Guy Corneau – Există iubiri fericite?

De fapt, între noi a fost mereu o iubire bolnavă.

Bun. Deci există părinţi care te influenţează într-o direcţie sau alta, şi poţi fi conştient sau nu de asta, până una alta nici nu te interesează prea tare teoriile astea care ocupa 3 sferturi din carte.

23 decembrie, libraria Şt. O. Iosif, Braşov:
– Nu va supăraţi, îmi căutaţi şi mie un titlu?
– Spuneţi vă rog!
– „Există iubiri fericite?”
– Da.
– Nu, ăsta e titlul.
– A, mă scuzaţi! Imediat… să caut pe calculator…

Şi poate că da, fiind născuţi din mame suntem cu toţii programaţi arhetipal sa recunoastem ceea ce este de natură maternă. Şi poate că tatăl ne învaţă să fim masculini, iar lipsa lui îi face pe bărbaţi să fie mai fustangii, iar pe femei mai incerte în definirea unui model masculin pe care să-l dorească. Şi da, ne imităm părintele de acelaşi sex într-o primă fază a vieţii chiar dacă negăm asta, sau sub aceeaşi influenţă putem face exact contrariul acţiunilor săvârşite de părintele de acelaşi sex, pentru că mintea omului e complexă şi e greu de gestionat in Excel rămăşiţele zilelor adunate între circumvoluţiuni.

Şi ce dacă toate astea ne influenţează atunci când ne strivim buzele orbeşte într-un sărut care e doar începutul unei lungi agonii?

Pe ai mei cel puţin îi pot lăsa singuri în casă. Şi nici nu e nevoie să sar din pat speriat că e mama bolnavă. Nu, ştiu că tata e cu ea, se vor descurca amândoi, se vor înţelege, se vor îngriji unul pe altul şi îmi vor spune abia la final prin ce au trecut. Pe ai tăi în schimb trebuie tot timpul să-i susţinem, să-i ajutăm. Mama ta e răcită, dar tatăl tău e plecat la un vecin, tatăl tău e internat în spital, iar mama ta are atât de multă grijă de el încât uită să mai mănânce şi într-un final i se va face şi ei rău. Sau, în definitiv, sunt sănătoşi tun şi venind de la slujba de la biserică într-o zi de sărbătoare încep să se certe. Iar când îi suni să îi întrebi ce fac…

Tipologii de femeie (interes strict egoist):

Fata de sticlă – invocă pretextul fragilităţii şi al hipersensibilităţii pentru a se refugia în cărţi sau lumi imaginare.

Seducătoarea – planuri mereu în schimbare, îi este foarte greu să se angajeze într-o relaţie de durată.

Marginala – un caz extrem, crescută numai de mamă deoarece prezenţa tatălui e un pericol (un inadaptat social sau violator). Inerţia o împinge la alcoolism, droguri şi prostituţie.

Amazoana – perpetuează trauma provocata de tată în loc să o vindece. Încearcă sa izbutească în toate, se vrea soţie perfectă şi mamă ideală. Hiperactivitate. Femeie a datoriei şi a principiilor. Respinge avansurile cu aceeaşi îndârjire folosită de o seducătoare pentru a le accepta. Uneori dispreţuieşte întregul neam bărbătesc.

Eterna adolescentă – opusul amazoanei, pasivitate extrema, incapabilă fie să acţioneze fie să fie receptivă.

Fata ascultătoare – cu simţul datoriei inoculat de familie, se simte vinovată când încalcă principiile învăţate. A pierdut orice contact cu propria ei spontaneitate şi originalitate. Are tendinţa de a rămâne fidelă cu orice preţ, ignorîndu-şi cu uşurină propriile sentimente. Păstrează trăsături de fetiţă deoarece nu are acces la propria-i autoritate. Se simte neînsemnată, „măritată cu un ideal care o striveşte”.

Femeia martir – sacrificiul de sine este o artă şi un devotament. Refulează în modul cel mai variat: suspine, toane, tăceri şi multe reproşuri.

Regina războinică – un caz rar pentru adolescente: a face sex cu un bărbat este pentru ea o muncă nerenumerată.

Fiica tăcerii – supusă şi tăcută, moşteneşte tăcerea tatălui. O parte din ea va fi mereu devalorizată de patriarhat

Important nu este celălalt, ci sinele. Din „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” dacă nu ştii să te iubeşti pe tine, nu poţi oferi nimic nici celuilalt. Încrederea în noi înşine, valoarea pe care ne-o atribuim, iată cheia problemei.

Îmi iubesc mama pentru că e singura care mi-a dat atenţie, dar o urăsc pentru că mi-a cerut prea multe

Aşa cred că ai fost şi tu. Ai fost pentru mine ca o mamă bolnavicioasă pe care n-am avut-o. Te-am iubit pentru că însemnam ceva pentru tine, şi am ajuns să te urăsc pentru toate cele pe care mi le-ai cerut. Mi-ai controlat fiecare colţ al inimii cu gelozia ta, şi te-ai asigurat că îl cureţi de praf şi de vechituri. Dar nu puteai să faci asta la infinit, nu puteai să ascunzi tot praful sub preş.

