Orhan Pamuk – Fortăreaţa albă

Îmi doresc să fi citit un alt roman al lui Pamuk, tocmai ca să nu mai am impresia asta proastă despre el, pe care mi-am format-o după ce am terminat “Fortăreaţa albă”. Să fim serioşi: cartea e un remake mai puţin bogat stilistic dar mai coerent al “Insulei din ziua de ieri”. Bine, veţi spune, dar “Insula din ziua de ieri” e un roman postmodern, aşa că poate semăna cu orice roman. Ok. Deci doi tipi din lumi diferite, Orient şi Occident, care seamănă fizic, şi care au o criză de identitate, apoi fac schimb de vieţi, nu seamănă cu doi fraţi gemeni cu firi diferite care fac schimb de vieţi?
Dincolo de asemănări însă, “Fortăreţa albă” este o carte care ne înfăţişează un Imperiu Otoman în plină criză ideologică. Asemeni lui Hogea, şi el are o criză de identitate, iar ideea spovedaniei îl sperie de moarte. Restul laitmotivelor pe puteţi ghici şi singuri: dileme identitare, relaţia Stăpân-Sclav, esenţe spiritual-religioase, şi tot aşa…
Sincer să fiu, oricât de inteligentă pare a fi cartea, îi lipseşte cu desăvârşire un fundament emoţional. Poate că din cauza asta nu am fost foarte impresionat.

Zoe Heller – Jurnalul unui scandal

“Jurnaliştii sunt oameni cu şcoală, nu? Absolvenţi de facultate, unii dintre ei. Cum de ajung să aibe nişte minţi atât de înguste? Ei n-au dorit niciodată pe cineva carre nu se încadrează în categoria de vârstă pe care obiceiul locului sau legea îl consideră potrivit?” (13) 

Mai nou, cică nişte cercetători americani (oamenii ăştia chiar n-au ce face) au descoperit că e normal din punct de vedere sexual ca un bărbat să fie atras de o femeie mai tânără pentru că astfel el îşiu manifestă instinctiv dorinţa de procreere. Asta explică totul: dorinţa de procreere: ne plac femeile cu ţâţele mari, pentru că suntem generoşi, şi ne dorimca viitorii noştri copii să aibe de unde să sugă, vrem femei cu fundul bombat şi pântec rotunjit, pentru că asta denotă fertilitate, şi binenţeles, tânără, ca să aibe timp ă ne crească urmaşii. Asta nu ne oripilează, nu ne jigneşte. Dar ideea că o femeie se mai şi poate sătura de acelaşi cur stafidit, şi aceeaşi puţă ridată, ni se pare, scandaloasă, cu atît mai mult cu cât ea este profesoară!

Adică, orice, oricine, dar nu profesoară!

Din punctul de veder al unui părinte model, o profesoară nu mănâncă, pentru a nu-i face poftă elevului, o profesoară nu fumează, ca să nu dea un exemplu prost, o profesoară nu are nevoie de salariu… (pula mea, la ce-i trebuie), şi pentru că nu are salariu, nu are nici copii, sau dacă îi are, îi creşte bărbate’su, iar acei copii sunt aduşi de barză, pentru o o profesoară niciodată nu se fute. O profesoară care face sex, scandalizează mai mult decât spargerea reactoaelor nucleare de la Fukushima.

L-am văzut o dată pe băieţelul ăla… Adrian Artene, la emisiunea lui Mândruţă, unde venea să-mi explice el că o profesoară trebuie să fie un model, el nu. Pentru că presa nu educă. Mda… păi depinde cum faci presă. Dacă eşti Adrian Artene, faci pe lupul moralist, în timp ce umpli paginile ziarelor cu ţâţe şi buci. Lui nu i-ar plăcea ca fiul lui să aibe o profesoară care a fost prinsă că are poze nud pe internet. Eu prefer să am un copil cu o profesoară care a apărut goală pe net, decât să-i fi citit lui Artene mizeria aia de ziar.

