Dostoievki – Jurnal (partea II)

Vorbind despre sinucidere, și despre credința fermă a sinucigașului că nu există viață după moarte, Dostoievski afirmă: “dragostea pentru omenire este chiar cu totul de neimaginat, de neînțeles, este absolut imposibilă, dacă nu este însoțită de credința în nemurirea sufletului omenesc”.( II 237). Veți găsi foarte interesantă analiza scrisorii lăsate de un sinucigaș, cum un autor necunoscut azi consideră că un sinucigaș care bea șampanie înainte de a se omorâ este un paradox, și cum Dostoievski îi ia apărarea motivând acest gest ca fiind o ultimă ironie la adresa vieții și a Dumnezeului în care nu crede.

Prin volumul III analizează de asemenea cazul unui copil bătut de părinți, analizând lucid drepturile omului la viață. Deseori îl întâlnim pe Dostoievski-ul din “Crimă și pedeapsă” cu remarci de genul “…în lumina rațiunii e nerațional să-ți iubești aproapele” (III 116) sau “După părerea mea, un adevăr rămâne clar: e posibil să gândești și să simți de unul singur și dintr-odată, dar să devii om dintr-odată nu e posibil, ci trebuie să-ți faci ucenicia de om.” (II 314).

Dar există și un alt Dostoievski, mai puțin empatic cu psihicul uman în genere:

Pentru că am pornit inițial de la identitatea acestei opere, haide să fimatenți și la dorința autorului: “Scopul principal al Jurnalului a fost deocamdată să explic pe cât posibil ideea independenței noastre spirituale naționale și s-o conturez pe cât posibil printre faptele care apar în mod curent”(II 252)

Descoperim în primul rând un Dostoievski care vrea război cu turcii. Deseori e un propagandist al acestui conflict, bântuit de caracterul mesianic al poporului din care face parte:

Orice popor mare crede și trebuie să creadă, dacă vrea să aibă viață lungă, că în el și numai în el se află mântuirea lumii, că există pentru a sta în fruntea popoarelor, pentru a le uni pe toate și a le conduce, în perfectă armonie, spre acel scop final care le-a fost tuturor predestinat” (II 277) – iată unde erau sâmburii Maicii Russia. Desigur, sunt multe lacune pe care dacă Dostoievski nu le-a gândit atunci, după experiența comunismului le ptem repera cu ușurință: cine stabilește armonia? Care e scopul final, și cine în stabilește și pe ăsta?  Cum poate exista un singur scop pentru toate popoarele? … și tot așa…

În primul rând și îninte de toate, să devenim ruși. Dacă unirea universală este o idee națională rusă, atunci fiecare din noi trebuie să devină rus” (II 284) – Dostoievski crede cu tărie că poporul rus poartă în sine duhul lui Hristos. Din punctual lui de vedere rușii sunt singurii capabili să scape Europa de turci. Din păcate, chiar așa a fost, și poate din cauza asta și-au luat lumea-n cap.

Când vine vorba de războiul cu turcii nici un diplomat nu e suficient de inteligent, nici un general nu e suficient de curajos. Englezii nu au maniere, germanii sunt prea protestanți, francezii prea catolici, și restul lumii nu vrea să se termine odată cu Imperiul Otoman din numeroase motive economice care apără interesele evreilor. Rușii sunt cei mai buni soldați, cei mai omenoși, niște adevărați gentilomi care nu-și ucid capturații, și își împart hrana cu aceștia, iar otomanii niște netrebnici de doi bani, care ucid femei și copii. Un anume Nikolai Iakovlevici Danilevski scrie într-un ziar că pe viitor Constantinopolul ar trebui să fie condus de toate popoarele, de ruși și slavi deopotrivă. Dostoievki îl neagă spunând că rușii în fața slavilor în genere sunt ca Gulliver în fața liliputanilor. Constantinopolul trebuie să fie al rușilor,  pentru că  “Grecii vor privi cu gelozie noua conducere slavă în Constantinopol, îi vor urâ și se vor teme de slavi” (III 248)

Asemeni unui sihastru din vechime, Dostoievski e nemulțumit de toleranța la drepturile “necredincioșilor”.

