Vasily Shukshin – Călina roşie

“Călina roşie” a lui   Vasily Shukshin  nu e o poveste despre persecuţiile burghezilor asupra proletariatului, aşa cum aceşti pseudo apărători ai liberalismului susţin tâmpeşte. Excesul de zel al acestora or să producă în câţicva ani o imbecilizare în masă impusă de cenzura morală a unor cărţi care cred ei că apără socialismul, comunismul şi alţi termeni d’ăştia pe care tot din prostie îi bagă în aceeaşi oală. De fapt, “Călina roşie” este povestea veşnicului nedaptat: neadaptat la viaţă, zadarnic căutător al unui sens.

TWILIGHT – eclipsa

twilight-eclipseNu ştiu de ce de pe la al treilea volum dintr-o sagă acţiunea începe să se tărăgăneze, astfel încât euforia primei părţi devine o amintire dulce hrănită de povestiri pe acceaşi temă. E şi cazul “Eclipsei” a lui Stephenie Meyer, unde concurenţa dintre Jacob şi Edward e inevitabilă, la fel ca gaşca de vampiri pe care o aduce cu sine Victoria. Decizia Bellei de a deveni vampir  îl enervează la culme pe Jacob, acest duşman de moarte al “bloodsuckerilor”, despre originile căruia aflăm o istorie foarte stranie. În rest;,pagini întregi de sentimentalisme lacrimogene presărate de urlete de lupi şi colţi demonici. (fascinantă fascinaţie a răului…)

ENDERVERSE – vorbitor în numele morţilor

Continuarea la „Jocul lui Ender”, şi anume „Vorbitor în numele morţilor” se doreşte a fi în schimb un soi de antropologie SF: cam ce făcea Asimov cu roboţii încearcă acuma Orson Scott Card cu purceluşii (de la gândaci a trecut la purceluşi. Nu ştiu dacă-şi dă cineva seama cât de penibile sunt titulaturile alien-ilor în astea două cărţi). Trei mii de ani au trecut de când Ender a salvat Planeta Pământ şi a exterminat gândacii. Călător fără linişte, a învins timpul graţie vitezei luminii care l-a propulsat de la o stea la alta. Dar oamenii au descoperit din nou viaţă extraterestră, iar de data aceasta teoretic greşelile trecutului nu se vor mai repeta: purceluşii sunt ocrotiţi şi se are grijă ca asupra lor să nu se intervină. Moartea câtorva xenologi îi permit lui Ender să vină pe Lusitania în calitate de Vorbitor „pelos Muertos”, sperând că va găsi astfel un nou cămin pentru Matcă. Încă o dată se dovedeşte că lipsa de comunicare între naţii impusă de Congresul Stelar al pământenilor atrage cu sine un şir nesfârşit de mistere. Crimele ritualice ale purceluşilor au un scop onorific, dar până la a înţelege acest lucru un nou xenocid al prevăzătorului Congres este pus la cale. Dar Matca este eliberată

ENDERVERSE – jocul lui Ender

coperta benzilor desenate omonime

coperta benzilor desenate omonime

„Jocul lui Ender” de Orson Scott Card este un SF clasic de la primele până la ultimele cuvinte ce îl încheagă ca roman: băieţelul geniu este ales şi educat la o Super Şcoală să salveze omenirea de extratereştrii gândaci. (Nu trebuie să ne mire faptul că la cât de simplă este, povestea a devenit sursă de inspiraţie pentru benzi desenate). Reuşita Salvatorului Omenirii vine tocmai din inerţia acestor jocuri educative; dar un mare secret iese la iveală totodată: cauza adevărată a războiului a fost lipsa de comunicare între inteligenţa umană şi cea extraterestră. Puştiul geniu, devine astfel din soldat, translator, vorbitor în numele speciei pe care a extreminat-o. Noul său ţel este de a găsi o nouă planetă, străină de limitele de cunoaştere umană, unde specia cândva exterminată să renască din propriile-i rămăşiţe (o Matcă a Reginei).