Personajul Bill Rummer are dreptate: Sheba nu are nici o problemă care să nu poată fi rezolvată cu “o tăvăleală bună”. Problemă e că tocmai de o asemenea tăvăleală nu poate avea parte. Are un soţ mai mare decât ea, o fiică adolescentă rebelă, şi un copil cu sindromul Down. Aparent, ea este “persoana cu probleme”, doar pentru că are o relaţie cu un minor. De fapt, minorul suplineşte prin impozanţă prezenţa soţului: e un amant desăvârşit, care îşi impune punctul de vedere în relaţie mult mai mult decât ea. Sheba nu are un comportament bolnav: nu-i face avansuri, nu-l presează, ba din contră, se lasă cucerită. Dar pentru că un zid de prejudecăţi format prin cine ştie ce împrejurări ne spune că minor e cel sub 18 ani, ea este “agresorul” în toată povestea asta. Soţul ei, care o înlocuieşte imediat cu una şi mai “tinerică” este absolut normal. Acel fătălau frustrat, Brian, e eroul care a deconspirat jocul, iar Barbara, femeia singură atât de obsedată de amiciţie încât îşi mângâie prietenele pe mână, apoi le trădează, este “profesoara model”. Nu… nu este o carte despre “felul în care sexul poate conduce şi ruina o viaţă”, aşa cum atât de banal spun cei de la Observer, ci despre felul în care o viaţă poate conduce şi ruina sexul, despre cum o societate de oameni stigmatizează viaţa sexuală. Şi e normal de spun asta, pentru că viaţa sexuală a Shebei e mai firească decât mediul social din care face parte.

Istoria regalităţii în România, povestită pentru cocalari, manelari, reporteraşi şi bloggeraşi.

Regele Mihai precizează că atunci când prinţul Carol a jurat să guverneze ca „monarh constituţional”, supuşii săi români au acordat mai multă importanţă verbului „a guverna”, decât adjectivului „constituţional”. Adică… „Hă, hă… vine ăsta să ne conducă!!!” în loc de  „Ăăăăăăăăăă, vine ăsta să ne aducă o lege!”

Din 1866 şi până acum lucrurile nu s-au schimbat. „Nemţălăul” ăsta enervant, că ne place sau nu s-o recunoaştem, a transformat ţăranii zdrenţăroşi ai plaiurilor mioritice într-o armată de 50.000 de soldaţi care i-au bătut pe turci la Plevna.  Să ne înţelegem: până la Carol I, românii nu i-au bătut niciodată pe turci. Adică să le dea o bătaie d-aia bună, de să zică ăia „Frate, noi aici nu ne mai întoarcem”.  Până la Carol I, am făcut pe nebunii, câştigam o bătălia la 10 ani, şi între timp ne fofilam: „Hai că vă mai dăm un borcan de gem, hai că facem cinste cu un kil de ţuică, stai că am tăiat porcu’, na nişte şorici să-i duci lu’ paşa… cum, nu mănâncă porc? N-are nimic, tai o oaie!”. După Carol I nu s-a mai întâmplat asta.

Imbecilii cred multe, dar imbecilii există pentru că i-a imbecilizat comunismul. Şi după comunism au venit cocalarii, manelarii, bolggeraşii şi reporteraşii. După comunism a venit Andrei Gheorghe, Cristian Tudor Ţopescu, Robert Turcescu, Ion Cristoiu, Mircea Badea şi alţi membri ai acestei armate de „părerişti” care continuă munca de îndobitocire atât de elaborată a regimurilor totalitare anterioare. Ca să influenţeze mase de oameni cât mai variate, pretind că se ceartă între ei, creînd astfel aparente tonalităţi discordante, când de fapt mănâncă toţi din strachina unor moguli de presă, în unanimitate formaţi pe băncile securităţi politice. Ei au o părere despre orice. Părerile, vorba lui Larry Flint, sunt ca găoazele: fiecare are una. Băi, ăştia au găoaze multiple… se cacă prin ţâşnitoare: de la alinierea stelelor, trecând prin istorie şi arheologie, ajungând în politică, economie şi societate, ăştia au o părere, de fiecare dată menită să ne pună pe gânduri, pentru că noi suntem proşti şi nu ştim să gândim şi singuri. Vin ei să ne ajute.

