Liza Marklund – Explozii în Stockholm

“Explozii în Stockholm” nu e un mare roman poliţist. Sincer să fiu, m-am prin cine e ucigaşul de pe la jumătatea cărţii încolo: o tipă îţi ucide colegii pentru că nu o luau în serios, folosind dinamită, fapt care determină opinia publică să creadă că e vorba despre nişte atentate teroriste. Până aici – nimic special. Pentru români însă, mai ales pentru jurnaliştii români, “Explozii  în Stockholm” este o lectură obligatorie. Să vadă şi ei cum se face presa în ţări mai civilizate decât această grădină “a Maicii Domnului” pe care Udrea a făcut-o “Carpatică”.

La locul crimei se găsesc o sută douăzeci şi şapte de bucăţele din cadavrul victimei. Eroina, reporteră de investigaţii, exclamă “E dezgustător! Nu poţi publica chestia asta!” – oau! Serios? Redactorului-şef de la”Cancan” i s-ar fi părut fabulos, absolut educativă această informaţie, strict necesară pentru buna evoluţie a societăţii. Şi gândiţi-vă că Annika Bengtzon lucrează tot la un tabloid! Publicaţia “Kvalpressen” , deşi e o invenţie, vrea să fie un soi de “Click!” suedez.

Fiica victimei declară că nu şi-a iubit mama, o persoană dealtfel destul de celebră şi apreciată. Reportera refuză să publice informaţia asta, pentru că ziarul ar scădea în vânzări. Serios? Păi în România, dacă fiica îşi iubea mama enorm, un reporter ar fi descoperit un vis de acu cinci ani al ei în care îşi urăşte mama, şi tot ar fi pus aşa ceva pe prima pagină. Foarte ciudat tabloidu’ la suedezii ăştia: nu tu maţe, nu tu depravări… mai mult, tot prima victimă se dovedeşte a fi lesbiană. Ştirea asta o refuză însuşi redactorul-şef! Mda… foarte straniu… şi cică duminica, “tabloidul”lor are şi rubrică de “Cine ştie, răspunde”.Nu se poate… băieţii ăştia nu ştiu ce e aia presă!

Anunțuri

Graham Greene – Agentul secret

Bine, cred că dacă te apuci să scrii un roman sub influenţa benzedrinei, aşa cum a  făcut Graham Greene cu „Agentul secret”, nu o să ţii cont foarte tare de filosofia vieţii. Pe de altă parte, uite că despre Allistair McLean nu se ştie că a tras ceva pe nas înainte să se apuce de „Fear is the Key”, şi frate… romanele astea seamănă nu glumă. Din punctul meu de vedere, toate romanele de spionaj seamănă între ele,  aşa că mi se pare inutil să încep acuma să vă zic că e vorba despre un patriot din Războiul Civil Spaniol, care se bate cu nişte unii şi se îndrăgosteşte de nişte unele.  E un bun roman de citit la mare, în vacanţă.

Erwin Wickert – Templul părăsit

Tot ce veţi găsi interesant pe net despre Erwin Wickert este că a fost ambasadorul Germaniei la Bucureşti pe vremea lui Ceaşcă. Despre „Templul părăsit” însă… mai nimic. Şi e păcat! Cartea e interesantă: un profesor de matematică descoperă formula călătoriei în timp şi ajunge din greşeală în Roma Antică, pe vremea împăratului Carus. Toţi se miră de ţigările, bricheta şi alte chestii „moderne” – astfel încât Carow (că aşa se numeşte matematicianul), ajunge să trăiască momentele yankeului de la curtea lui Arthur, atâta doar că nu e înconjurat eminamente numai de tăntălăi. Nu doar că va cunoaşte zei, dar va ajunge chiar să trăiască momentele zeificării.