Absenţa tatălui o face se pare să devină o sclavă a nevoii de a plăcea: „Spune-mi că exist şi celelalte nu există”. Nevoia unei femei de a fi în centrul atenţiei trădează traume provocate de un tată distant sau neglijent. Incapabile să se bucure de lume alături de cei dragi, vor cerşi mereu privirea bărbatului. Speranţa ei este imposibil de realizat, şi va strica totul în acea relaţie.

Tu nu mă iubeşti (decizie definitivă şi irevocabilă). Tot drumul pe tren ai stat cu ochii în telefon şi nu te-ai uitat deloc la mine. Asta numeşti tu dragoste? Mie nu mi se pare normal. Tie niciodată nu ţi-a făcut plăcere să vorbeşti cu mine. Acum de ce ai ridicat capul din carte? Recunoaşte că te uitai la ea, nu poţi să mă minţi, ştii bine.

Apoi copilul. Femeia devine mamă iar prima angoasă se manifestă cu afirmaţia „Doamne, dacă ar şti ce îl aşteaptă!” – căci propriile ei aşteptări utopice nu au fost satisfăcute încă. „Dependenţa, pasivitatea şi angoasa sunt datul copilului supraprotejat”. Iar separarea copilului de mamă în absenţa tatălui este extrem de anevoioasă. Mai grav este când copilul trebuie să aibe grijă de mamă, deoarece atunci relaţia de prizonierat se intensifică.

Într-o zi m-am agăţat de gâtul tatei ca să-l pup aşa cum făceam de obicei, şi el mi-a zis: „Hai că eşti cam mare. Bărbaţii nu se pupă aşa!”. Şi am fost trist atunci că nu înţelegeam. Apoi într-o altă zi l-am auzit pe tata spunându-i mamei: „Nu mai intra peste el în baie, că nu mai e mic. Lasă-l în pace că se descurcă el cumva!”. Şi asta îmi repet şi acum când mă trezesc dimineaţa la 4 să pornesc la drum să-mi văd fiul: „Sunt mare, o să mă descurc eu cumva.”

Morala iudeo-creştină nu preţuieşte suficient trupul. Poţi face sex fără să-l respecţi, sau poţi fi abstinent respectând actul sexual. „Nu sexul e rău, ci ceea ce facem noi din el” Esther Perel a emis unui dintre motto-urile mele preferate: „sexul e murdar, practică-l cu persoana iubită.”

Bărbaţii ajung la romantism datorită sexului, iar femeile ajung la sex în urma romantismului. Sexualitatea excesiv opresivă sau excesiv supusă a bărbatului se manifestă astfel datorită unei exorcizări inconştiente a relaţiei cu mama.

Nimic nu este mai periculos decât culpabilitatea bărbatului în faţa dragonului matern: involuntar, redevine un băieţel ruşinat de libidoul său. Ruşinat să ceară partenerei explorarea propriei lor sexualităţi, se ascunde şi caută satisfacţia în compania femeilor uşoare care nu-l vor condamna niciodată.

Nu consider corpul uman urât. Mai ales pe cel al unei femei. E urâţit de antiteza îmbrăcăminţii care îl acoperă. Şi totuşi, spre deosebire de operele de artă, simplitatea trupului unei femei dă frâu liber imaginaţiei: te poţi opri oriunde, vei vedea că este bine. Ceea ce considerăm că înfrumuseţează trupul ne provoacă de fapt răni. Inelele, cerceii, brăţările, dantela… zgârie, jenează, distrubă, ceea ce desigur, în unele cazuri poate fi plăcut, dar nu aduce un plus de valoare corpului în sine, ci fanteyiilor noastre.

Cum îşi înving bărbaţii teama de femei (interes narcisist)

Dependenţa totală – Ea îi face de mâncare, îi spală, îl îmbracă. Bărbatului nu îi mai este teamă de femeie pentru că a înlocuit-o cu mama.

Facem un copil” – El o lasă astfel în pace să se ocupe de copil, fericit că a scăpat de relaţiile intime cu ea.

Contradependenţa, sau celibatul defensivse îmbracă singur, se culcă singur, mănâncă singur. Practică autodisciplina şi asceza refulându-şi nevoia de dependenţă şi comuniune. „Patul gol, singurătatea şi performanţa ocazională”.

Bucăţi de femeie – vezi Camil Petrescu, „Act Veneţian– cu o femeie face bine sex, cu alta merge la teatru, cu alta practică misticismul.

Postmodernistul – căsătoria cu o femeie cinstită şi respectabilă acceptată de familie, sexul cu o amantă care la chinezi şi japonezi este deasemenea acceptată de familie.

