Eugene O’Neill – teatru

Toate personaje lui O’Neill trăiesc tragedia idealului neîmplinit. Chiar și Anna Christie, al cărei final este unul cât se poate de fericit, trăiește o mare dezamăgire în trecut: ea este forțată de împrejurări să se prostitueze, iar fetița pură și inocentă din minte bătrânului Christopherson este doar un vis ratat.

La fel e bine, (sau mai degrabă ca o concluzie) toate personajele lui O’Neill oscilează între idealul dorit și idealul trăit. Pentru că eram la bătrânul Christopherson, iată că idealul său este o viață departe de mare. Dar realitatea este că lumea plină de colb și noroi a vieții de fermier a distrus tot ce era mai frumos în fiica sa.

În “Toți copiii lui Dumnezeu au aripi”  Ella este fata albă care îl iubește pe negrul Jim. Idealul ei este o lume fără prejudecăți rasiale, în care să poată trăi liniștită alături de omul iubit. Dar lupta cu o societate intolerantă o epuizează.

În “Dincolo de zare” frații Mayo fac schimb de destine: Robert, cel sortit călătoriei pe mare și visării alege căsătoria cu Ruth și o viață sortită eșecului la ferma părinților, iar Andrew, tânărul vânjos, muncitor cu spirit antrepenorial, ajunge peste mări și țări, nemulțumit de putoarea Orientului. Legea junglei își va spune cuvântul, iar cel mai slab va muri în cele din urmă la scurtă vreme după dispariția fiicei sale.

“Totdeauna există o ultimă șansă. Minunea. Noi, doctorii o întâlnim prea des ca să nu credem în ea ”(220) – va spune medicul prevestind moartea lui Rob.  Cât de rare sunt de fapt minunile în viața de zi cu zi.

S-ar putea vorbi la infinit despre marinarii, fermierii și femeile lui O’Neill: femei pline de mister, a căror frumusețe fizică se vede în cuvintele pe care le rostesc. Fermieri urâcioși, morocănoși și puși pe căpătuială. Marinari visători, muncitori și ușor rupți de realitate.

În “Ulei” (o piesă scurtă într-un act), căpitanul Keeney este obsedat de dorința de a vâna balene atât de mult, încât își neglijează complet soția, precum și dorința acesteia de a se întoarce acasă. O să găsiți în piesele scurte ale lui O’Neill o doză incomensurabilă de frământări sufletești. La finalul “Ulei”-ului, nu suntem singuri dacă doamna Keeney mai e în toate mințile. Așa cum în “Beafore breakfast” (una dintre preferatele mele) ne trezim cu un soț care se sinucide – într-un acces de apatie sociopat.

O simplă moarte pe mare se petrece “În drum spre Cardiff” – o boală răpune un marinar oarecare, dar iată o clipă din viața sa, iată acea clipă atât de importantă pentru simplul fapt că este ultima. Și nu neapărat o moarte, poate fi chiar și o simplă ceartă la beție, așa cum se petrece în “Luna caraibilor”, care să ne amintească de zădărnicia vieții.

În fine, mai  amintesc doar “Patima de sub ulmi”, acea piesă care nu știu de ce mie îmi amintește de “La răsărit de Eden” a lui Steinbeck: deși subiectele diferă, mie unul îmi oferă aceeași stare de spirit. Iată deci doi fii răzvrătiți care pleacă în căutarea aurului californian dând cu piciorul averii agonisite de bătrânul Cabot. Și iată-l și pe al treilea, rămas acasă să își întâmpine tânăra mamă vitregă, Abbie, atât de tânără, încât i-ar fi mai potrivită ca soție decât ca mamă. Cum însă tatăl e stăpânul casei, lui nu-i mai rămâne decât rolul ingrat de amant, sperând că astfel va răzbuna amintirea propriei sale mame. Funcționează din plin complexul oedipian în această poveste: Eben e fermecat de tonul matern și cald al mamei vitrege. Și astfel va reuși bătrânul Cabot, la 70 de ani, să mai aibe un membru în familie, un prunc despre care el singur crede că îi este fiu, restul satului știind că de fapt îi este nepot. Eben se va simți trădat de faptul că nu-i este recunoscut copilul și o va blestema pe Abbie. Disperată că-și pierde iubitul, Abbie își va ucide pruncul.