Desigur, în prezent, după experiența U.R.S.S.-ului ideile astea ni se par absolut fanatice. Știm cu toții ce armată are Rusia, și cât de gentiloamă este. Ni se pare greu de crezut ca pe vremea țarilor să fi fost altfel. În fond, nu poți spera să conduci lumea cu bunătate în suflet. Și totuși, Dostoievski nu este un comunist. Ultimele pagini ale jurnalului său cuprind febra noului veac, iar spiritul său naționalist își găsește motivații mult mai energice. Din cauza asta mi-am permis să-l compar cu un sihastru naționalist nu cu un fanatic, așa cum poate părea unora:

Socialismul poporului rus nu stă în comunism, în formele mecanice: el crede câ în cele din urmă se va mântui prin unirea totală a întregii umanități în numele lui Hristos. Iată socialismul nostru rusesc”(III 391) De fapt, Dostoievski repetă greșelile oricărui naționalist: are impresia că poporul gândește ca el, că oamenii din țara în care s-a născut simt ca el. Experiența ne demonstrează contrariul: Stalin numai la Hristos nu se gândea când se ocupa de întregirea lagărelor.

André Glucksmann – Bucătăreasa și mâncătorul de oameni

Eseurile lui Glucksmann au în primul rând rolul a ne demonstra filosofic faptul că un lagăr, fie el nazist sau comunist este oricum o formă de asuprira a omului de către om. Problema este că dacă despre lagărele naziste știm că erau naziste, despre lagărele rusești nu știm ce erau: erau sovietice sau marxiste? Erau o formă localizabilă pecifică U.R.S.S-ului, sau întregeau ele ideologia marxistă?

Mai este vorba apoi despre rezistență. Având în vedere că autorul are ca pârghie de exemplificare opera lui Soljenitîn, mă voi strădui să-i completez teoriile cu întâmplări mioritice: multă lume crede că rezistența armată anti-comunistă din Munții Făgăraș a fost zadarnică. Glucksmann spune că “Rezistența nu e niciodată zadarnică”.

În definitiv, Churchill rămâne din punctul meu de vedere un mare criminal: după pactul de la Ialta,  fost blestemat și de supraviețuitorii de la Auschwitz, și de cei de la Kolîma. Și da, și Glucksmann ne amintește că prin acel pact America i-a promis lui Stalin “reexpedierea autoritară a rușilor care trăiau înafara noilor granițe ale U.R.S.S.” (vezi povestirile lui Gavrilă Ogoranu despre români vânduți de Americani).

Morala este opusă politicii, idealistul care își păstrează mâinile curate, dar nu are mâini, este opus realistului care știe că nu poate face omletă fără să spargă ouăle”. (23)

Am citit cartea asta prima oară în liceu, și de atunci o recitesc cu o plăcere deosebită, pentru că în locul unor teorii morale complexe, oferă soluții simple, emanate parcă de intelectul unui copil: tot felul de apărători ai marxismului expun teorii elaborate despre cum să guvernezi un stat, și toată lumea e de acord că nu poți construi viitorul fără anumite compromisuri. De unde să știi în ce direcție se vor duce urmările acțiunilor tale, cum să poți ține în frâu o evoluție firească? Oare marxismul incipient, își putea imagina viitoarele crime?

De aici și tonul nesigur în a judeca comunismul. Creștinul Soljenițîn însă îi dă ideea de căpătâi lui Glucksmann: “câinele-lup are dreptate, și canibalul greșește”.

Desigur, în ziua de azi, din pricina unei binemeritate campanii publicitare este acuzat de rasism orice persoană care admiră la Hitler caracterul naționalist și hotărârile lui lucide în ceea ce privea Germania. Da, din pricina unei comunități evreiești foarte bine închegate, Hitler a rămas o Satană de care să ne ferim. Și foarte bine se întâmplă, deoarece nu trebuie să uităm niciodată crimele acestuia, și victimele lagărelor naziste.

Dar să nu trăim cu senzația că marxismula fost mai blând: din contră… Stalin a fost un criminal mult mai mare. Numărul morților din lagărele și închisorile comuniste nici măcar nu se poate număra.

Gândiți-vă numai că dacă pe frontispiciul lagărelor naziste scria “Arbait macht frei”, sovieticii erau mult mai elaborați: “Munca este o chestiune de onoare, o chestiune de glorie, o chestiune de curaj și eroism”.

Ceea ce arată Glucksman este că marxismul, spre deosebire de nazism, a pătruns mai ușor pe sub pielea intelectualilor. A fost mai bine hrănit de aceștia, a fost iubit de intelectuali, a supt la sânul Occidentului laptele puterii. Gândiți-vă la marii teoreticieni ai nazismului: Hitler și Nietzsche. Dar în cazul marxismului avem o întreagă pleiadă de capete luminate, care au avut grijă să ne facă să trecemcu vederea lagărele lui Stalin.

Totul începe de la “Republica” lui Platon, de la idealul unei societăți egalitare ultraorganizate.

