CUM SĂ FACI UN REFERAT DE NOTA 10

metoda în paşi… ca la reţete culinare

Unul dintre cele deocamdată două comentarii pe care le puteţi găsi pe acest impropiu-zis „blog” zice aşa: „Lasati frate ji voi mai multe comentarii pe net despre avatarii faraonului tla despre altele k profesorii sunt handikpati ji ne dau multe” – Bine, nu ştiu să zic de ce mi-a lăsat la o revizie a lui „Dune” o părere sau mai degrabă o amintire despre Eminescu… în fine, testele IQ se fac pe alte site-uri. Oricum, având în vedere că dorinţa preşedintelui este ca elevii să caute pe Google informaţii şi să nu mai vină la şcoală, ar trebui să fiu mai responsabil cu ceea ce scriu că cine ştie cum dracu ajung să influenţez cu vreo inepţie viitori incompetenţi ai ţării. Scrisurile mele ar fi trebuit să se adreseze unor oameni cu minime cunoştinţe de literatură dar na… poate ar fi trebuit să încep cu definiţia din DEX a cuvântului „carte”. În fine, de dragul „sculării” în trafic a acestui site voi satisface „pohta ce-au pohtit-o” pare-se şcolerii.

Aşadar, un referat de şcoală trebuie să aibe 5 părţi, la fel ca orice altă scriere literară:

1. Expoziţiunea – un paragraf să zicem de maxim 10 rânduri. Putem prezenta autorul, picatenrii din viaţa lui, ce l-a determinat să scrie opera pe care o comentaţi, în ce an a scris-o, în ce context social-politic sau economic… în funcţie de caz.

2. Intriga – aici intervine primul artificiu. Intriga unui referat înseamnă caracterizarea personajelor. De ce să începţi cu personajele şi apoi cu acţiunea? Pentru că personajele unei opere acţiunează individual, în funcţie de firea pe care o au.Când caracterizezi personajele trebuie să descrii pârghiile emoţionale care le împing la acţiune. E partea cea mai complicată a unui referat, cu ponderea morală cea mai mare în faţa profesorului. Dacă referatul tău are intrigă, înseamnă că eşti deştept. De exemplu, când vorbeţti despre Moromeţii, spui că Ilie Moromete are „n” copii, cutare îl iubeşte, cutare în urăşte, el ar vrea să facă aia pentru cutare dar nu face pentru că… şi aşa mai departe. Prezinţi aşadar partea statică a romanului, sau ceea ce reiese că s-a întâmplat înainte de a începe romanul. Dacă scrii despre Hamlet, aici scrii unde şi-a făcut Hamlet studiile, câţi ani a fost departe de casă… chestiile care reies indirect din povestire.

3. Desfăşurarea acţiunii – logic, abia acum poveşteşti acţiunea. e partea cea mai voluminoasă a referatului

4. Punctul culminant al unui referat este critica justă. Aici vin citatele din alţi critici. E foarte important să nu amesteci părţile referatului. Nu începe cu citate, că dai dovadă de prostie. Aici poţi lua vorbele lui Călinescu şi le poţi da „copy + paste”… sau mă rog… alţi critici. Încearcă şi Perpesiccius, că nu muşcă!

5. Deznodământul unui referat este punctul tău de vedere. Fie că e just, fie că e injust, trebuie spus în cel puţin patru rânduri: trebuie să ai o idee despre povestea pe care teoretic ai citit-o, altfel eşti de-a dreptul imbecil, şi tu nu vrei să fii imbecil!

atenţie! Toate citatele se dau cu note de subsol. Şi nu uitaţi de bibliografie.