Regele Carol I nu a avut coroană de aur. Nimeni nu repetă asta, lăsând opiul comuniştior să-ţi facă în continuare efectul. Şi-a făcut coroană din tunurile capturate la Plevna, specificând că ţara pe care o conduce e prea săracă pentru ca el să aibe o coroană din aur. Multă lume se întreabă de ce am adus noi un principe străin, când aveam slavă domnului de unde să alegem un purtător de sceptru în locul lui Cuza. Simplu: nişte politicieni deştepţi formaţi prin Occident şi-au dat seama că avem nevoie de o constituţie, ca să nu mai facă fiecare voievod ce vrea din ţara asta. 500 de ani am fost conduşi de băseşti, care veneau la putere şi făceau ce le trecea lor prin minte, fără să ţină cont de vreo lege superioară lor. Aşa că aveam nevoie de o lege, de o constituţie. Problema era că nimeni nu ştia să o redacteze, nimeni nu avea aces la un model de constituţie, ca măcar să se inspire, şi nici o ţară vecină nu ar fi acceptat o constituţie generată ad-hoc de nişte ţopârlani. Aşa că regina Victoria a Marii Britanii împreună cu Napoleon al III-lea, şi cu acceptul lui Bismark ni l-au trimis pe Karl de Hohenzollern. Carol I ăsta a făcut trei lucruri mari: ne-a făcut o constituţie după modelul belgian, i-a bătut dracului pe turci, că mă plictisesc eu să tot citesc despre bătăliile noastre cu turcii… şi ne-a făcut regat, adică ne-a trecut de la organizarea medievală, cu paloşe şi bolovani, la organizarea secolului XX, cu automobile şi ceva armament (puţin, dar „ceva”!). Dacă ne-a făcut o constituţie, i-a învăţat pe români să-şi facă partide, şi le-a arătat cum să stea unii dintre ei şi în opoziţie, că prea roiau toţi în jurul lui ca muştele la bec.

Pentru că fiica lui Carol I a murit de tânără, după el a urmat la tron un nepot de-al său, Ferdinand, viitorul soţ al reginei Maria.

Mai ţineţi minte că Lucian Boia remarca în jurul reginei Maria a României o mitologie ce ascundea anumite părţi de adevăr? Adevărul este că regina Maria chiar a organizat activitatea Crucii Roşii, şi chiar refuza să poarte mănuşi când îngrijea bolnavii de tifos. Adevărul este că ea chiar şi-a dorit să intrăm în război de partea Antantei, şi datorită ei era Ferdinand antantofil. Minunata regină şi mamă nu era însă şi soţia perfectă, aşa cum vroia Ion Duca să ne-o arate. Relaţia ei cu Barbu Ştirbey a fost cauza guvernării atât de îndelungate a liberalilor, iar regele nu i-a murit în braţe, aşa cum o arată comunicatul oficial pus la punct de Duca.  Binenţeles, aceste mici picanterii demne de „Click” sau „Cancan” nu pot umbri meritele acestei femei

Ferdinand a făcut tot trei lucruri importante: ne-a scos din primul Război Mondial, a făcut marea unire, şi a îmbunătăţit constituţia.

Dar cel mai mare bine pe care l-a făcut Ferdinand a fost faptul că ne-a ferit de Carol al II-lea. Imbecilii despre care vorbeam adineaori trebuie să ştie că nu Carol al-II-lea a urmat firesc la tron, ci Mihai. Carol al-II-lea a fost rege pentru că noi românii am vrut asta, nu pentru că asta a fost dorinţa casei regale.   Toţi cretinii când vorbesc de monarhie în România zic „Ce bă… să fim ca pe vremea lui Carol al II-lea?”. Răspunsul firesc este „Prostule, Casa Regală nu l-a vrut pe Carol al II-lea, românii l-au vrut.”. Pe Carol al II-lea nu l-au vrut nici măcar Casele regale vecine: la Londra s-a făcut de căcat, în Grecia era clar că nu avea ce să caute, după cum şi-a bătut joc de Elena, iar în rest monarhiile erau în declin şi numai la el nu se mai uitau. Dar românii, în deplina lor genialitate l-au vrut rege. Cum s-a întâmplat? Din invidie!

Carol al II-lea s-a căsătorit prima oară cu Ioana Lambrino. Mariajul a fost repede anulat, nefiind acceptat de Casa Regală, apoi a urmat nunta cu principesa Elena. O cunoaşte apoi pe Magda Lupescu, şi-i scrie lui taică’su pe 21 decembrie 1925 că renunţă la tron. Ferdinand îl mai lasă să se gândească, dar ăsta nimic… ceva gen „Nu vin bă, că n-am chef să-i pup în cur pe liberalii tăi!”. Carol al II-lea nu-i suporta pe liberali, pentru că Barbu Ştirbey, amantul reginei, era liberal, şi pentru că pur şi simplu liberalii nu vroiau un rege fustangiu.