Limba rusă face distincția se pare între “istina” și “pravda”. Adevărul înțeles ca “truth”, ca realitate concretă, este “istina”. “Pravda” desemnează adevărul superior, “ridicat la demnitatea de idee” (citat din Berger, 156). La fel cum pentru Platon adevărate erau doar ideile, la fel se întâmplă și pentru comunism: adevărat este doar ce spune partidul. Nu trebuie să ne mire degeneranta situație pe care a luat-o filosofia platonică: să nu uităm că grecii vorbeau de democrație într-un stat în care peste 80 la sută din populație nu avea dreptul la vot (adică femeile și sclavii). Încă de atunci se știa că dreptatea este în mâinile celui care are puterea. Omul puternic deține adevărul – “A imprima devenirii caracterul Ființei – iată suprema voință de putere” teoretiza mai târziu Nietzsche, acest apărător al polisului elen care scuipa cu nesimțire pe cuvintele unui Iisus care ne învăța care e diferența între câinele-lup și canibal, între tâlharul pironit pe cruce care crede în adevărul inocenței și fariseul care crede în adevărul eis de propria-i putere. Faust spune clipei să se oprească atunci când pune oamenii la muncă. Optimiștii văd în asta cum Faust a redat omenirii bucuria de  trăi. Dar dacă e altfel: Dacă Goethe își bătea joc de fericirea umană? Era comunistă era oarecum inevitabilă în evoluția istorică a omenirii.

Pentru comuniști, existau următoarele axiome paradoxale:

“1. Cine nu muncește nu mănâncă.

2. Prin natura lui, omul caută să scape de muncă. Sârguința nu este o trăsătură înnăscută” (109)

Bun, deci prin natura sa, marxismul vrea să ne extermine. Poprul va greși întotdeauna: e nevoie de genii care să-l conducă. În 1937, generalul Iakir îi scria lui Stalin din arest că îi este devotat, loial și că va muri rostind cuvinte de dragoste la adresa lui.  “Declarațiile de dragoste  ale conducătorilor împușcați pentru conducătorul care-i împușcă nici măcar nu erau ipocrite” (128). Citind, Stalin remarcă despre Iakir că e “scelerat și prostituat”.

Dacă nici veșnica recunoștință nu-ți asihgură musai un trai decent, de ce nu ai încerca măcar Rezistența – în ciuda faptului că Rezistența nu poate fi testată, ci doar trăită.

Deci, care e rostul Rezistenței? În primul rând, dacă vrei să nu mori ca un ticălos, atunci vei încerca să reziști.

Rezistența nu este sinonimă doar cu câinele-lup care se apucă să-l muște pe canibal. Acest caz este cel mai fericit. Varianta cealaltă este mai puțin plăcută. M-a impresionat foarte mult citatul din Georges Bataille în acest sens: “Vincent van Gogh: purtându-și urechea proaspăt tăiată în locul care repugnă cel mai mult înaltei societăți… monstruoasa ureche trimisă în plic iese dintr-o dată din cercul magic în care avortau stupid riturile eliberării. Iese cu limba lui Anaxagoras din Abdera retezată cu dinții și scuipată, plină de sânge, drept în fața tiranului Nicrocreon, cu limba lui Zenon din Eleea scuipată în fața lui Demylos… ambii filozofi supuși la înfiorătoare chinuri, primul – zdrobit de viu într-o piuă” (179) –sunt aici niște istorii foarte interesante povestite de Marcenko, despre deținuți de drept comun care pentru a ajunge în rândul politicilor, își tatuau mesaje anti-staliniste, și care apoi erau operați pe viu pentru a le fi șters tatuajul: pur și simplu li se smulgea pielea, apoi era cusut. Pentru a nu păți asta, unii dintre ei își răzuiau pielea apoi puneau pe ea sulf și magneziu. Alții, mai nefericiți, care vroiau să continue protestul, se lăsau operați cât era posibil. Unul dintre ei cică nici nu-și mai putea închide ochii din pricina după ce îi fusese șters de pe frunte “Sclav al U.R.S.S.”

Desigur, formule de Rezistență mult mai inteligente s-au întâlnit și la români. Atâta doar că se încearcă trecerea lui sub tăcere, pentru că așa cum spunea Voltaire, “Nu s-a cerut niciodată instruirea cizmarilor și  a servitoarelor; asta este sarcina apostolilor

Citate din ediția Humanitas ’91.