Mi-a spus: „Tu încă ai privire şi gesturi de copil!”. „Şi dacă sunt doar infantil?, i-am răspuns, Dacă nu sunt altceva decât un bărbat care nu s-a maturizat niciodată?”. “Nu te speria, mi-a zâmbit, aşa sunt toţi bărbaţii. Dar mie îmi place privirea ta.” „Asta pentru că eşti tânără şi nu ai încă nevoi!” “Nu contează, o voi ţine minte.

Modelul mamelor neglijate de soţi, arhetipul soţiei lipsite de dorinţe personale, toate acestea le determină pe femei să vadă în bărbaţi nişte fiinţe jalnice. Aşteptările lor sunt spulberate în primul rând de societate şi ideologia maselor. Lungi monologuri despre viaţa în doi vor fi considerate de ele dialoguri autentice, considerând că bărbatul merită această coerciţie, pentru că face parte din regnul pe care îl cunosc prea bine din alte situaţii. Dar asta nu va duce la egalitate, ci va submina cuplul. Simţind că spaimele îi sunt speculate, bărbatul fie se va supune, dar astfel va pierde respectul partenerei, fie se va revolta iar cuplul se va măcina în discuţii fără sfârşit. Bărbatul se va infantiliza.

Îmi cerea mereu confirmări ale iubirii pe care i-o purtam: „Dacă susţii că mă iubeşti ar fi trebuit să faci asta, sau nu ţi-ar fi greu să…”. Şi credeam că de la un punct încolo aceste cerinţe se vor termina. Dar continua cu ele, ca şi cum ar fi vrut ca eu să-i îndeplinesc toate idealurile construite din cioburile sparte de alţii. „Pot face asta” – îmi repetam cu încăpăţânare – „sunt capabil să discern frazele menite ignoranţei de cele ce necesită atenţiei. Sunt puternic, sunt echilibrat, iubesc, sunt fericit… iubesc, sunt fericit…”.

Antonimul iubirii este puterea. Jocul pentru putere poate distruge chiar şi o relaţie cu o viaţă sexuală activă: sex apoi ceartă. Şi iar sex, şi iar ceartă. Iubirea e înlocuită cu un război de uzură. Şi asta se întămplă pentru că niciodată nu renunţăm la idealul de iubire, la visul despre cuplu şi partenerul ideal. Ne este teamă să iubim ceva ce nu corespunde animei sau animusului nostru. De la „nu pot trăi fără tine” ar trebui să ajungem firesc şi fără frustrări la „te iubesc, nu trebuie să-mi confirmi mereu existenţa”, pentru ca în final să poţi spune „mă bucur că exist”. Nu poţi iubi sau respecta pe altcineva fără a te iubi sau a te respecta pe tine însuţi. Există o nevoie de unire şi o nevoie de separare care deasemenea trebuie respectată, şi în mod ideal, sincronizată.

Infidelitate: starea prin care uiţi momentul iniţial de pornire al fostei iubiri. Împlinire sau refugiu, în ambele cazuri este de greu de suportat ideea ca asta te face uneori fericit. Cu cât ai negat mai tare posibilitatea ei, cu atât realizezi că nu te poţi opri, şi rişti să schimbi macazul. Te sperie gândul că destinaţia poate fi aceeaşi. Uiţi că drumul e altul.

Fericirea este insuportabilă. Ştim să o visăm, dar nu ştim să o trăim. Fericirea nu e statică şi călduţă, nu stai pe un norişor asemeni unui ascet şi contempli divinitatea în miros de tămâie. Ar trebui să fie o bucurie palpitantă, o explotare continuă a fiinţei umane.

– Chiar cred că într-o zi o să-ţi refaci viaţa şi vei veni să stai aici.
– Să-mi refac viaţa? Cu cine?
– O vei cunoaşte tu când va fi cazul. E mai bine să aştepţi decât să cauţi.
– Aici? Dar aici nu pot.
– Cum să nu poţi? N-ai spus că aici stă copilul tău? De ce să nu stai lângă el?
– Dar eu nu vreau să mă mai însor.
– Bine, atunci vei trăi în concubinaj.
– Acuma vorbeşti ca mama.
– Pentru că aşa este firesc.

„Să te iubeşti pe tine însuţi înseamnă să trăieşti iubind ceea ce ţi-a fost dat, şi nu căutând ceea ce îţi lipseşte.”

Deci cum poţi să refaci o relaţie? Simplu: o distrugi. Spui toate adevărurile pe care le-ai evitat. Ţi-e teamă că astfel îţi vei băga părinţii în mormânt? De fapt, le vei prelungi viaţa cu zece ani. Crezi că vei neferici zilele partenerei/partenerului? Dacă sunteţi fideli primului moment de iubire, veţi trece peste orice. Dragostea nu judecă.

Şi dacă nu e asta vocaţia mea? Sunt incapabil să ofer căldura unui cămin, sunt ca un corb prevestind apatii intelectuale, dar din nefericire atras în mod stupid de chestii strălucitoare: inele lăsând urme pe degete sau pe buze, cercei smulşi involuntar din ureche, stele mărunte aruncate-n batjocură pe un cer întunecat, sau luna pe care în imbecilitatea mea cred că voi reuşi să o fur.