În fine, Ferdinand lasă prin testament totul reginei Maria şi lui Mihai, apoi din nefericire, moare. Urmează deci un la tron un rege mic şi o Regenţă, care să-l ajute.

Primul nemuţumit a fost Iuliu Maniu. Era clar că după testamentul lui Ferdinand la guvernare urmau să vină tot liberalii. Liberalii erau un partid capabili, dar ţărăniştii erau iubiţi. Pentru că ştiţi din propria experienţă că niciodată, dar nici un pic, românii nu iubesc oamenii capabili. Liberalii au guvernat pe timp de război, aşa că aveau experienţă. Era greu să renunţi la ei. Era greu pentru Maniu să devină prim-ministru. Dar… avea speranţe, şi la fel ca orice român, credea că se pricepe la toate. Aşa că l-a chemat la o discuţie pe Carol al-II-lea, care s-ar rezuma cam aşa:

„MANIU: Să fii rege cu noi la guvernare ai primi?

CAROL AL II-LEA: Să auzim condiţiunile!

MANIU: Să te desparţi de amanta Lupească primeşti?

CAROL AL II-LEA: O, daaaaaaaaaaa, cum să nuuuuuu!

MANIU: Să te împaci cu principesa Elena primeşti?

CAROL AL II-LEA: O, daaaaaaaaaaa, cum să nuuuuuu!

MANIU:  Să fii membru al Consiliului de Reganţă vrei?

CAROL AL II-LEA: O, daaaaaaaaaaa, cum să nuuuuuu!”

Carol al-II-lea minţea, evident. Maniu ar fi vrut puterea, dar în condiţii normale: nu era loc de amantă, din moment ce mama lui Mihai era Elena. Condiţiile erau prea aspre pentru gustul lui Carol. Ar fi vrut el puterea, dar nu cu forţa. Nu vroia sub nici o formă să încalce lega lăsată de tatăl său. Avea nevoie de un trădător, nu de un luptător, aşa că a bătut la uşa mult mai conciliabilului Mihalache, şi au pus amândoi de o gogoaşă. L-au numit premier pe Mironescu vreme de o zi. Acesta l-a destituit pe Mihai din funcţia de rege şi l-a adus în locul lui pe Carol al-II-lea. Pentru încălcarea reglementării, Mironescu a fost repede destituit şi a venit un altul în locul lui. Şi uite aşa a ajuns Carol al-II-lea rege.

Aşa cum ne-a plictist o vreme Cartianu cu articole despre Ceauşescu în „Adevărul”, acuma ne plictişeşte Cristoiu în „Historia” cu articole despre Carol al II-lea, pentru că dacă nu ştiaţi, Cristoiu coace o carte despre Carol al II-lea.  N-am nimic cu faptul că băieţii ăştia scriu cărţi, dar e musai să-şi publice ciornele undeva?

În fine… şi avea domnu’ Cristoiu la un moment dat un articol în care arăta cât de pupincurişti erau actorul Mişu Fotino şi actriţa Elena Galaction cu „dictatorul” Carol al II-lea. Morala era că românii sunt tentaţi să pupe în cur puterea din născare, şi nu ca urmare a comunismului. Bine, pentru domnul Ion Cristoiu, care este mult mai prost ca noaptea, asta e o mare descoperire. El nu ştie că pupincurismul puterii e un arhetip, care nu ţine nici de români, nici de individualitatea omului aflat la putere. Dacă citea ştiu şi eu… un „Ubu rege”, un „Caligula”, un „Regele Lear” şi alte piese de teatru, că de obicei în teatru e ironizată situaţia asta, nu ar mai fi publicat un articol în care generealizează o situaţie folosind două exemple. Nu ştiu cu cine au fost mai pupincurişti românii, cu Ceauşescu sau cu Carol al II-lea, dar ştiu că deocamdată la cele două exemple şocante ale lui Cristoiu se opune toată arhiva Securităţii din timpul lui Ceauşeşscu.

