni fantezii conspiraţioniste, ci de a simboliza frustrări şi acte ratate concretizate cumva într-o societate plină de prejudecăţi. Mesajul lui Schnitzer este acela ca soţii să-şi manifeste fanteziile sexuale, creându-şi propria societate secretă în care să refuleze, în caz contrar ispita ”necunoscutului” fiind mult prea mare. În rest, avem modele freudiene clasice: dorinţe sexuale derivate din thanatofobie (Marianne vrea să se culce cu Fridolin după ce i-a murit tatăl), prostituţie (Mizzi) şi relaţii de dependenţă faţă de partener (femeia de la bal este ceea ce Fridolin şi-ar dori să fie Alberthina).

Filmul e foarte fidel cărţii, fapt care m-a făcut să trag următoarele două concluzii:

  1. Stanley Kubrick poate că nu era aşa genial cum cred unii. S-a descoperit de curând că pentru scenografia filmului ăsta a făcut mii de porţi şi străzi. Deci avea o mică pană de idei. Şi pentru că a murit cu 666 de zile îaninte de 1 ianuarie ni se dă de gândit că poate Kubrick a fost ucis de cine ştie ce organizaţie supărată pe filmul lui. O organizaţie presupun cam tălâmbă, pentru că tot filmul lui Kubrick redă fidel povestea lui Schintzler, decât să împuşcăm pianistul, nu e mai eficient să începem cu compozitorul? Oricum, filmul lui Kubrik (tipic pentru regizor) strică finalul textului original, şi ne dă de înţeles că de fapt nu există nici o societate secretă, ci doar nişte obsedaţi care şi-o trag cu nişte prostituate. Nu la fel se termină nuvela lui Schnitzler, deci Arthur e mai rău ca Stanley. Plus că mai e ceva care a scăpat acestor băieţi foarte pricepuţi la merketing de la Hollywood: de ce să vrea cineva să-i facă de petrecanie lui Kubrick că a făcut un film despre o societate secretă, când găseşti la libăria din colţ câte cărţi vrei despre societăţile secrete?
  2. Marile filme ale lui Kubrick să nu uităm că sunt făcute după mari cărţi… pe care dacă le-am citi, am sesiza că regizorul nu a făcut altceva decât să le redea foarte fidel, atâta tot. Nota lui de originalitate am putea spune că se manifestă numai la nivel de costum şi decor, că în rest… ideile principale nu prea îi aparţin.