Anne Holt – Eroare judiciară

Sincer să fiu nu ştiu de ce în descrierea standard a acestei cărţi (adică prostioarele alea de pe coperta 4), scrie că “investigaţiile îi vor conduce” pe Inger Johanne Vik şi pe Ingvar Stubo la Aksel Seier, un om condamnat la închisoare entru o crimă pe care nu a comis-o. De fapt, sunt două investigaţii paralele care la un moment dat se intersectează: Inger Johanne Vik anchetează cazul unui nevinovat care a făcut puşcărie pentru “nu se ştie cine”, iar Stubo cercetează crimele suspecte ale unor copiii. Multă vreme, cele două anchete nu au nimic în comun. Ba – mai mult – Vik nici nu vrea să aibe de-a face cu morţile copiilor. Abia spre final înţelegem că procurorul care anchetase cazul lui Seier îşi proteja de fapt fiul, adevăratul ucigaş, iar copilul lui Seier este criminalul copiilor din ziua de azi.

Ce mi-a plăcut foarte tare a fost împărţirea acţiunii în acest roman: la fel ca la Stieg Larssen, avem o faptă din trecut nepedepsită cu repercursiuni în prezent – eu unul cred că ideea asta e moştenită de la Ibsen – pentru că în teatrul lui totul începe după o îndelungată istorie nespusă. La Ibsen ştiu sigur că se numeşte “teatru invizibil”, iar în romanul poliţist presupun că i se zice “acţiune invizibilă”, adică ceea ce s-a întâmplat înainte de a începe firul narativ al romanului – mi se pare o caracteristică a nordicilor acestă modalitate de expresie.

În plus, romanul e bine scris – are un soi de introspecţie unic, dominat de o empatie stranie, care deşi aparent este rece şi obiectivă, totuşi este afectată şi credibilă. Poliţistul protagonist are ce-i drept caracteristicile morale ale poliţistului american, singur şi cu familia pierdută într-un accident stupid, dar e gras şi bătrân, iar colega lui e tânără şi cu un copil uşor handicapat. Cei doi sunt loviţi de destin, dar într-un fel credibil. Pe scurt, vă recomand cartea, dar nu vă luaţi după descrierile ce-i sunt făcute pe net – e mai interesantă decât pare.

Umberto Eco – Insula din ziua de ieri

“Insula din ziua de ieri” al lui Umberto Eco este un roman mult prea postmodern pentru gustul meu. N-aş putea spune nici în ruptul capului că nu e un roman bun – ba din contră – cred că este cel mai bun şi mai adevărat roman postmodern cu putinţă (cu alte cuvinte, Cărtărescu mai are de învăţat).

Totul e permis : orice stil, orice atitudine, orice subiect. Să le luăm deci pe rând:

Roman introspectiv – pe la 1643, un tânăr pe nume Roberto cercetează singur un vas pe nume Daphne, descoperind existenţa unui Intrus.

Roman istoric de război – începe apoi să-şi amintească  de viaţa sa până într-acel moment: partcipă alături de tatăl său la diferite lupte, în urma cărora acesta moare din cauza unui gest nesăbuit de eroic menit să şteargă ruşinea familiei pricinuită de trădarea lui Ferrante, fratele geamăn al lui Roberto.

Roman ştiinţific – Roberto îl cunoaşte pe un anume părinte Emanuelle, care-l introduce în tainele unei ştiinţe atomice primitive (toţi preoţii lui Eco seamănă cu cei din “Numele trandafirului”).

Roman de dragoste – Roberto se îndrăgosteşte în prima fază de o tânără oarecare fără statul social, iar un prieten îl învaţă tainele scrisorilor de amor (gen “Scrisorile persane”?). Apoi se îndrăgosteşte de o “doamnă adevărată”, Lilia.

Roman de spionaj – după ce un amic îi vorbeşte lui Roberto despre “pulberea de simpatie”, acesta e racolat de Mazarin şi trimis într-o misiune pe vasul Amarilli pentru a descoperi meridianul de 180 de grade şi Insulele lui Solomon.