 Dar să revin la subiect:

Refuzând colaborarea cu partidele istorice, Carol al II-lea şi-a tăiat craca de sub picioare, aşa cum spune chiar regele Mihai. Responsabilitatea unei guvernări relativ normale a căzut pe umerii lui Armand Călinescu, un antinazist capabil.  Dar legionarii n-au fost atenţi la cuvântul „capabil”, ci la „antinazist”, aşa că l-au asasinat, aşa cum au făcut şi cu Iorga. Românii erau mai ocupaţi aşadar să belească politicieni decât să ia o poziţie fermă în conflictul dintre ruşi şi nemţi. În urma pactului Ribbentrop-Molotov am pierdut Basarabia şi Bucovina: ruşii au luat-o, şi nemţii ne-au zis „Lăsaţi-i să v-o ia!”. De partea oricui am fi fost, tot era prost. Apoi tot nemţii ne-au şantajat: ne-au luat Dobrogea şi au dat-o Bulgariei, ca să-i aibe ca aliaţi, apoi ne-au garantat integritate teritorială la ce ne-a mai rămas, dacă suntem de partea lor. Sexy, nu?

Vă daţi seama că în tot acest timp românii se împărţiseră în tabere pro şi anti-germane,  pro şi anti-sovietice, ca şi cum vreuna dintre aceste puteri ne-ar fi garantat marea cu sarea? Vă daţi seama că din 1940 până acum, românii gândesc comparativ, nostalgic şi  admirativ termenii de „comunist” şi „nazist”, când de fapt ambele specimene l-au futut în cur? Legionarii lui Codreanu credeau că Hitler o să purifice ţara de jidani, şi o să le dea guvernarea, când Hitler a fost primul care le-a dat muie. În plin război Horia Sima s-a apucat de crime civile… cu ce îi era asta de folos lui Hitler? I-a dat deci lui Antonescu mână liberă să îi înlăture de la putere. Lucreţiu Pătrăşcanu a crezut că e mai bine cu comuniştii, aşa că a fost primul eliminat din ecuaţia pusă la punct de liderii formaţi la Moscova, Bodnăraş, Pauker şi Gheorghiu-Dej. În ’45 urma să fie interogat de Curtea Marţială cot la cot cu Corneliu Coposu.

Pe mentalitatea asta cretinoidă s-a bazat la cele două alegeri şi Băsescu. El a înţeles că poporul ăsta nu s-a schimbat cu nimic din ’40 şi până acuma, şi pe asta a mizat. A înţeles că oamenii urăsc comunismul, şi le-a dat ce a vrut: a condamnat comunismul, şi gata! A anatemizat PSD-ul, Iliescu e Satana, şi dacă ştim cine e Satana ne doare-n cur pe unde umblă Belzebut! Mi se pare logic. Domnule, orice s-ar întâmpla pe lumea asta, trebuie să te afli într-una din astea două tabere!

De fapt, cui îi păsa de ce se întâmplă cu ţara asta? Lui Carol al II-lea? Acuma dacă a băgat bani în cultură şi-n aripa nouă a Palatului Cotroceni înseamnă că a iubit ţara? În cultură a băgat bani încercând ineficient să-i prostească pe intelectuali, aşa cum a făcut şi Năstase, iar în aripa nouă a palatului a stat el, Iliescu, Constantinescu şi Băsescu, nu poporul.

Singurele care au suferit pentru ţara asta, după moartea lui Ferdinand au fost două femei şi-un copil, de care românii, ca nişte bravi luptători curajoşi, şi-au bătut joc cum au ştiut mai bine. Cât timp a fost rege, Carol al II-lea a făcut tot trei  lucruri: a umilit-o pe nevastă-sa, a futut-o pe Magda Lupescu, şi s-a văitat că ţara e într-un mare impas. Exact… dar exact acelaşi lucru l-au făcut şi politicienii vremii

Principesa Elena a suferit ca un câine: a fost înşelată atât de Carol al II-lea cât şi de popor. Nu doar că i s-a interzis să-şi vadă fiul, fiind ţinută pe la uşi de „apărătorii dreptăţii” româneşti, dar la un moment dat i s-a interzis să-şi vindece fiul de apendicită. A fost obligată de politicienii români să declare că ea nu doreşte împăcarea cu regele, pentru a nu exista riscul ca regele Carol al II-lea să nu mai fie iubit e popor. Antonescu a umilit-o pe ea şi pe Mihai de câte ori a avut ocazia. Pentru că multă vreme lui Mihai i s-au ascuns numeroase hotărâri luate de Antonescu. Când a fost însă capabil să înţeleagă că suntem într-un mare rahat, că şi nemţii şi ruşii vor să ne-o tragă, şi nimeni nu o să ne ajute, şi-a asumat riscul făcând gestul de la 23 august. Era singura soluţie care putea salva cât mai multe vieţi, nu neapărat să garanteze integritatea teritorială: nemţii o luau pe coajă, şi din partea lor numai Antonescu mai aştepta ajutor. Urma să fim atacaţi de ruşi, de americani şi de englezi. Singura soluţie era nu doar pacea cu ţările aste, ci întoarcerea armelor împotriva nemţilor.