În definitiv, ce e normal în iubire? Cuplu – căsătorie – sex – copii? Dacă credeţi asta… pe bune… închideţi calculatorul, nu mai citiţi (plm, nu mai intraţi pe net), culcaţi-vă, noapte bună, hai pa!

Cuplurile nu sunt doar heterosexuale şi rareori sunt fidele. Cuplul e mai degrabă o vocaţie (dacă vreţi să fim ironici, bărbatul în cuplu e un „Soţ etern” dostoievskian). Pur şi simplu nu le iese tuturor cu aceeaşi intensitate sau fidelitate. Dar măcar să fie conştienţi de asta.

23 decembrie, librăria Humanitas, Braşov
– Nu va supăraţi, îmi căutaţi şi mie un titlu?
– Spuneţi vă rog!
– „Există iubiri fericite?”
– Imediat… cartea e apărută in 2000, nici o librărie Humanitas din ţară nu o mai are pe stoc.
– Cum adică? Nu mai există?

Anunțuri

André Glucksmann – Prostia

Cu multe din părerile lui Glucksmann despre prostie nu veți fi de acord.

Toți-oamenii-sunt-frumoși este o propoziție improbabilă din punct de vedere estetic; faptul că fiecare este susceptibil de a deveni bun, este o problemă de credință, deci și contenstabilă; dar nu există nici o îndoială că toți, fără excepție, suntem în stare să ne arătăm idioți: omul este singurulanimal capabil să devină prost” (26) – o putem lua ca pe o urmare firească a faptului că suntem raționali. După “Dubito ergo cogito” urmează două variante corecte. Prima este cea clasică… “Cogito ergo sum… sum ergo Dies est” – bun – dar pe calea cealaltă avem “Cuget deci se poate să fiu idiot”.

Cum pot fi prost? De exmplu, varianta cea mai cunoscută, este cea în care îmi pun singur bețe în roate, sau îmi tai craca de sub picioare.

Când l-am citit prima oară pe Bergson și teoriile lui despre râs nu am spus nimănui că nu înțeleg nimic. Țim minte că eram prin anul doi de facultate și toți colegii și profesorii mei lăudau ideile lui Bergson despre râs, ca și cum acestea ar fi fost veritabile nestemate în teoriile fundamentale ale teatrului. Ce nu înțelegeam eu era cum poți râde de un om care cade pe stradă? Adică, ok, există diferența asta între viu și mecanic, între pașii firești și zgaibele-n sus, dar asta nu e întotdeauna comic. M-am bucurat să văd că Gluksmann îmi dă dreptate (Gluksmann probabil nu era favoritul profilor mei mai mult sau mai puțin susținători ai teoriilor marxiste). Nu diferența între viu și mecanic e haioasă, ci prostia. Ce nu am înțeles eu din teoriile lui Bergson era situația următoare: dacă un om cade pe stradă din pricina unui infarct? Admit faza unu, în care ești idiot și râzi ca a căzut fix în cur, apoi vine o salvare, și un medic încearcă să-l resusciteze. Și începe să facă un gest mecanic cu mâinile pe pieptul bolnavului, și mai și face grimase repetitive în timp ce face resuscitarea, Bergson ce ar face? Ar râde ca boul analizând o situație în care ceva mecanic e placat de viu?

Glucksmann zice că de fapt prostia ne face să râdem. Intelectualul cu pretenții de atotcunoaștere împiedicat de un bolovan e haios, nu cerșetorul amărât. Kant spunea că “Râsul este un afect care provine dintransformarea bruscă a unei așteptări încordate în nimic”. Diferența între ceea ce crede că e și ceea ce este de fapt un om, adică nivelul lui de prostie, este o veritabilă sursă de râs. “Râd, deci prostia există”.(90)

Gândirea,  în general, și filosofia în particular, ar trebui să reziste tentației de a închide ușile și ferestrele prefăcându-se că misiunea lor este de a reflecta sub specie aeternitas. Dimpotrivă, a gândi, a medita înseamnă să deschizi televizorul la ora știrilor, să înfrunți veștile proaste, să-ți exersezi atenția, având conștiința trează în fața realității așa cum este ea, oricât de dură ar fi.” (15) – asta nu înseamnă că orice știre prezintă realitatea așa cum e ea, și nici că nu trebuie să selectezi și să filtrezi informațiile pe care ți le dă televizorul. Dar este adevărat că intelectualul (mai ales cel român) este un soi de șoarece închis între patru pereți, care pretinde că nu vrea să-și murdărească conștiința cu lucruri de care nu este demn.