părere – când ne-om eterniza

Ne place ironia păcătoşilor duşi în Infern sau în Purgatoriu, nu fericirea subiectivă a celor din Rai. Ne place iubirea care trece de moarte, omul care coboară în Infern spre a-şi căuta iubita nu. Ne plac îndrăgosţii, pentru că dragostea o întelegem mai uşor decât analiza.Subiecţii analizaţi nu îi putem cunoaşte, iar păcatele lor nu le putem întelege decât apelând la istorie. Operele scrise în funcţie de istorie nu dăinuiesc istoriei: temele lor riscă să se banalizeze în timp. Cu greu mai putem pricepe azi situaţia Clitemnestrei de exemplu din Orestia lui Eschil. Pentru noi ea e întâi de toate o ucigaşă, dar pentru grecii antici ea putea fi chiar şi o victimă. Un alt exemplu: “Unul, nici unul şi o sută de mii”, de Luigi Pirandello: un roman cu situaţie clară, o introspecţie verosimilă în orice punct al istoriei. Dar nu putem spune la fel despre “Caietele lui Serafino Gubbio” ale aceluiaşi autor – astazi animalele nu mai sunt ucise în timpul filmărilor, deci metafora centrală îşi pierde din sensul imediat recognoscibil. Oricum, acestea sunt exemple minimale, cu rol de introducere. Problema e e alta; Lucian Blaga zicea aşa: „afirmaţia că o opera artistică trebuie să placă nemijlocit, fară de nici o pregătire prealabilă e invenţia unei estetice copilareşti” Singura problemă e că această estetică copilărească a produs capdoperele literaturii universale şi a fost estetica de căpătâi a celor mai de seamă autori, cu Shakespeare şi Moliere în frunte. Românii, ermetizaţi şi intelectualizaţi forţat, nu au ştiut să se adreseze decât românilor. Există şi aici excepţii, binenţeles: cum se face că “Toate pânzele sus” a lui Radu Tudoran poate fi citită şi savurată fără o pregătire prealabilă în domeniul maritim? Simplu, pentru că autorul are grijă să explice la fiecare pas tot ceea ce e necesar, el insusi nefiind un cunoscător al acestor secrete de marinar. Şi mai important decât atât, subiectul seadresează condiţiei umane în genere, nu în particular. Poate că dacă Radu Tudoran ar fi ştiut dinainte secretele vieţii de marinar, romanul nu ar mai fi fost “fluviu” iar plăcerea lecturării sale ar fi fost redusă la zero. Ce vreau eu să zic aici, e că sunt îndrăgostit iremediabil de „Cel mai iubit dintre pământeni”, dar să fim serioşi, dacă l-am traduce în engleză şi l-am da unui englez să-l citească, ce credeţi că ar înţelege? Nu am avea nici un drept să spunem despre el că e prost şi incult, pentru că el ştie că nu ai nevoie de absolut nici o pregătire prealabilă pentru a-l citi pe Proust sau pe Arthur Miller. Nici măcar pentru „Vrăjitoarele din Salem” nu ai nevoie de o pregătire prealabilă.

TWILIGHT – lună nouă

twilight_new_moon_new_pictureCa orice autor al cărui respect se măsoară în numărul de cărţi scrise referitor la acelaşi subiect, a fost normal pentru Stephenie Meyer să publice continuarea „Lună Nouă”, nu de alta, dar e bine să te bucuri de apă cât eşti pe val. (ecranizarea abia ce s-a lansat). Şi tot pe valul fanatsy-ului (vivat Tolkien şi Lewis!!!) au fost aduse în scenă personaje noi: la petrecerea de majorat, Bella se răneşte la deget desfăcând un cadou, făcându-l pe vampirul Jasper (fratele lui Edward) să o atace instinctiv. Evident că Edward o salvează, dar din exces de zel, se hotărăşte că ar fi mai bine pentru ea să o părăsească. Deci familia Cullen iese pentru o vreme din peisaj,lăsând-o să îl cunoască şi să se împrietenească destul de bine cu Jacob Black (câtă imaginaţie la numele de familie!), care se dovedeşte a fi un ditamai vârcolacul, duşman de moarte al vampirilor. „Omul rău” (nu putea să lipsească) este de gen feminin de data asta, şi o întruchipează pe iubita lui James din prima parte, care tot aşa, mânată de mândrii vampirice vrea să o ucidă pe Bella. Neputând trăi fără Edward şi cu gândul numai la Romeo şi Julieta (altă poveste morbidă), Bella încearcă să se sinucidă, dar e salvată de Jacob. Devastat moral la vestea că Bella s-a sinucis, Edward se hotărăşte să facă şi el acelaşi lucru, apelând la familia de vampiri emo, Volturi. Lucrurile se termină cu bine, dar nu pentru totdeauna. Mai sunt câteva continuări…

DUNE – Revenant

Cartea a şaptea a „Dunei” a stârnit vreme de ani buni imaginaţia fanilor. Faptul că dreptuirle exclusive de publicare a unei continuări au aparţinut lui Brian Herbert nu a fost un impediment pentru William Mitchell să screi propria sa variantă, pe care a pus-o gratis la dispoziţia publicului: „Dune: Revenant”, este, aşa cum recunoaşte însuşi autorul, un „unfinished draft” plin de curaj: ne aflăm în anul 20.252, când amintirea lui Muad’Ib, a lui Leto II şi a Dispersiei a produsnişte şcoli speciale: la Şcoala de Păstrăvărese, de exemplu, se pregătesc Visătorii de Melanj, prin prisma cărora, apelându-se la Memoria Universală vom afla ce s-a întâmplt cu Duncan Idaho şi Sheanna pe non-navă. Naraţiunea are structura unui puzzle în construcţie, şi paradoxal, ţine cont de amănunte din “Ereticii Dunei” mai mult decât o face Brian Herbert şi Kevin J.Anderson în “Vânătorii Dunei”. Noţiunea de Kwisatz Haderach nu mai e subsumată unei epopei mediocre despre urmările războiului cu maşinile: istoria evoluează ar vechile mistere fac loc altora noi, aşa cum ne obişnuise scriitura lui Frank Herbert. Întrebările Murbellei persistă: cum sa facă pacea între Bene Gesserit şi Onoratele Matre? Membrii non-navei, Duncan Idaho, acest prieten loial omenirii, a ajuns într-un alt Univres, unde, colonizând o planetă i-a pus numele de Dune. A existat şi un ghola Paul… era imposibil să nu existe, iar viermii de nisip au fost alătuir de el. Totul revine, chiar şi Viermele Om, care se întrupează în Sheeana, chiar şi autodistrugerea.