Ideea era că degeaba ne retrăgeam din război şi lăsam puterile Centrale să înainteze. Trebuia să facem noi treaba lor, pentru a fi demni de intergritatea teritorială.

Molotov a promis că nu invadează România, iar englezii şi americanii o bombardau. Bine, la drept vorbind, nu-l credea nimeni pe Molotov, dar nu aveam nici o ieşire. Ivor Portr, a cărui carte despre regele Mihai mi-a amintit că trebuie să scriu articolul ăsta, romanţează un pic momentul de la 23 august. Eu nu fac asta, pentru că nu am nevoie de aprobarea nici unui editor ca să ţin un nenorocit de blog: la 23 august, oricum am fi făcut, urma să o belim! Ideea era dacă o belim „azi”, cu Hitler, sau „poate mâine” cu Stalin. Şi Regele Mihai, după ce a stat cu spatele la Stalin, i-a întors spatele şi lui Hitler. Păi voi credeţi că numai de „florile-mărului” a fost el invitat de regina Marii Britanii  la nunta lui William cu Kate? Lasă, că „sunt rude”! Ce, Mircea Lambrino nu e rudă? De rudele incompetente mai şi uiţi! Voi credeţi că „de puţă verde’n vânt” e respectat omul ăsta pe plan mondial de zece ori mai mult decât va fi vreodată respectat poporul ăsta în următorii 500 de ani?

Pentru „intelectualii obiectivi” din ziua de azi, comunismul a apărut în România undeva în ’44, dacă nu, chiar mai devreme, odată cu apariţia primului partid socialist. Intelectualii foarte-foarte obiectivi, bagă mâna-n foc că şi Adam a fost un bolşevic nenorocit infiltrat în spaţiul mioritic. Ei uită că pentru oamenii care au trăit în prima jumătate a secolului XX, speranţele pentru România au fost definitiv pierdute în ’47, odată cu abdicarea regelui. Din anul acela, duşmanii politici nu şi-au mai dat mâna aşa cum a făcut Maniu cu Antonescu.

Procedura de abdicare, deşi a încălcat toate normele constituţionale, s-a aplicat şi este validă. Cum se poate? Întrebaţi-i pe Băsescu şi pe Iliescu, nu de alta, dar ei se pricep mai bine la „dreptul bolşevic”.

Apoi… unii imbecili se întreabă de ce să arătăm un respect deosebit pentru regina Ana. Păi, să vedem: deşi abdicase, Regele Mihai s-a gândit la viitorul urmaş la tron. Multă vreme nu a crezut că România e definitiv pierdută. I-a trebuit timp să se convingă că untem un popor de idioţi. Dar Ana de Bourbon era de religie catolică, iar constituţia monarhică prevedea ca regele să aibe confesiunea ortodoxă. Deci Mihai nu putea deveni catolic. Regina Ana avea nevoie de o dispensă pe care nu a primit-o. Aşa că au fost căsătoriţi de regele Paul al Greciei. Deci să ne fie clar: regina Ana s-a certat cu tot Vaticanul pentru regele care ţinea morţiş la posibilitatea de a ne ajuta.

Na, că iar am un ton manifestant, şi-mi sar în cap cretinii.

Şi acum, dintr-un nor de fum şi ceaţă, reapare bouleţul, cioflingarul, sâsâitul cu limba cuiburită-n strungăreaţă… (zgomot de tobe…) … Ion Cristoiu… care vine să ne spună că el nu are încredere în Radu Duda, şi că vezi-Doamne, Radu Duda nu ar fi un rege bun pentru România. Bine, Cristoiu e mai prost decât o ţelină, pentru că ţelina, în marea ei înţelepciune, ştie că Radu Duda nu poate fi nici în cea mai gravă situaţie, urmaşul la tron al regelui Mihai.