Politicienii de exemplu, sunt majoritari proști. Asemeni unor înotători care încearcă să nege existența apei, există „puțini oameni politici care să evite ridicolul de a conjuga – eu nu mă înșel, eu nu mă voi înșela, eu nu m-am înșelat niciodată” (57)

Prostia e o beție de idei, ca atunci când răspunzi la o întrebare cu însăși întrebarea. Nu-mi place deloc să admit asta, dar prostia îi lovește uneori pe mistici. La întrebări de genul “Cum să-l concep pe Dumnezeu?” ei îți răspund “Întoarce-te la judecata dreaptă”. Sau “Cum să-l concep mai precis pe Dumnezeu?” “Dacă gândești precizia, Dumnezeu este precizia.” Genul acesta de răspunsuri e caracteristic sectanților. Negând tradiția creștinismului, neagă și noțiunile fundamentale care explică existența divină. Nu mai sunt în stare să dea răspunsuri concrete, se învârt în jurul cozii. Un verutabil budist va știi să-ți dea răspunsuri pertinente despre natură și viață, conforme cu religia sa. La fel va face un catolic, sau un ortodox, sau un musulman. De exemplu… “Cum să-l iubesc pe Dumnezeu?” –  un creștin va răspunde “Iubindu-ți semenii și respectând cuvântul creștin arăți că îl iubești pe Dumnezeu”, sau “Dăruind iubire, vei dobândi iubire”… prostul va spune… “Caută adevărata iubire!”… texte tip “definiție” care de fapt nu exprimă nimic.

Prostul gândește că “lumea e bună deoarece el este în centrul ei, iar el este în centru, pentru că lumea e bună” (155) (are un stil uni de a se integra în univers)

O prostie este să amesteci noțiunile: să crezi că moartea înseamnă viață, și că distrugerea înseamnă un nou început… vezi cazul teoriilor apocaliptice, ca și cum violența este întotdeauna necesară nașterii. Da, asta e pur și simplu o prostie, nici nu mă obosesc să comentez.

Prostul e ca împăratul gol din basmul lui Andersen: umblă despuiat crezând că e la modă. El judecă pe toată lumea, și nu se lasă niciodată judecat. Siguranța de sine e un semn de prostie: “Cretinul se caracterizează prin aceea că nu se lasă niciodată descumpănit, el se arată mereu gata să-și formeze o părere despre ceea ce nu știe, șă decidă fără drept de apel în legătură cu lucruri al căror înțeles îi scapă” (64) .

Dacă i se refuză orice semn de ospitalitate, prostia ne devoră […] Imbecilul, în sensul etimologic, este cel slab, cel cu trupul și mintea înțepenite, el nu are forța de a se arăta prost.”(90)

Primul semn care te poate selva de la idioțenie este să recunoști că poți fi idiot. Glucksmann nu a avut curajul să scrie niciodată asta, dar eu pot: chiar și eu pot fi idiot.

André Glucksmann – Bucătăreasa și mâncătorul de oameni

Eseurile lui Glucksmann au în primul rând rolul a ne demonstra filosofic faptul că un lagăr, fie el nazist sau comunist este oricum o formă de asuprira a omului de către om. Problema este că dacă despre lagărele naziste știm că erau naziste, despre lagărele rusești nu știm ce erau: erau sovietice sau marxiste? Erau o formă localizabilă pecifică U.R.S.S-ului, sau întregeau ele ideologia marxistă?

Mai este vorba apoi despre rezistență. Având în vedere că autorul are ca pârghie de exemplificare opera lui Soljenitîn, mă voi strădui să-i completez teoriile cu întâmplări mioritice: multă lume crede că rezistența armată anti-comunistă din Munții Făgăraș a fost zadarnică. Glucksmann spune că “Rezistența nu e niciodată zadarnică”.

În definitiv, Churchill rămâne din punctul meu de vedere un mare criminal: după pactul de la Ialta,  fost blestemat și de supraviețuitorii de la Auschwitz, și de cei de la Kolîma. Și da, și Glucksmann ne amintește că prin acel pact America i-a promis lui Stalin “reexpedierea autoritară a rușilor care trăiau înafara noilor granițe ale U.R.S.S.” (vezi povestirile lui Gavrilă Ogoranu despre români vânduți de Americani).

Morala este opusă politicii, idealistul care își păstrează mâinile curate, dar nu are mâini, este opus realistului care știe că nu poate face omletă fără să spargă ouăle”. (23)

Am citit cartea asta prima oară în liceu, și de atunci o recitesc cu o plăcere deosebită, pentru că în locul unor teorii morale complexe, oferă soluții simple, emanate parcă de intelectul unui copil: tot felul de apărători ai marxismului expun teorii elaborate despre cum să guvernezi un stat, și toată lumea e de acord că nu poți construi viitorul fără anumite compromisuri. De unde să știi în ce direcție se vor duce urmările acțiunilor tale, cum să poți ține în frâu o evoluție firească? Oare marxismul incipient, își putea imagina viitoarele crime?