Dostoievki – Jurnal (partea I)

E impropriu numit “Jurnal”. Cred că am mai scris asta câdva: scriitori scriu jurnale care speră să fie publicate, deci ele nu mai sunt jurnale. Teoretic, jurnalul e ceva intim, care te ajută să te regăsești, sau pe care îl scrii ca să-ți fie ușor să-ți amintești momente din viață pe care crezi că le vei uita. Cum sunt călătoriile de pildă: un jurnal de călătorie are rolul de a-ți oferi detalii pe care indiferent de cât de impotante le crezi, ți-e teamă că le vei uita. Dar un adevărat jurnal nu e niciodată citit de o altă persoană înafară de autor, și cu atât mai mult nu e publicat. Pe scurt când mergeți în librării, să știți că toate titlurile cu “Jurnal” sunt cărți cărora autorii nu s-au obosit să le dea niște titluri mai originale, sau cărți care de cele mai multe ori conțin bârfe atât monstruoase, încât ar fi o impietate să publici o asemenea carte cu un titlu original. Așa că te scuzi denumind-o jurnal, la o adică să te poți eschiva “Nu știu domne’ e vorba de intimitatea mea, ce mă judeci?”

Jurnalul lui Dostoievski este cu atât mai interesant cu cât conține articole publicate în foileton, deci omul își scria dilemele direct la ziar. E clar că el nu avea o problemă în a-și expune pe șleau părerile. Iar scrierile sale sunt atât de coerente, și atât de rupte de problemele sale personale (abia aflăm dintr-o notă de redacție că e grav bolnav…), încât pot spune fără să am vreun dubiu că jurnalul lui Dostoievski nu este un jurnal.

Atunci ce e?

O serie de articole social-politice care scot la iveală un Dostoievki foarte activ, plin de nerv, de un dinamism impropriu stilului litetar rusesc clasic.

În primul volum centrul de interes este societatea civilă, oamenii, în special femei, copii și ticăloșii care îi torturează:

Nenorocirea noastră de acum constă în posibilitatea de a nu te considera și uneori chiar de a fi cu adevărat aproape neticălos, săvârșind o mârșăvie vădită și indiscutabilă.” (I 165)

Deasemenea mai analizează pe larg și unele situații de sinucidere, acțiune la modă se pare în rândul tinerilor.

Tristețea și plictiseala se vor abate asupra lumii: totul a fost făcut și nu a mai rămas nimic de făcut, totul e cunoscut și nu a mai rămas nimic de cunoscut. Vor apărea mulțimi de sinucigași, oamenii nu-și vor mai pune capăt zilelor ca acum, câte unul, în câte un ungher retras; se vor aduna mulțimi, se vor prinde de mâini și se vor nimici toți odată, cu miile, într-un mod nou, pe care l-au descoperit odată cu celelalte descoperiri. Și atunci, poate, cei rămași își vor înălța glasul către Dumnezeu: “Ai dreptate, Doamne, nu numai cu pâine va trăi omul!”. ” (I 212) – e un veritabil ortodox mesianic, și un antiecumenic pe criterii poltice: pe de-o parte e de părere că dacă nu ar fi exstat catolicismul, nu am fi avut parte de toate sectele protestante (ceea ce e adevărat doar în parte), iar pe de altă parte crede că există o organizație a statelor catolice (ceea ce eu unul cred că e o prostie). Acuma, că fără catolicism nu ar fi existat secte, iarăși e puțin probabil. Cred că fără creștinarea forțată a Germaniei am fi scăpat de secte, și fără abuzurile Papalității. Religia catolică în sine, nu văd ce vină poate avea. “De fapt, în afară de necesitatea istorică și cea curentă, rusul nu știe, nici nu-și poate imagine ceva mai presus de creștinism” (II 137)

Unele probleme sunt foarte actuale, cum ar fi emigrația rușilor în America, și e destul de interesant să descoperi o Rusie a anilor 1800 nu foarte diferită din acest punct de vedere de România anilor 2000.

O altă problemă analizată pe larg de Dostoievski este cazul unei femei însărcinate care este trimisă la închisoare pentru tentativa de ucidere a fiicei sale vitrege, reușind să expună în acest caz noțiuni lipsite de prejudecăți referitoare la psihicul uman. Dostoievski nu este un intelectual anost. Nu e genul șoarecelui de laborator închis în bibliotecă, din contră: mi se pare foarte interesant că în acest caz, din dorința de a fi sigur că spune adevărul, se duce personal să o cunoască pe femeia despre care scrie, și pe care în cele din urmă reușește să o ajute să iasă din închisoare. Ceea ce mă face să cred că în definitiv, jurnalul lui “de ziar” este mai sincer decât multe alte jurnale intime.

Richard Walton – Invazia

Roman SF de o naivitate comică: o specie de extratereștrii gazoși încercă să invadeze Pământul posedând trupurile oamenilor. Spun “încearcă”, deoarece protagonistul reușește să se salveze, și să redevină stăpân pe propriul trup, iar în cele din urmă descoperă arma cu ajutorul căreia să îi învingă: fumatul. Având în vedere că invadatorii nu au trupuri, singura modalitate de a te feri de posedare se pare a fi fumul de țigară, drept pentru care e haios cum îi sfătuiește pe părinți la radio să de țigări copiilor. Da, ce să zic, singura situație în care țigările sunt bune de ceva se pare că se întâlnește într-un roman SF de mâna a doua.