Oricum, nu mai contează, pentru că posibilitatea ca azi să existe nişte politicieni care, la fel ca în 1866, să dorească revenirea României la Monarhie Constituţională, este exclusă. Un calcul matematic simplu vă poate demonstra că neuronii din capul politicenilor români nu pot genera şi duce la îndeplinire o asemenea idee.

România acum, este ca o curvă, care ar putea deveni zână, dar i-e teamă că dacă se face zână, nu i-o mai trage nimeni prin uşa din dos.

Mordecai Roshwald – Nivelul 7

 

Nivelul 7 (tradusă oarecum inspirat la noi “Ultimatum – ultimele zile ale unui război atomic”) este manifestul dezarmării nucleare.

Este un SF excelent, o lectură obligatorie.

Este povestea apocalipsei nucleare, sau despre cât de incredibil de eficientă este ofensiva nucleară, așa cum acuma ne-o putem imagina cu toții: două mari țări se războiesc, iar în așteptarea bombei “definitive” oamenii se ascund sub pământ: cei mai puțin importanți societății se ascund la niveluri cat mai apropiate de cer, iar cei esențiali sunt trimiși la niveluri cât mai îndepărtate de zona de iradiere.

Un militar este detaşat să trăiască la mii de metri sub pământ, într-un mediu artificial, alături de alţi specialişti în diverse domenii, pentru a riposta cu armanet nuclear în cazul unui război atomic. Funcția lui este grotesc de simplă: este unul dintre ofiţerii declanşatori, un băiat care nu trebuie decât să apese un buton pentru a da frâu liber infernului să se dezlănţuie. Deasupra nivelului 7, unde este el trimis, se află alte şase niveluri, unde în cazul unui atac atomic urmează să fie adăpostită, în ordinea importanţei sociale, restul populaţiei. Stupiditatea situaţiilor este exemplară… parcă e o carte cu ce ar face românii dacă ar avea o bombă atomică. Cei trimişi sub pământ sunt aleşi în aşa fel încât să nu ducă dorul de casă, să se adapteze repede, şi să le placă în definitiv să trăiască aşa. Cine nu se complace, e „tratat” în maniera lui „1984” cu electroşocuri, până i se şterge memoria.

Uriaş de stupide sunt două lucruri:
1. ordinul de atac e dat de un soi de robot, un mecanism care reacţionează automat la atacul cu bombe, seisme, şi radiaţii. La acest ordin reacţionează ofiţerul declanşator prompt şi fără tăgadă.
2. Toate nivelurile sunt alimentate de reactoare nucleare, care în urma atacului inamic, se sparg.
… deci, da… toată lumea moare. Moralist final, nu?

Este o filosofie fără loc de filosofie, simplă și la obiect. Probabil dacă era citită mai des de liderii lumii dezarmarea nucleară s-ar fi produs mai repede, dar până una alta, ignoranța și prostia sunt de aur.

Stephen King – Turnul întunecat IV – Vrăjitorul şi globul de cristal

… de fapt „Wizard and glass” – e important titlul, pentru că „vrăjitorul” nu e articulat, şi „glass” înseamnă doar „sticlă”, deci ar trebui „Vrăjitor şi sticlă”, dar nu sună foarte „cool” în româneşte. Ideea e că „vrăjitorul” nu e articulat, pentru a nu defini concert vreun personaj.  Vrăjitor e şi Broadcloak, vrăjitoare e şi Rhea, şi un vrăjitor a fost şi în Oz. Cine a citit „On writing” ştie probabil cât de mult aprciază Stephen King opera lui Tolkien. Am ajuns la concluzia că şi el, la fel ca predecesorul, încearcă să facă o mitologie proprie, bazată însă pe arhetipuri moderne, şi pe teme proprii. Oricum, descrierea Rheei din Coos, vrăjită de frumuseţea globului de cristal seamănă izbitor cu imaginea lui Gollum şi a Inelului.  Avem şi un mic complex oedipiano-hamletian, acolo în relaţia lui Gabrielle Deschain  cu Broadcloak, ceea ce îi conferă o aură mistică excelentă pistolarului Roland – ucigaşul accidental al propriei mame. Avem şi nelipsita „iubire pierdută”, (adică pe Susan Delgado) un simbol necesar pentru evoluţia oricui erou modern.

