Giovanni Papini – Viața lui Iisus

Ei bine da, iată o carte într-adevăr dedicată celor care nu merg pe la biserică. Papini e aici la fel de tumultos și învolburat ca în mai toate scrierile sale, dar de data asta chiar îți dă senzația că nu scrie de pomană
Pe de altă parte, cartea e dedicată și celor care n-au nimerit vreodată la o predică normală. E o scriere atât pentru cei care condamnă, și în special pentru cei care susțin creștinismul lui Becali. Mă rog, important nu e Papini, ci Iisus. Iată câteva dintre cele mai importante observații ale autorului asupra vieții Mântuitorului:
Iisus s-a născut într-un staul. Contrar imaginilor optimiste cu pruncul dormind într-o iesle, (așa cum probabil știm și din colinde) Iisus s-a născut de fapt într-un staul, adică în casa vitelor, unde doar jgheabul cu fân e curat. Sunt patru ziduri netencuite cu bolovani murdari pe jos. E la fel de murdar ca și lumea. Vitele sunt Firea, Ciobanii sunt Norodul iar Magii – înțelepciunea.
”Magii la Betleem înseamnă vechile teologii care recunos desăvârșita revelație. Știința ce se umilește în fața Nevinovăției, Bogăția care se culcă la picioarele sărăciei.”
Toți cei născuți în acceași zi cu Iisus vor fi uciși de Irod. Deci nimeni născut în acea zi în Betleem nu va fi martor la Răstignire. Nevinovați sunt rămași e vecie.
„Scufundarea în apă e dăinuirea unui Sacrificiu Omenesc” – se presupune că cei dintâi evrei ofereau nou născuții drept sacrificu pentru iertarea păcatelor celor mulți, până la Avram, când Dumnezeu a interzis acest lucru. Interesant este că nu întotdeauna a fost ascultată după aceea porunca lui Dumnezeu. Înecul era o modalitate de a pune capăt vieții acestor țapi ispășitori. Botezul lui Iisus are un truplu sens: pe de-o parte cel de a împlini proorocirea, apoi, acela de a curăți partea trupească și sufletească, dar și de a resacraliza un obicei păgân sângeros într-unul inofensiv.
Romanii au crezut multă vreme despre creștini că împlinesc ritualuri canibalice, având în vedere că aceștia susțineau că se împărtășesc cu trupul și cu sângele lui Hristos. Ce nu înțelegeu ei era modalitatea de funcționare a creștinismului, care da, păstra unele dintre ideile altor religii, dar fundamentul lor era cu totul altul: iubirea.
Stilul lui Papini de a sări de la patosul mesianic la pedanterismul raționalist este absolut fermecător. Într-un foarte elaborat capitol, veți găsi toate răspunsurile pe scurt date prigonitorilor morali ai lui Hristos: celor care cred că religia e ”opiul popoarelor”, celor care susțin că toate religiile sunt la fel, pentru că toate te învață să fii bun și iubitor – nimic mai fals: iubirea de semeni, necondiționată și adevărată, numai Hristos a propovăduit-o. Până la Iisus, oamenii erau învățați să-și iubească rudele, prietenii, poporul, chiar și sclavii – dar nu și dușmanii. Cum să creadă evreii în cuvântul lui Hristos, când Paslmii răsună de ocări împotriva dușmanilor? Iar Iisus a spus ”Doamne, iartă-i că nu știu ce fac!”.
„Satana nu-i ispitește decât pe cei mari și curați” – Iisus nu atinge banii. Banii nu sunt ai lumii sale – nu sunt nici o necesitate a corpului. El spune să se dea Cezarului ce-i al Cezarului. Nimic din ce e necesar lui Dumnezeu nu poți procura cu bani.
Iisus nu rostește niciodată cuvântul ”moarte” – despre cei pe care el îi învie, spune că dorm, pentru că nu vrea să stârnească lumea cu minunile sale. Nu e un vrăjitor.
”Căci mai lesne este să speli o cană decât să-ți speli sufletul. Pentru lucrurile moarte ajunge puțină apă și un ștergar; pentru suflet e nevoie de lacrima iubirii și de focul voinței. Nimic din tot ce-i în afara omului nu-l poate pângări, intrând în el, dar ceea ce iese din om, da, îl pângărește”
Un mare dușman al lui Papini este Nietzsche, pe care-l combate în câteva rânduri. Dacă autorul Anticristului îl considera le Iisus un om slab cu caracter de servitor, Papini îi răspunde: a sluji nu e totuna cu a fi slugarnic. Un conducător înțelept va fi mereu slujitorul poporului său.
Dintotdeauna oamenii au vrut să se asemene cu zeii, dar modelele lor de zei au produs războinici ca Ares sau ca Atena, meșteșugari ca Hefaistos, femei de lupanar ca Afrodita, geloși posesivi ca Zeus și așa mai departe. Iisus ne oferă modelul Tatălui – Dumnezeu Tatăl. Cât de mult își iubește un tată copii? Cum îi pedepsește, pentru a-i învăța să nu pățească ceva mai rau? Și cât de mult suferă când aceștia îl părăsesc? Și cum vrea tatăl să se poarte între ei fii lui? Dacă ești tatăl a doi copii, nu-ți dorești ca aceștia să țină unul la altul? Dumnezeu-Tatăl dăruiește dragoste necondiționat, chiar și atunci când copiii îl părăsesc, și când aceștia se întorc la el, asemeni fiului risipitor, el se bucură nespus.

Nicolae Iorga – Politica externă a regelui Carol

”Un popor trebuie să fie foarte cruțător în ce privește sentimentele sale, să nu și le strice pe toate drumurile, căci altfel, ca persoanele sensibile, ajunge la mari deziluzii” – sigur, la ora actuală trebuie să fii un ignorant foarte încăpățânat să nu fii de acord cu faptul că dacă există o Românie modernă, omul care a trecut această Românie de la epoca medievală la cea modernă a fost regele Carol. Spre deosebire de alte popoare, unde trecerea a fost treptată și oarecum firească, la noi treaba a fost bruscă, am putea spune violentă.
Cartea lui Iorga constituie de fapt o suită de lecții susținute la Universitate, și cum nu sunt istoric, nici nu am de gând să vă prezint detaliat fiecare aspect. Eu unul am citit această carte ca răspuns la jurnalul lui Dostoievski, să văd și din punctul de vedere al unui istoric român cum s-a comportat Maica Rusie în războiul din 1877.
Și da, când recitesc rândurile lui Dostoievski despre integritatea morală a politicienilor ruși ce au susținut războiul împotriva turcilor, și cum vrea Rusia să apere granițele creștinismului împotriva turcilor răi ucigași de copii, apoi descopăr la Iorga ce pace mizerabilă ne-au pus la cale turcii și rușii, m o stranie senzație de enervare.