7 indicii ca să recunoști un fost securist

Atenție! Caracteristicile de mai jos sunt prezentate cu titlu de subiectivitate. Ele nu constituie o modalitate concretă de a recunoaște un fost securist.

1. Vârsta. Un fost securist nu e tânăr. Adică nu poate avea 30 de ani. Oamenii care astăzi au 30, maxim 43 de ani sunt cei care la revolutie aveau 20 de ani, deci fie urma sa fie racolati de Securitate dar n-au fost, fie au fost racolati de Securitate printr-o exceptie de caz (erau foarte buni turnători), caz in care au caracteristicile de mai jos. În rest, cei care azi au 30 – 40 de ani sunt tineri din generația de aur a României, cum îmi place mie s-o numesc, bătuți de mineri, sau care și-au făcut stagiul militar cu arma în mână la Revoluție. Au terminat majoritatea facultăți de stat cu greutate, apoi au plecat și și-au făcut rostul în srăinătate. Sunt prima generație de emigranți, practic singura generație ce putea schimba ceva în țara asta. Sărmanii care de dragul părinților au rămas în țară o duc cum pot: sunt fie profesori, fie simpli angajați la firme, și nu fac zgomot. Sunt generația de muncitori tăcuți ai României, care nu se plâng de salarii, care nu ies în stradă, și care, deziluzionați, probabil că au renunțat să mai voteze.

2. Prezentabilitatea. În primul rând, un fost securist este un om care arată prezentabil. Umblă la costum, sau dacă nu la costum atunci are haine de calitate. E mereu în pas cu moda. Dacă e moș, e genul de moș care se îmbracă la modă, cu haine nu foarte vechi, pentru că își permite haine noi, nu rămâne fidel stilului de acum 50 de ani, pentru că pe băncile securității a învățat să se integreze. Are mustața îngrijită, și dinți în gură. Are grijă să dea mereu o impresie bună, plus că nu i-a lipsit niciodată nimic. După ’89 nu a avut griji, u a fost interesat de retrocedările de pământ, nu se duce la țară să muncească pâmântul, pentru că simte că și-a făcut datoria față de societate. Din cauza asta are o stare de spirit bună:

3. Starea de spirit. Nu e frustrat, nu e niciodată nervos, și rareori înjură. Înjură poate doar când nu e lăsat să stea pe scaun în tramvai, sau când nu i se dă pensia. Nu iese în stradă decât în măsura în care nu lasă impresia că e nebun, și vorbește cu nostalgie despre marile realizări ale comunismului: ce căi ferate erau pe vremea aia, ce mare și frumoasă e Casa Poporului. Nu comentează regimul, dar dă senzația că parcă se trăia mai bine pe vremea aia decât acum. De aici rezultă…

4. Cunoștințele. Le știe pe toate, și vorbește cu nonșalanță despre toate. Genul Vadim Tudor: are un prieten care are un alt prieten, care i-a spus lui cum stă treaba. La Securitate și-a antrenat memoria: memorează tot, cât mai mult cu putință, capul lui a fost special antrenat să acumuleze informație de orice gen. Toți îl admiră pe Vadim Tudor pentru câte știe. Uite, eu știu mai multe decât el, nu mă simt inferior unei balene paranoice care memorează pe de rost pagini din cărți. Din punctul meu de vedere Vadim Tudor face același lucru pe care-l face orice aplicație de record: memorează date și informații. Uite, eu știu să programez aplicații d-astea, deci sunt mai deștept decât Vadim. Securistul dă mereu senzația că e mult mai deștept decât tine, deci la o adică te poate umili foarte ușor, de aici rezultă..

5. Apărarea. Când se apără, o face cu texte de genul: ”Dar cine ești tu?”. Profesorilor universitari sau istoricilor le aruncă: ”Cum poți tu să comentezi? Nu știi nimic!”. Amintiți-vă cum era la Antena 3 un specimen de parlamentar care înjura un prof univ spunându-i ”Cum poate un vierme să comeneze opera lui Nicolaescu? Dar ce, dumneavoastră nu ați fost membru de partid?” apoi un alt securist, coleg cu proful univ și prieten cu parlamentarul, sâsâie printre dinți, sperând să se facă nevăzut în fața camerelor de filmat: ”Nu… nu… nu a fost niciodată, ăsta nu a fost!”. Securistul îi acuză pe toți că sunt securiști. De aici…