De aici și tonul nesigur în a judeca comunismul. Creștinul Soljenițîn însă îi dă ideea de căpătâi lui Glucksmann: “câinele-lup are dreptate, și canibalul greșește”.

Desigur, în ziua de azi, din pricina unei binemeritate campanii publicitare este acuzat de rasism orice persoană care admiră la Hitler caracterul naționalist și hotărârile lui lucide în ceea ce privea Germania. Da, din pricina unei comunități evreiești foarte bine închegate, Hitler a rămas o Satană de care să ne ferim. Și foarte bine se întâmplă, deoarece nu trebuie să uităm niciodată crimele acestuia, și victimele lagărelor naziste.

Dar să nu trăim cu senzația că marxismula fost mai blând: din contră… Stalin a fost un criminal mult mai mare. Numărul morților din lagărele și închisorile comuniste nici măcar nu se poate număra.

Gândiți-vă numai că dacă pe frontispiciul lagărelor naziste scria “Arbait macht frei”, sovieticii erau mult mai elaborați: “Munca este o chestiune de onoare, o chestiune de glorie, o chestiune de curaj și eroism”.

Ceea ce arată Glucksman este că marxismul, spre deosebire de nazism, a pătruns mai ușor pe sub pielea intelectualilor. A fost mai bine hrănit de aceștia, a fost iubit de intelectuali, a supt la sânul Occidentului laptele puterii. Gândiți-vă la marii teoreticieni ai nazismului: Hitler și Nietzsche. Dar în cazul marxismului avem o întreagă pleiadă de capete luminate, care au avut grijă să ne facă să trecemcu vederea lagărele lui Stalin.

Totul începe de la “Republica” lui Platon, de la idealul unei societăți egalitare ultraorganizate.

Limba rusă face distincția se pare între “istina” și “pravda”. Adevărul înțeles ca “truth”, ca realitate concretă, este “istina”. “Pravda” desemnează adevărul superior, “ridicat la demnitatea de idee” (citat din Berger, 156). La fel cum pentru Platon adevărate erau doar ideile, la fel se întâmplă și pentru comunism: adevărat este doar ce spune partidul. Nu trebuie să ne mire degeneranta situație pe care a luat-o filosofia platonică: să nu uităm că grecii vorbeau de democrație într-un stat în care peste 80 la sută din populație nu avea dreptul la vot (adică femeile și sclavii). Încă de atunci se știa că dreptatea este în mâinile celui care are puterea. Omul puternic deține adevărul – “A imprima devenirii caracterul Ființei – iată suprema voință de putere” teoretiza mai târziu Nietzsche, acest apărător al polisului elen care scuipa cu nesimțire pe cuvintele unui Iisus care ne învăța care e diferența între câinele-lup și canibal, între tâlharul pironit pe cruce care crede în adevărul inocenței și fariseul care crede în adevărul eis de propria-i putere. Faust spune clipei să se oprească atunci când pune oamenii la muncă. Optimiștii văd în asta cum Faust a redat omenirii bucuria de  trăi. Dar dacă e altfel: Dacă Goethe își bătea joc de fericirea umană? Era comunistă era oarecum inevitabilă în evoluția istorică a omenirii.

Pentru comuniști, existau următoarele axiome paradoxale:

“1. Cine nu muncește nu mănâncă.

2. Prin natura lui, omul caută să scape de muncă. Sârguința nu este o trăsătură înnăscută” (109)

Bun, deci prin natura sa, marxismul vrea să ne extermine. Poprul va greși întotdeauna: e nevoie de genii care să-l conducă. În 1937, generalul Iakir îi scria lui Stalin din arest că îi este devotat, loial și că va muri rostind cuvinte de dragoste la adresa lui.  “Declarațiile de dragoste  ale conducătorilor împușcați pentru conducătorul care-i împușcă nici măcar nu erau ipocrite” (128). Citind, Stalin remarcă despre Iakir că e “scelerat și prostituat”.

Dacă nici veșnica recunoștință nu-ți asihgură musai un trai decent, de ce nu ai încerca măcar Rezistența – în ciuda faptului că Rezistența nu poate fi testată, ci doar trăită.

Deci, care e rostul Rezistenței? În primul rând, dacă vrei să nu mori ca un ticălos, atunci vei încerca să reziști.