William Golding – Împăratul muştelor

Am citit cartea asta cu foarte mult timp în urmă, aşa că se poate să fi uitat unele detalii. Mi-am amintit de ea citind „Nivelul 7” al lui Mordecai Roshwald. În cartea cu subiect postapocaliptic a lui Roshwald, eroul încearcă la un moment dat să creeze o mitologie a războiului nuclear.  Izolat de lume undeva sub pământ, el face parte dintr-o societate fără lumina soarelui, în cere se impune o nouă religie, o nouă poveste care să amintească de zilele dinaintea „marii explozii”.

Mi-am adus aminte de „Împăratul muştelor”, unde este vorba despre nişte copii izolaţi pe o insulă, care ajung să pună bazele unei societăţi primitive anarhice, în ciuda faptului că sunt educaţi într-un exemplar stil britanic. (Atât de exemplar, că salvatorul lor este uimit de metamorfoza pe care aceştia o suferă în timpul naufragiului de pe insulă.)

Şi ei, la fel ca eroul lui Roshwald, ajung la un momen dat să-şi închipuie o nouă mitologie, o nouă religie, a muştelor şi a porcilor, o credinţă primitivă care să explice inexplicabilul. Problema pe care vrea să o evidenţieze Golding nu este neapărat că firea omului este rea. Aparent, cam aşa s-ar pune problema. Să nu uităm însă că aceşti copii înceară să-i imite pe adulţi. Ei vin cu o experienţă de viaţă, nu iau totul de la zero, ca Mowgli. Ei vor să-i imte pe adulţii despre care au oareşce amintiri. Mie cartea nu mi s-a părut nici horror, şi nici şocantă, pentru că totul în ea decurge firesc. Ca în cazul „Nivelului 7” este vorba despre firea umană pervertită prin educaţia de veacuri a omenirii. Altfel spus, ceva din educaţia părinţilor se întipăreşte aprioric în firea copiilor. E o modificare dinamică a arhetipurilor, cauzată de educaţia înaintaşilor. Subiectul este deci mult mai complex, şi este menit să explice înclinaţia oamenilor din prezent spre distrugere, comparativ cu firea mai puţin violentă a anticilor.  Golding s-a ocupat în câteva romane şi de antici, dar nicăieri el nu descrie firea unui copil ca fiind atât de înclinată spre violenţă, aşa cum o face în „Împăratul muştelor”, al cărui subiect se desfăşoară în urma unui război pare-se, foarte sângeros.

José Ortega y Gasset – Studii despre iubire

Acum patru ani am citit prima oară “Studiile despre iubire” ale lui Ortega y Gasset, şi cum eram la vremea aceea foarte îndrăgostit de idei mai degrabă decât de femei, m-au enervat la culme. Acuma însă le-am găsit absolut corecte. Aşa că sincer să fiu, nu ştiu vouă cum or să vi se pară.

Trebuie să înţelegeţi însă că prin venele lui Gasset curge sânge hispanic. Pentru el există noţiunea de “iubire veşnică”, aşa cum ne-o arată Marquez în “Dragoste în vremea holerei”. Pentru el, creola umple spaţiul idealităţii feminine. Pentru el, “Don Juan nu e bărbatul care face curte femeilor, ci bărbatul căruia femeile îi fac curte” (24). Dacă credeţi că filosofia înseamnă viaţă, nu-l citiţi pe Gasset, pentru că nu o să vă placă, aşa cum nu mi-a plăcut nici mie cu ceva vreme în urmă. Gasset vi-l va aminti pe Fichte, spunându-vă că a filosofa înseamnă a nu trăi. Dacă aveţi impresia că instinctul sexual e totuna cu dragostea sexuală, evitaţi-l pe bătrânul Ortega, pentru că el vă va spune că “Instinctul sexual asigură, poate, conservarea speciei, dar nu şi perfecţionarea ei. În schimb, dragostea sexuală autentică, entuziasmul pentru altă fiinţă, pentru sufletul şi trupul său, în unitate indisolubilă, reprezintă în sine, originar, o forţă uriaşă însărcinată cu ameliorarea speciei”(30). “Studii despre iubire” e o carte în care se vorbeşte prea mult despre firescul uman, pentru a o citi crispat, din dorinţa de a învăţa ceva, sau de a extrage o idee genială. Gasset nu confundă intelectualul cu inteligenţa, şi din această cauză crede că orice teologie“ne transmite o mult mai mare cantitate de Dumnezeu, mai multe intuiţii şi noţiuni despre divinitate decât toate extazele laolaltă ale tuturor misticilor laolaltă”(46)