6. Integritatea. În cel mai rău caz, când e încolțit, consideră că toată lumea e vinovată. Nu se judecă niciodată pe sine, judecă umanitatea în general: ”Toți am colaborat!”. Acestor jeguri trebuie să li se spună cât mai des: ”Eu nu, bă javră! Eu nu, bă jigodie, tatăl meu nu, mama mea nu, soția, soacra, socrul, mătușa… NU bă jigodie”. Pentru securist funcționează principiul ”Nimeni nu e perfect” – cu asta își salvează el conștiința de criminal – da nimeni nu e perfect, dar TU ești o javră care a condamnat oameni la moarte. EU nu am făcut asta. Și sunt mulți ca mine. Mi-aș dori să se facă dreptate, dar…

7. Dreptatea e de partea lui. Dacă  a fost un mare securist, gen torționar sau gardian-șef, e îngropat cu onoruri militare. Și-a făcut datoria față de țară. Un veritabil securist nu are conștiința încărcată. Gen Sorin Roșca Stănescu: crede cu tărie că și-a apărat țara de teroriști, iar ce au pățit ”teroriștii” nu este problema lui. Ce au pățit ”teroriștii” sunt basme.

 

Adrian Majuru – Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență

Voi începe cu finalul cărții: să ne imaginăm că un străin vine în București… sau nu, că ești chiar tu în București, undeva în centru, și ai nevoie să mergi la o toaletă. Și, evident, că nu ai unde. De exemplu, germanul Hans a pățit asta, și a intrat din nefericire în toaleta unei biblioteci publice.  A ieșit de acolo livid, pentru că în WC era o gămadă de rahat care depășea înălțimea colacului.

Natura a făcute din România o țară superbă. Oamenii au stricat-o mult.” spunea Ulysse de Marsillac. Nu avea de unde să știe că această afimrație va deveni vorbă de duh.

Comentarii: 1. Bine că nu a mers cu trenul. În tren e plină de căcat toată toaleta dacă nu se mai poate trage apa. 2. Românii sunt insistenți. Dacă n-ar fi insistenți am avea doar toalete defecte, nu “toalete defecte pline de căcat”.

Cartea lui Majuru este un document care atestă faptul că Bucureștiul a fost dintotdeauna un oraș infect. Spre deosebire de alte orașe, cum e Brașovul, Sibiul sau orice alt oraș din Ardeal, Bucureștiul nu are o perioadă de glorie. Bucureștiul nu a fost niciodată înfloritor, vesel, sau frumos. Din vina altora, sau din vină proprie, locuitorii acestui oraș au fost mereu năpăstiuți, săraci și răi. Termenul cel mai potrivit este de “calic” – un oraș al calicilor – adică și săraci și ticăloși.

Am spus că nu știu a cui era vina, pentru că până în secolul XIX, prin orașul meu natal treceu barbarii ca o cufureală prin izmene. Era imposibilă stabilitatea socială într-un oraș atât de instabil cu er Bucureștiul. O dată la cinci ani avea loc o năvălire-surpriză care distrugea totul în calea ei. Când nu erau năvăliri, erau boierii, ciocoii șmecheri pe care dealtfel îi avem și azi. Dem I. Dobrescu observă două aspecte: turcii ne-au imbecilizat secole de-a rândul, și ne-au învățat să ne eschivăm: dăm o lopată acum, ne mai încheiem un pic opinca, mai fumăm o țigară, mai dăm o lopată, stai că iar ni s-a descheiat opinca..

Generalii de armată care se aflau în treabă pe aceste meleaguri au fost și ei mereu la fel: obezi și siniștri, iar securitatea comunistă le-a întărit acest caracter.

Arhitectura cotemporană ne uimește prin lipsa de gust, și prin îmbinarea kitckoasă de stiluri. Nu vă îngrijorați. Nicolae Iorga însuși a observat acest aspect, pe vremea când comuniștii nu trecuseră țara prin foc și sabie.

Intelectualii de aici mereu au fost vânători de scaune, mereu au aspirat la putere

Nu știam de exemplu că și Biserica Ortodoxă Română a trăit o epocă a certificatelor. Cică pe la 1940 se eliberau certificate de moralitate pentru tinerele fete care doreau să se căsătorească. Sau mai importante, erau certificatele pentru “neromâni” din perioada antonesciană. Cel puțn, aceeași biserică, stabile printr-un regulament al Mitropoliei regulile cerșetoriei, care erau la drept vorbind mai europene decât multe dintre legile de azi. La fel ca și constituția de mai târziu, erau inspirate tot de legi belgiene, și prevedeau ca cerșetorii să nu-și arate rănile, să nu ceară pomană de două ori în același loc, și alte chestii interesante. La fel de bine statul  reglementa și prostituția, căci acum 100 de ani, vizitele medicale ale prostituatelor erau obligatorii. Articolul 92 preveda ca orice femeie care-și deschide o casă de prostituție (bărbații nu aveau voie să fie pești) să se adreseze serviciului sanitar. Acuma s-a considerat că nu mai e nevoie.  Desigur, probabil suntem mai morali din puncte de vedere creștin: suntem un stat care nu lagiferează prostituția, rept pentru care avem femei ucise de peștii lor în bătaie și clienți bolnavi de sifilis, hepatită și alte boli pe care nu am chef să le scriu, fiind ușor alergic la înșurea de majuscule. Dar aia era România lui Carol, și asta e România comuniștilor.