André Malraux – Lazăr

André Malraux este un scriitor fascinat de condiția creștinului. Nu vi-l imaginați ca pe un fanatic, ci ca mai degrabă ca pe un veritabil hermeneut. “Oglinda de la capătul ceții. Lazăr” este o carte în care fundamental nu se petrece nimic (nu e o noutate pentru Malraux): doar un război, și doar niște suferință. Desigur, nu avem de ce să fim impresionați. Tonul lui Malraux li s-ar putea părea unora de-a dreptul patetic, dar este totuși intelligent:

“La urma urmei, nimeni înainte de creștinism n-a spus că Dumnezeu este dragoste. De când există cuvântul, nimeni nu răspunsese sclavei născute în zadar și care arăta zeilor din Roma trupul copilului ei născut în zadar”(104)

Există apoi o analiză foarte interesantă pe care Malraux o face scientismului. El zice că “Știința poate schimba fața pământului, dar nu-l schimbă pe om. Hristos, Buddha, Mahomet se adresau omului. Știința nu. De când nu se mai așteaptă să le aducă fericirea, oamenii se tem de ea.”(124). Ideea e că fiecare dintre noi admirăm la știință faptul că pornește de la postulatul că adevărul este o valoare supremă. Ceea ce este greșit. Și aici Malraux vine cu celebrul citat al lui Dostoievski: “Dacă aș fi nevoit să aleg între Hristos și adevăr, aș rămâne cu Hristos, împotriva adevărului”. Desigur, este genul de frază pe care aștepți să o rostească oricând vreun adventist sau vreun martor al lui Iehova, dar aici nu este vorba de fanatism religios. Mai important decât adevărul este mila de exemplu. Ideea romanului e cam așa:

Pe un câmp de luptă în timpul unui război se folosește o armă biologică, ceva gen gaze toxice, care rad totul pe o suprafață imensă. Un supraviețuitor stă și se zbate între viață și moarte, ca personajul ăla din “One”-ul lui Metallica. Și da, se pune problema… dacă știința e de partea adevărului, înseamnă că știința poate fi de partea unui combatant în război, pentru că un combatant poate spune adevărul. De pildă, americanii spun adevărul, arabii nu, și mâine cu adevărul de partea lor, americanii trimit o bombă atomică în Palestina… să zicem. Ideea bătrânului Dostoievki este: în cazul ăsta mai suntem creștini? Mai e important adevărul?

Woody Allen – Anarhie pură

Da, nu poţi spune despre Woody Allen că nu e un comic genial. Poate să nu-ţi placă de el ca actor sau ca regizor, dar dacă îl citeşti e imposibil să nu-l găseşti comic.

E printre puţinii intelectuali care îşi permite să facă mişto de alţi intelectuali: asta pentru că, binenţeles, el însuşi NU este un prost. Una e să-l vezi pe Gigi Becali sau pe orice alt licean de Bamboo făcând mişto de Oskar Kokoschka, şi alta e să-l vezi pe Woody Allen. Să fim serioşi: orice absolvent de bac îşi va şterge balele de râs la auzul numelui „Kokoschka” suspinând… „Ce nume de căcat! Hă, hă, hăăăă!!!” (un urmaş demn de Nilă).

Şi totuşi Woody Allen nu e intelectualist. E genul de tip care renunţă la caviar în favoarea hamburgerului, pentru simplul fapt că şunca este o mâncare ce produce mai uşor visele. El nu persiflează inteligenţa cu o inteligenţă superioară, nici cu o prostie bolovănoasă, ci cu realitatea. Opune ideilor măreţe o realitate simplă. În fond, din punct de vedere bergsonian, chiar şi deşteptăciunea poate deveni un mecanism nefiresc (vezi cazul intelectualilor români). E un model perfect de umorist.

Woody Allen e genul de tip care ştie că „fiecare Shakespeare trebuie să mânânce, ca nu cumva să dea colţul înainte să-şi producă opera magna”. (43) El ştie că singura cale a lui Mahler de a-şi învinge teama de moarte, este să moară. El ştie chiar şi de existenţa restaurantelor în care, „pentru infima sumă de 250 de dolari de persoană, oricine poate mânca la fel ca fel ca Ivan Denisovici” (108). Şi tot el îţi poate povesti cum i-a făcut Donald Duck avansuri lui Nicole Kidman.

În ochii lui Woody Allen, un pasionat de fizică descrie astfel o femeie:

„Într-o dezbatere despre particulele sau undele elementare care alcătuiesc tot ce există pe lume, domnişoara Kelly e în mod sigur de partea undelor. Se vede aste numai din felul în care se unduieşte până la dozatorul de apă. Nu că n-ar avea şi particule bune, dar undele sunt cele care-i asigură toate zorzoanele de la Tiffany. Şi soţia mea e mai mult unde decât particule, numai că ale ei au început să atârne.” (139)

E clar că nu poţi spune despre Leibniz că a afirmat că grăsimea e constituită din monade, dacă nu ştii cât de mult s-a străduit Leibniz să scape de monadele care i s-au depus pe şolduri.

Mai amintesc doar scurta povestire „Respingerea”, unde Woody Allen preconizează sistemul educaţional românesc: o familie din înalta societate ajunge devastată după ce fiul lor este respins la una dintre cele mai bune grădiniţe din oraş.