Rezistența nu este sinonimă doar cu câinele-lup care se apucă să-l muște pe canibal. Acest caz este cel mai fericit. Varianta cealaltă este mai puțin plăcută. M-a impresionat foarte mult citatul din Georges Bataille în acest sens: “Vincent van Gogh: purtându-și urechea proaspăt tăiată în locul care repugnă cel mai mult înaltei societăți… monstruoasa ureche trimisă în plic iese dintr-o dată din cercul magic în care avortau stupid riturile eliberării. Iese cu limba lui Anaxagoras din Abdera retezată cu dinții și scuipată, plină de sânge, drept în fața tiranului Nicrocreon, cu limba lui Zenon din Eleea scuipată în fața lui Demylos… ambii filozofi supuși la înfiorătoare chinuri, primul – zdrobit de viu într-o piuă” (179) –sunt aici niște istorii foarte interesante povestite de Marcenko, despre deținuți de drept comun care pentru a ajunge în rândul politicilor, își tatuau mesaje anti-staliniste, și care apoi erau operați pe viu pentru a le fi șters tatuajul: pur și simplu li se smulgea pielea, apoi era cusut. Pentru a nu păți asta, unii dintre ei își răzuiau pielea apoi puneau pe ea sulf și magneziu. Alții, mai nefericiți, care vroiau să continue protestul, se lăsau operați cât era posibil. Unul dintre ei cică nici nu-și mai putea închide ochii din pricina după ce îi fusese șters de pe frunte “Sclav al U.R.S.S.”

Desigur, formule de Rezistență mult mai inteligente s-au întâlnit și la români. Atâta doar că se încearcă trecerea lui sub tăcere, pentru că așa cum spunea Voltaire, “Nu s-a cerut niciodată instruirea cizmarilor și  a servitoarelor; asta este sarcina apostolilor

Citate din ediția Humanitas ’91.

Guy de Maupassant – Bel Ami

Georges Duroy este, tehnic vorbind, o jigodie între jigodii. Are o educație mediocră, și anii petrecuți în Africa, jefuind ca orice soldat respectabil, nu au făcut din el un erou. Dar întâlnește întâmplător un vechi prieten, un redactor bolnăvicios, în persoana domnulu Forestier, apoi brusc i se deschide un nou orizont. Destinul și femeile sunt de partea sa, deci este liber să profite. Este interesant că în această carte nu există personaje ”imaculate”.  Excepție făcând poate doar Forestier, ai cărui “plămâni pe drojdie” îl vor băga în mormânt.

Madeleine este o femeie rece și inteligentă, care își înșeală se pare toți bărbații, o camaradă ideală pentru un ziarist, care e de părere că “orice om ăndrpgpstit e șters din rândul celor vii. Devine nătâng, și nu numai nătâng, dar și periculos” (101). Duroy va ține cont de sfatul ei, pentru că dacă răposatul Forestier s-a lăsat încornorat de Vaudrec, Georges o va surprinde-n flagrant cu ministrul Laroche, profitând la maxim de pe urma acestui eveniment  – la sfârșitul căsniciei va avea jumate din averea lui Vaudrec (și acesta decedat între timp), plus ceva și mai consistent în urma unor afaceri are lui Laroche.

Domnul Walter este binențeles, un afacerist pus pe căpătuială, iar soția acestuia, o femeie trecută cu idealuri amoroase adolescentine. E firesc să aibe o cădere nervoasă când constată că cel ce i-a fost amant urmează să/i devină ginere. Să nu uităm că până și clotilde, cea care trebuie teoretic să fie sufletul pereche al lui Bel-Ami nu este altceva decât o soție adulteră.

Romanul e cu happy-end: Du Roy, devine ginerele “peste-noapte-îmbogățitului” Walter, iar soția sa, micuța Suzanne, cel puțin la trup este nevinovată.

Din punct de vedere moral, nu-l putem acuza prea tare pe bietul Du Roy: este fiul ascultător al epocii în care trăiește.

André Malraux – Lazăr

André Malraux este un scriitor fascinat de condiția creștinului. Nu vi-l imaginați ca pe un fanatic, ci ca mai degrabă ca pe un veritabil hermeneut. “Oglinda de la capătul ceții. Lazăr” este o carte în care fundamental nu se petrece nimic (nu e o noutate pentru Malraux): doar un război, și doar niște suferință. Desigur, nu avem de ce să fim impresionați. Tonul lui Malraux li s-ar putea părea unora de-a dreptul patetic, dar este totuși intelligent:

La urma urmei, nimeni înainte de creștinism n-a spus că Dumnezeu este dragoste. De când există cuvântul, nimeni nu răspunsese sclavei născute în zadar și care arăta zeilor din Roma trupul copilului ei născut în zadar”(104)

Există apoi o analiză foarte interesantă pe care Malraux o face scientismului. El zice că “Știința poate schimba fața pământului, dar nu-l schimbă pe om. Hristos, Buddha, Mahomet se adresau omului. Știința nu. De când nu se mai așteaptă să le aducă fericirea, oamenii se tem de ea.”(124). Ideea e că fiecare dintre noi admirăm la știință faptul că pornește de la postulatul că adevărul este o valoare supremă. Ceea ce este greșit. Și aici Malraux vine cu celebrul citat al lui Dostoievski: “Dacă aș fi nevoit să aleg între Hristos și adevăr, aș rămâne cu Hristos, împotriva adevărului”. Desigur, este genul de frază pe care aștepți să o rostească oricând vreun adventist sau vreun martor al lui Iehova, dar aici nu este vorba de fanatism religios. Mai important decât adevărul este mila de exemplu. Ideea romanului e cam așa:

Pe un câmp de luptă în timpul unui război se folosește o armă biologică, ceva gen gaze toxice, care rad totul pe o suprafață imensă. Un supraviețuitor stă și se zbate între viață și moarte, ca personajul ăla din “One”-ul lui Metallica. Și da, se pune problema… dacă știința e de partea adevărului, înseamnă că știința poate fi de partea unui combatant în război, pentru că un combatant poate spune adevărul. De pildă, americanii spun adevărul, arabii nu, și mâine cu adevărul de partea lor, americanii trimit o bombă atomică în Palestina… să zicem. Ideea bătrânului Dostoievki este: în cazul ăsta mai suntem creștini? Mai e important adevărul?