Cât despre pițipoance care trăiau pe spinarea bărbaților, nu vă neliniștiți: ele au apărut odată cu occidentalizarea Bucureștiului. Cele mai inteligente dintre ele au avut un rol important în emanciparea femeii: aceste heitare de inspirație franceză au trecut de la cratiță la o varietate considerabilă de penisuri cu greutate, apoi direct la balurile diplomaților unde și-au exprimat imporatantele păreri despre viață și lume.

Încă nu știu dacă superstițiile sunt tot un aspect al unei societăți decadente. Cred că depinde de superstiții. Dacă crezi în zei ca Thor și Odin, e puțin probabil să fii o societate decadentă. Dar dacă ai un rege al calicilor, la fel ca-n Parisul lui Hugo, cred că e cazul să analizezi mai profund situația.  Superstițile bucureștenilor sunt presărate cu personaje ca “pocita”, Ion Iorgovan, ăla care și-a violat sora, Trifon cel Nebun (sărbătorit pe 1 februarie), și alții. În țara noastră, ca să se integreze mai bine, Dumnezeu și Sfântul Petru au trebuit întotdeauna să se deghizeze în cerșetori. Bieții de ei… era un eveniment de pomenit în basme când erau primiți cu bine.

Dar, măcar știm să ne autoanalizăm: un anume Keno Verseck se arată consternat de obsesia românilor de a se autoanaliza, remarcând că în nici o altă țară nu a mai văzut “biblioteci umplute cu scrieri de tip “Fenomenul Legionar“ sau “Spațiul Mioritic“”. Mie unu remarca asta mi se pare complet idioată. Toate țările au scrieri de autoanaliză. E normal să nu găsești nicăieri în lume cărți cu legionari și cu miorițe, pentru că nici o altă țară nu a avut legionari, și nu are spațiu mioritic. Ar fi culmea acuma ca ungurii să aibe cărți cu fenomenul legioar ungar. Sau vreun neamț să scrie “Deutsche mioritsche dorulishen”. Să fim serioși: americanii au biblioteci pline cu istoria negrilor. Ar fi culmea prostiei să afirmăm “Vai, în nici o țară nu am văzut mai multe cărți despre negri ca în America” – la fel de bine poți spune “Nicăieri nu am văzut biblioteci pline de filosofie elenă, cum am văzut în Grecia”. Asta nu e o efigie a situației deplorabile în care trăim, ba din contră, este unul dintre puținele lucruri care ne mai salvează de la îndobitocirea în masă pe care unii din afară poate chiar și-o doresc.

În fond, e ușor să înfrunți un cerșetor, dar nu la fel de ușor este să-l înfrunți pe Sfântul Petru deghizat în cerșetor.

De fapt, românilor în general și bucureștenilor în mod special le lipsește autoironia. Autoanaliza îți poate îngrădi imaginația prin crispare. Ne lipsește autoironia și umorul, ne lipsește relaxarea occidentalilor, nu realizările lor, pentru că realizările vin de la sine, și ceva realizări spirituale avem și noi, mai dă-i dracu’, nu-i putem pupa în cur în continuu.

Hăituiți de otomani și umiliți de comuniști, bucureștenii au totuși multe de uitat și de învățat.

Despre arta lui Sergiu Nicolaescu

Haide să scriu și eu despre Sergiu Nicolaescu: nu de alta, dar chiar mi se pare un subiect demn de interes. Încet-încet o să ducem pe ultimul drum cu onoruri militare toți borfașii acestei țări, doar pentru că în spatele lor se află un politician cu gura mare.

Desigur, Sergiu Nicolaescu nu a fost un borfaș. A fost un securist responsabil cu propaganda cinematografică, înzestrat cu talentul organizatoric demn de un inginer. Toată lumea apare la televizor și-l laudă pentru cât era el de organizat. Da, ăsta e meritul oricărui inginer respectabil. Cum ajunge un inginer regizor de film e o problemă pe care numai un membru de partid v-o poate explica.