Roman de aventuri – Roberto călătoreşte pe Amarilii şi prin nu se ştie ce împrejurame ajunge pe vasul părăsit Daphne naufragiat lângă o insulă ocupată de fitofagi.

Roman camaraderesc – se împrieteneşte aici cu Intrusul, care e de fapt preotul Caspar. Cei doi îşi dezvăluie secretele. Caspar înceracă să străbată marea până la insulă într-un clopot, şi moare, evident.

Roman introspectiv (din nou) – Roberto îşi imaginează viaţa fratelui său Ferrante, cum o cucereşte pe Lilia în locul lui, şi cum ajunge şi el să moară în căutarea vasului Daphne.

La final – ironia postmodernă – autorul recunoaşte că personajele “poate” că sunt inventate, iar Roberto este unul dintre aceia care a “ratat” găsirea insulelor lui Solomon, descoperite cu jumătatea e vaec mai târziu.

Un admirabil exerciţiu de stil, căruia cred că-i lipseşte inevitabil sufletul.

Florence L. Barclay – Castelana din Shenstone

În pricipiu povestea e cam aceeaşi cu cea din „Mătăniile”: un eveniment tragic – soţul doamnei Ingleby este ucis din greşeală de un camarad (soarta e de vină). O mascare a personalităţii – pentru a face faţă şocului, doamna Ingleby pleacă din oraş incognito. Acolo îl cunoaşte pe Jim Airth, căruia i se prezintă cu numele de O’Mara. Cei doi se îndrăgostesc, iar Jim îi mărturiseşte că trebuie să ajungă în Shenstone pentru a vorbi cu lady Ingleby despre moarte soţului ei. O dragoste imposibilă – a doua zi se petrece întâlnirea cu pricina şineplăcutul adevăr iese la iveală: Jim este ucigaşul „castelanului”. Şi da – un happy-end: cei doi rămân împreună după un şir de împrejurări care le dezbină orgoliile.

J.R.R.Tolkien – Copiii lui Hurin

Revenim la Hurin şi la Huor: cei doi ajun in Gondolin, orasul elfilor, si jura sa nu dezvăluie niciodata locatia acestui spaţiu sacru. Hurins e căsătoreşte cu Morwen şi au doi copii, pe Turin şi pe Lalaith (care e fată, vă spun eu că din nume nu se înţelege). Lalaith moare de mică, Turin supravieţuieşte. Hurin e capturat de Morgoth şi forţat să spună unde se află Gondolin-ul, dar cum acesta nu se lasă, îl blesteamă. Între timp, Morwen îl trimite pe Turin în Doriath, pentru a-l proteja de eventualitatea unui atac al lui Morgoth, apoi mai naşte un fiu, pe Nienor. Între timp, în Doriath Turin se împrieteneşte cu elful Beleg, dar îşi atrage duşmănia lui Sauros, un alt elf nu foarte prietenos, pe care în cele din urmă îl va ucide. Ajunge să fie un nelegiuit, a cărui bandă de hoţi îl vor umili fără ştirea lui pe Beleg. Mândru nevoie mare, va refuza iertarea regelui Thingol. Lucrurile se vor complica într-o aventură uşor telenovelistică, până în momentul în care turin se căsătoreşte cu Findulias, fiica regelui Orodeth. Dar aceasta va muri ucisă de orci. De fapt, finalul va fi foarte trist, căci moare toată lumea şi Nienor, şi Turin, dintr-un singur motiv: mândria, ceea ce mi-ar aminti de tragedia greacă, dacă n-ar fi Tolkien englez, şi atunci m-aş îndrepta mai degrabă spre legenda lui Siegfried. Ceea ce cred că e importrant de observat este asemănarea cu Silmarillion: ambelor poveşti le lipseşte esenţa, firul central, fapt ce face din ele să fie mai degrabă legende decât basm, aşa cum e „Stăpânul inelelor”. Vă rog să mă contarziceţi dacă n-am dreptate.