Hanya Yanagihara – O viață măruntă

Las câteva observații despre o carte ce sper să devină undeva într-un viitor imaginar parte din programa obligatorie de liceu. Nu de alta, dar pot exista povești cutremurătoare care să vină și din partea unor autori contemporani, nu e musai să rămânem fideli zbuciumurilor dostoievskiene pretinzând că ele simbolizează absolutul trăirii umane.

Evit să fiu exagerat, dar în “O viață măruntă” mi se pare că este descris in detaliu mecanismul chirurgical al unei depresii. Nu cred că există personaj față de care să ai o oarecare empatie și să nu-i ințelegi potențiala dorință de sinucidere.

Jude (în definitiv protagonistul) este cel care trezeste cele mai intense trăiri. Asemeni lui Richard al III-lea este ologit atât fizic cât și psihic, dar în lipsa unui context medieval devine un avocat de succes. Tăria sa de caracter de care dă dovadă la procese este exact cheia lipsă din sufletul său: e capabil să pună la punct criminali dar se lasă bătut și umilit de Caleb, un coleg mediocru. Mersul său oedipian e provocat de un psihiatru care l-a lovit cu mașina, deci șansa lui la o salvare instituționalizată este nulă.

Cartea asta prezintă atât de clar chipul senin al homosexualității, camaraderia, iubirea sinceră lipsită de obligații dintre Jude și Willem, dar și reversul medaliei – sexul și starea abjectă a pedofiliei – urmările ei asupra personalității unui copil, dependența de călăul Luke, terapia de șoc a doctorului Taylor.

Este de remarcat faptul că Jude este privat de contactul sexual sau emoțional cu femeie – singura figură maternă fiind Ana, o tânără aflată cumva la trecerea dintre viața sa de abuzat și cea de tânăr avocat în devenire, care dispare din viața lui mult prea devreme.

Jude este un Yeti al psihopatologiei (autoarea însăși a recunoscut că a exagerat) care devine apoi parte a unui grup de prieteni pe care îi iubește și îi apreciază dar față de care nu se poate exprima: supraviețuitorul JB dependent de droguri, frumosul Malcolm, cel bine ‘clădit’ și prietenos, Willem cel prea-empatic și mai ales Harold, acest Salvator Fără Șanse care apucă să spună povestea unei garsoniere mizere. Într-un final el este Observatorul Trist al poveștii, cel care respecta întotdeauna crizele celor din jur, retras, atent, constant, patern – căci în fața inevitabilei morți ce cândva i-a răpus propriul fiu (apoi îi sinucide fiul adoptiv) el rămâne un supraviețuitor din întâmplare judecându-și singur deciziile și neputințele.

Recomand lectura acestei cărți însoțită de orice piesă a lui Mahler (mie îmi place cvartetul la pian, dar nu e musai ăsta). O să plângeți poate, dar se merită!

Ileana Vulpescu – Notă informativă bătută la mașină

În acest roman autoarea ne amintește că orice război (sau chiar și un simplu conflict) are un adevăr de mijloc pe care îl ascund rușinate ambele tabere. Să fie oare adevărat că nu toate cadrele erau chitite sa facă rău? Să fie oare credibil faptul că uneori pentru a face binele trebuia să semnezi un pact cu diavolul, asemeni lui Schindler? Iar în definitiv: să existe oare un om care să privească cu atâta stoicism declanșarea fulgerelor din jurul său?

Într-o epocă în care mașina de scris pare o unealtă preistorică e greu de povestit ce însemna să fii urmărit de către o altă ființă umană (nu de către o cameră web). Este cu atât mai greu să explici cuiva meseria de urmăritor, rușinea și beneficiile care urmau firesc acestei meserii. Ceva și mai greu de atât este să explici cuiva că nimic nu s-a schimbat, iar în fața istoriei a rămas aceeași treime, a celor nevinovați care suferă și mor primii, negociatorii modești care nu ridică privirea dar cel puțin supraviețuiesc și profitorii ipocriți care o duc foarte bine.

Imaginea tânărului care vine să îi ia locul protagonistei în funcția de traducător al SRI-ului, iar după revoluție devine un important politician nu mă poate duce cu gândul decât la Adrian Năstase. Foștii informatori care în timpul așa zisei schimbări de regim cerșeau salvarea televiziunii, sutele de foști deținuți care la vremea aceea erau ignorați cu bună știință, cei răi care nu erau mereu răi, cei buni care nu contau, notele informative pierdute sau ascunse până când în sfârșit se putea spune adevărul… toate sunt imaginea unei epoci în care sufletul omului valora totuși mai mult decât o nedreptate