Să vii să susții că Nicolaescu este un dizident doar pentru că a filmat o scenă într-o biserică mi se pare o prostie. Să susții că băiatul ăla… comisarul Moldovan, nu era modelul ideal de comunist mi se pare iarăși o prostie. Moldovan  nu era comunist, doar îi bătea pe legionari în numele legii.

Unul dintre huiduitorii de la incinerare a apărut la televizor spunând că “Ïstoria românilor a făcut-o domnul Nicolaescu” – gura păcătosului adevăr grăiește. Filmele istorice ale lui Nicolaescu sunt propagandă pură. Au fost instrumente de manipulare a prostimii, iar prostimea le-a luat ca atare.

Din filmele lui Nicolaescu am aflat cât de tare era Mihai Viteazul, și ce frumos a unit el principatele. Nu am aflat cât de mult îl ura poporul pentru idealul lui îndrăzneț.  Am mai aflat ce răi erau legionarii, și cât de buni erau comuniștii. Din punctul meu de vedere, cel mai bun film al lui Sergiu Nicolaescu rămâne “Orient Expres”, pentru simplul fapt că are o poezie nefirească filmelor lui.

Pe de altă parte, e foarte greu să-i oferi lui Nicolaescu un contramodel. Sigur, Pintilie este o variantă, și încă una foarte bună, de regizor cu nerv, cu idei, la fel de organizat ca Nicolaescu, dar nu la fel de pupincurist cu regimul. Din păcate, Lucian Pintilie face parte tot din vechea generație.

Nicolaescu susținea că nimeni nu va face vreodată filme atât de mari ca ale lui. Sigur, e vorba de mărimea platoului, de numărul imens de actori, și de înălțimea clădirilor filmate (la Mihai Viteazul, e vorba mai ales de înălțimea stâlpilor de telegraf de pe câmpul de luptă… știți ce greu e să-i prinzi în cadru?).

Da, nimeni nu va mai face vreodată filme atât de “mari” ca ale lui Nicolaescu, pentru că nimeni nu va ma avea din fericire banii lui.  Sincer să fiu, nici nu vreau să mai existe vreodată vreun regizor care să sugă atât de mulți bani de la bugetul de stat. Pe același principiu, Ceaușescu ne-ar putea reproșa că nimeni nu va face în România o casă mai mare decât Casa Poporului. Nu pot decât să mă bucur. La drept vorbind, nu aveam nevoie nici de asta – mă piș pe ea. E un monument al grandomaniei comuniste, ridicat cu multe sacrificii umane, de care în prezent se bucură niște corupți. Două mii de Case ale Poporului nu fac cât Voronețul, sau cât biserica de la Curtea de Argeș, sau cât cea mai mică bisericuță, din cel mai mic și mai necunoscut sat din România. Băi, hai să gândim ateic: măcar în biserici intră niște băbuțe amărâte cărora personal nu le poți reproșa nimic. În Casa Poporului intră foștii securiști turnători sau torturatori, împreună cu actualii securiști turnători sau torturatori.

Cam la fel e și situația filmelor lui Nicolaescu: desigur, au fost mari. Dar la drept vorbind, de unele dintre ele nici nu prea aveam nevoie. Și dacă în istoria filmului românesc nu exista comisarul Moldovan ce se întâmpla? Era comisarul Moldovan o gură de aer mai prospăt decât Mitică al lui Pintilie? Poate că dacă filmele românești în vremea comunismului nu ar fi fost majoritar atât de fidele regimului, după ’90 nu am mai fi suferit de dezinhibiție explozivă cu organe genitale exprimate oral la fiecare cinci minute.

Vedeți, și aici e o problemă. Tânăra generație de regizori, cu excepția lui Caranfil și a lui Mungiu, a produs numai excremente. Ultimul film românesc pe care l-am văzut a fost “LoverBoy”. Ce e frate prostia aia? Sau “Moartea Domnului Lăzărescu”? Sau “Aurora”? E foarte greu pentru un regizor tânăr (repet: exclud din discuție pe Caranfil și Mungiu) să-l înjure pe Nicolaescu, pentru că filmele noi sunt proaste, fără poveste, fără cap și coadă, nu au doza aceea de comercial care să le facă plăcute de public. Așa cum filmele lui Nicolaescu nu aveau doza accea de “underground” care deasemenea să le facă plăcute de public. Așa cum este de exemplu “Terminus Paradis”, “Balanța”, “O vară de neuitat” ale lui Pintilie, sau “Filantropica” lui Caranfil, sau “Occident” al lui Cristian Mungiu. Personal vă recomand și “Undeva în Est”, “Padureanca”  și “Capul de zimbru” ale lui Nicolae Mărgineanu, ca să vă amintiți că da, puteam trăi foarte bine și fără filmele propagandistice ale lui Nicolaescu.