Boris Vian – Spuma zilelor

Eu unul nu cred că ăsta este „cel mai sfâşietor” roman de dragoste al literaturii contemporane, aşa cum susţine cică Raymond Queneau.

Dar este într-adevăr, foarte trist. Povestea e simplă: doi tineri se căsătoresc, ea se îmbolnăveşte şi moare. Frumos şi sfâşietor e restul: paraclismerul care săvârşete liturghiile, şoricelul care în cele din urmă îşi aşează capul între colţii pisicii aşteptând ca cineva să o calce pe coadă, şi groteştii nuferi care nu se opresc din crescut în sânul lui Chloe.

Da, cartea are ceva din savoarea lui Duke Ellington, şi cred că melodia „Chloe” este cheia de înţelegere a acestui roman. Nu ştiu să vă spun dacă e suprarealistă sau absurdă acţiunea: o puteţi lua oricum. Cert este că sunt numai două şanse: fie o să vă placă, fie nu o să suportaţi deloc povestea acestui cuplu care se mută într-un palat ce se transformă treptat în bojdeucă. Mda… e destul de reprezentativă imaginea…

Vă transcru deci nişte fragmente care mi-au atras atenţia:

– Ce ştii să faci? Întreabă directorul
– Am învăţat primele noţiuni… spuse Colin.
– Vreau să spun, spuse directorul, cum îţi petreci timpul?
– Cea mai mare parte a timpului încerc să-l împiedic să treacă.
[…]
– Noi, trase clonculzia directorul, nu putem sub nici o formă să angajăm un trântor!…
– Mai ales dacă n-avem ce să-i dăm de lucru… spuse directorul adjunct.
– E absolut ilogic, spuse Colin asurzit de vocile lor de birou.
– Ce vezi ilogic aici? Întreabă directorul.
– Fiindcă, spuse Colin, ce trebuie să-i dai de făcut unui trântor exact asta este,să nu facă nimic.
– Aha, zise directorul adjunct, deci urmăreşti să-i iei locul directorului?

– Aşa e viaţa, spuse anticarul. Nu se poate să-ţi meargă totdeauna bine.
– Dar ar putea să nu-ţi meargă totdeauna rău, spuse Colin

 

Florian Zeller – Fascinaţia răului

Unul dintre cei mai „cool” autori ai Franţei s-a apucat să scrie o carte despre islam.

Proastă idee.

E drept că tratăm cu indulgenţă lumea islamică. Când mergi într-o ţară musulmană stai tot timpul cu un nod în gât că nu ştii de unde pică o bombă, sau şuieră un glonţ. E stupid să susţinem că undeva în subsidiarul Coranului omenirea este invitată la toleranţă şi iubire, când nu este aşa… doar Pleşu mai are tupeul să admire numărul ridicat de versete coranice referitoare la toleranţă. Eu l-aş întreba atât pe Pleşu: „Bă băiatule, tu chiar ai citit cartea aia?”

Subiectul e cam aşa: Millet, un scriitor cu un fizic urâţel ajunge la Cairo şi o întâlneşte pe fosta lui mare iubire, Lamia, care acum nu-l mai recunoaşte. Problema e că nici măcar curvele nu vor să urce la el în apartament. Ajunge înapoi în ţară, scrie o carte despre frustrările musulmanilor bazate pe lipsa unei vieţi sexuale adevărate (li se promit fecioare dacă se fac kamikaze), şi într-un târziu e ucis de un extremist.

Teoretic subiectul e bun, şi cică s-ar referi la scriitorul Michel Houellebecq care la fel… a scris un roman controversat despre musulmani.

Practic, avem un franţuz tinerel care emite cele mai penibile păreri despre religia islamică. Zeller nu pricepe nimic din pretextul religios al mususlmanilor, şi nu atacă esenţa psihologică a acestor popoare. Se leagă de abstinenţa sexuală ca un elev de clasa a patra care refuză să vadă lucrurile în ansamblu. Face o critică de faţadă, puerilă şi simplistă, şi termină cu pretenţia de a fi considerat un predecesor al lui Rushdie. A prins el ideea că sunt la mare trecere cărţile în care sunt înjuraţi musulmanii. O fi adevărat, dar până la profunzimea lui Rushdie, băiatul mai are de lucrat.