Anunțuri

Henryk Sienkiewicz – Cavalerii teutoni

 „Cavalerii teutoni” rămâne pentru mine un reper foarte coerent pentru ceea ce înseamnă romanul istoric în adevărata sa complexitate. Spun asta nu doar pentru că are un fir narativ firesc,m cu suişuri şi coborâşuri, cu „succesuri” şi „eşece”, ca să citez o clasică presidenţială în viaţă la Bruxelles.
În romanul istoric nimic nu e întâmplător; acţiunea e cauzală şi nici o faptă nu rămâne fără urmare: un ostatic fără nume evadează, dar stârneşte furia unei armate; un tânăr aduce jignire unui teuton, şi îşi semnează condamnarea la moarte. Romanul istoric este din cauza asta foarte dinamic, şi de cele mai multe ori exprimă frustrarea autorului în contextul social politic în care scrie. E drept că acest gen de „paralelă significativă” e destinată numai criticilor de specialitate, dar merită să observăm că acum, în contemporaneitate, literatura fuge de realitate, nu o transformă verosimil. Gândiţi-vă că Sienkiewicz scrie acest roman după o perioadă în care coloniştii germani veneau valuri-valuri să ocupe Poznan-ul: scopul povestirii este de a păstra integritatea morală a unei naţiuni cotropite.
Şi aici se remarcă empatia autorului cu cei învinşi, o empatie creştină întâlnită şi în „Quo vadis”. În „Cavalerii teutoni” scena în care Jurand îl iartă pe Siegfried este de o emoţie cutremurătoare. Dacă în „Quo vadis” protagonistul învaţă iertarea creştină indirect, prin pildele pe care alţii i le povestesc, Jurand se creştinează ca urmare a destinului care îl loveşte: înainte ca Siegfried să-i scoată ochii, să-i taie limba şi mâna, el era un călău al teutonilor. Când puterea fizică îl părăseşte, resemnarea creştină este singura şansă de mântuire; nu mai poate fi superior răului decât prin iertare.

Turgheniev – În ajun

Dacă eşti un fan al povestirilor ruseşti cu acţiune pasivă, atunci Cehov şi Turgheniev ţi se vor părea doi autori geniali. Dacă nu… nu. „În ajun” este povestea unui bulgar uşor fanatic într-ale naţionalismului care se îndrăgosteşte de o rusoaică. Cei doi se căsătoresc împotriva voinţei majoritare apoi el moare. E lesne de înţeles mesajul fatalist, (au zis unii…) nihilist, ratarea şi nimicnicia idealurilor. Dincolo de asta însă, romanul nu are un „vino-ncoa” explosiv… probabil pentru că autorul însuşi nu este explosiv.

Alexandre Dumas, fiul – Dama cu camelii

Scrierile celor doi „Dumas” sunt, cred eu, lecturi obligatorii în viaţa unui om. La fel ca „Mizerabilii”  sau „Notre Dame de Paris” ale lui Victor Hugo, romanele „Dumas”-ilor trebuie să fie citite nu pentru că transmit nişte mesaje pline de tâlc, şi nici pentru că îţi pot influenţa masiv comportamentul, ci pentru că pur şi simplu sunt o lectură frumoasă. „Dama cu camelii” este o poveste de iubire realistă, tipică pentru atitudinea de observator a „fiului”. Am putea-o încadra în şirul de povestiri despre femei „aparte”, alăturând-o deloc forţat „Doamnei Bovary”. În fine… este o poveste despre iubirile spontane şi adevărate, pe care societatea le condamnă şi le întinează. E un roman splendid pentru ca vorbeşte despre o femeie splendidă: o curtezană cu suflet mare… ceva exterm de rar pentru societatea românească de azi.

J.K.Rowling – Harry Potter şi piatra filosofală

Sincer să fiu nu prea înţeleg de unde atâta ură împotriva unei povestiri foarte simple cu copii-magicieni. Să fim rezonabili:  nu e prima de acest gen, şi nu e nici pe departe cea mai bună. Înglobează toate clişeele povestirilor cu magicieni, se vede de la o poştă că e influenţată de scrierile lui Tolkien şi ale lui Lewis… deci care e problema. Iarăşi nu înţeleg de ce unii români s-au arătat foarte atacaţi de faptul că ţara noastră e prezentată ca locul de baştină a vampirilor. Măcar dacă am fi ştiut să pofităm de statutul pe care ni l-au oferit de-a gata americanii de la Stoker încoace. Unele ţări scot bani din Moş Crăciun, altele din elfi şi troli. „Draculo-fobia” e apanajul unor incompetenţi în materie de turism, pentru că la drept vorbind cine crede în Dracula, crede şi în Harry Potter, iar prostia sau goana după povestiri fantastice se dovedeşte în repetate rânduri că e un domeniu foarte profitabil. Puţin mă interesează că nu-l suferă arabii pe Harry Potter. Lor le e foarte greu să sufere pe cineva. Ei au zis „Haram” la jumate din Europă, şi Europa dacă a fost deşteaptă i-a ignorat, pentru că fiecare e liber să zică ce-i place.  Harry Potter este o poveste pentru copiii de toate vârstele cu suficientă conştiinţă încât să nu spere că vor lua un 10 la mate cu un simplu „shazam”.