Wilhelm Stekel – Psihologia eroticii masculine

Cartea lui Stekel începe prin a atesta o dată în plus că bărbaţii nevrotici se afirmă pe plan profesional mai bine decât cei fără probleme psihice de ordin sexual. Cu alte cuvinte, bărbaţii care se fut bine şi des sunt mai proşti şi au mai puţine dorinţe de afirmare profesională. Vezi Doamne’, ei se trezesc dimineaţa, se uită în oglindă şi zic „Bă, am o pulă atât de mare că nu-mi vine nici să mai gândesc! Hai mai bine să rămân prost!”. – este o teorie care la ora actuală este de cele mai multe ori confimată.

Urmează apoi un lung expozeu al fobiilor masculine de la începutul secolului XX (amintiţi-vă că este epoca lui Schnitzler şi a lui Freud).

Primul mit ce trebuie distrus este legat de forţa sexuală:

„Există o minciună larg răspândită că forţa sexuală se epuizează dacă se începe devreme. Exact contrariul e adevărat. Cel ce dovedeşte de timpuriu o sexualitate putrenică o va conserva până la adânci bătrâneţi în ciuda onaniei şi a aşa numitelor excese sexuale”(70)

Al doilea mit este legat de efectele masturbării: mulţi bărbaţi cu mai mult sau mai puţine convingeri religioase sfârşesc prin a deveni impotenţi din pricina sentimentelor de vinovăţie stârnite de onanie.

Sunt apoi câteva aspecte care mi-au atras atenţia: un bărbat excesiv de mieros cu partenera sa cică poate ascunde astfel o dorinţă latentă de a scăpa de ea. Sentimentul de vinovăţie faţă de gândurile de adulter survenite inconştient îi provoacă o tandreţe excesivă.

Chiar dacă e sărac în exemple, şi deseori se întâmplă să nu intre complet în detaliile unei psihopatologii (are tendinţa de a prezenta situaţiile în favoare ideilor sale), direcţia de lucru este bună: pe lângă analiza tendinţelor ascetice (adică mustrări de conştiinţă excesive) – un termen original al lui Stekel – veţi găsi aici şi detalii din marile teme freudiene: atracţia faţă de mamă, relaţiile cu tatăl şi câteva informaţii despre „noeurs d’aguilette” şi teama de castrare.

O singură remarcă mai fac: fiind contemporan cu Freud, nu distinge toate aspectele complexului oedipian, considerându-l ca valabil numai în cazul bărbaţilor, şi numai în cazul atracţiei faţă de părintele de sex opus. Complexul oedipian este de fapt un concept pe care Freud l-a dezvoltat în timp. (Spre deosebire de Stekel, el trăgea linii de concluzie mai greu). Complexul oedipian se poate manifeta atât la băieţi cât şi la fete, iar fiinţa iubită poate fi atât mama, cât şi tatăl.

Lev Tolstoi – Sonata Kreutzer

Cu mult timp înainte ca Bruckner să scrie „Luni de fiere”, înainte chiar şi de „Ultima noapte de dragoste…”, se pare că Tolstoi era fascinat de „situaţia cuplului în epoca modernă ” (mă rog… ce o fi fost modern pentru Tolstoi)

Nuvela este frumoasă: un soţ orbit de gelozie ajunge să-şi ucidă soţia. În spetele acestui destin se află însă o concepţie despre viaţă a protagonistului uneori validă, dar de cele mai multe ori complet depăşită în raport cu toate normele de normalitate socială. Aşa cum repetă în postfaţă, Tolstoi vrea să ne înveţe că relaţiile sexuale nu sunt necesare vieţii de cuplu şi sănătăţii. Din contră, ele produc gelozia, care gelozie produce crima. Sexul e util numai procreării, nu la altceva, catitatea este bună.. şi alte bălării la care nu susţin.

E uşor haios să citeşti nişte păreri atât de amplu dezvoltate şi atât de bine contrazise de întâmplările povestite. Cu alte cuvine Tolstoi spune una, dar ne povesteşte contrariul.

E ca şi cum ai povesti cazul crimei de la coafor, şi ai susţine că viaţa sexuală bogată a cuplului stă la baza geloziei excesive. Să fim serioşi, la baza unei crime stă un creier bolnav, nu o pulă… fie ea şi mare. Într-un fel, o societate libertină (da, libertină, nu liberală!) nu poate duce la gelozie. Aţi văzut voi actori de filme porno geloşi pe soţiile lor, la rândul lor actriţe de filme porno? Sau hai să forţez un pic nota: câţi criminali în serie, actori de filme porno cunoaşteţi? Da, sigur, o să sară ăla micu’ din spate – ştiţi o violatoare actriţă de filme porno!