Horia Roman Patapievici – să-l dăm pe faţă

partea 1

Începem cu cartea „Cerul văzut prin lentilă” – Editura (falimentară) Nemira, 1998
problema 1: capitolul „Oamenii de ştiinţă şi bârfa”, pagina 27 – autorul ne explică cum din punct de vedere antropologic, un grup stabil şi funcţional trebuie să aibe 148 de membri (e un număr „magic”), iar orice depăşire sau împuţinare reprezintă o primă cauză a ineficienţei sau a instabilităţii. Întrebare: dar ICR-ul câţi angajaţi are?

opinie: Risipa de elitism intelectual a acestei cărţi e agasantă prin artificialitate şi comică prin mecanicitate. (nu am zis eu asta, ci Bergson). Nu e compendiu filosofic, pentru că se vrea piperat de exemple tipice „vulgului”, nu e nici un set de sfaturi morale, deoarece nu au nici o legătură cu bunul simţ al vieţii.

problema 2: capitolul „Otium cum dignitate”, pagina 47 – citez: „Ideea de a scăpa de sine însuţi prin muncă i-a venit lui Antonie cel Mare , în pustie. A înlocuit spontaneitatea ispitelor cu mecanica monotonă a lucrului mâinilor. Nobil, aceasta se cheamă „Mântuire prin muncă”. Oricum, faptul că Patericul se deschide cu o astfelde pagină sugerează că frisonul aflării în treabă a intrat în lume o dată cu activismul creştin.” – greşit! Frisonul aflării în treabă a intrat în lume odată cu prima operă de artă, făcută nu pentru că salva vieţi, nici pentru că ţinea de foame, ci pentru că cineva vroia să o facă. „Mântuirea prin muncă” o susţin numai regimurile totalitare, domnule Patapievici! Că nu a scris Iisus „Arbeit macht frei” pe frontispiciul lagărelor naziste. Numai comuniştii credeau că piesele lui Cehov sunt drame, pentru că vorbea acolo de mântuirea prin muncă, când el de fapt ironiza situaţia asta şi urla la Stanislavski ca Moise în pustiu că piesele lui sunt de fapt comedii. Mă rog… trecem peste… dar trebuie amintit faptul că Antonie cel Mare nu se mântuia prin muncă, ci prin rugăciune. Dacă ne-am mântui prin muncă, atunci ar trebui să fim toţi canonizaţi. Acolo în Patericul, cartea aia din care se vede că nu aţi priceput o „iotă”, darămite o „papiotă”, se vorbeşte despre muncă în sensul de anihilare a poftelor trupeşti întru potenţarea nevoilor spirituale. Ispita diavolului se adresează trupului, iar Antonie îşi anihilează nevoile acestea pentru a putea fi mai aproape de Dumnezeu.

C. S. Lewis – Creştinismul redus la esenţe

O carte de căpătâi pentru ecumenismul creştin este “Creştinismul redus la esenţe” a lui Clive Staples Lewis – da, autorul “Cronicilor din Narnia” a fost şi un mare misionar. Este o carte care ne argumentează foarte firesc de ce ar trebui să-l iubim pe Dumnezeu, dincolo de sfaturile pro sau contra ale altora. Personal, nu sunt adeptul unei credinţei oarbe de tip tradiţionalist: “îmi fac cruce pentru că aşa m-a învăţat bunica” – pe mine nu m-a învăţat nici o bunică să mă închin, şi dacă fac gestul ăsta acum nu e pentru că aşa am fost învăţat că e bine: tocmai pentru că e o treabă foarte complicată, profesiunea de credinţă ar trebui să-şi afirme sâmburii existenţei independent de moştenirea culturală a înaintaşilor. Nu e musai să fi un mic Faust ca să pricepi argumentele pricipale ale existenţei lui Dumnezeu, dar poţi face asta dacă te străduieşti un pic. Abia după poţi susţine că aparţii unei “caste”. Să nu uităm ce spunea undeva Remus Rus: toţi avem un Dumnezeu, dar nu credem toţi în acelaşi Dumnezeu.