CUM SĂ FACI UN REFERAT DE NOTA 10

metoda în paşi… ca la reţete culinare

Unul dintre cele deocamdată două comentarii pe care le puteţi găsi pe acest impropiu-zis „blog” zice aşa: „Lasati frate ji voi mai multe comentarii pe net despre avatarii faraonului tla despre altele k profesorii sunt handikpati ji ne dau multe” – Bine, nu ştiu să zic de ce mi-a lăsat la o revizie a lui „Dune” o părere sau mai degrabă o amintire despre Eminescu… în fine, testele IQ se fac pe alte site-uri. Oricum, având în vedere că dorinţa preşedintelui este ca elevii să caute pe Google informaţii şi să nu mai vină la şcoală, ar trebui să fiu mai responsabil cu ceea ce scriu că cine ştie cum dracu ajung să influenţez cu vreo inepţie viitori incompetenţi ai ţării. Scrisurile mele ar fi trebuit să se adreseze unor oameni cu minime cunoştinţe de literatură dar na… poate ar fi trebuit să încep cu definiţia din DEX a cuvântului „carte”. În fine, de dragul „sculării” în trafic a acestui site voi satisface „pohta ce-au pohtit-o” pare-se şcolerii.

Aşadar, un referat de şcoală trebuie să aibe 5 părţi, la fel ca orice altă scriere literară:

1. Expoziţiunea – un paragraf să zicem de maxim 10 rânduri. Putem prezenta autorul, picatenrii din viaţa lui, ce l-a determinat să scrie opera pe care o comentaţi, în ce an a scris-o, în ce context social-politic sau economic… în funcţie de caz.

2. Intriga – aici intervine primul artificiu. Intriga unui referat înseamnă caracterizarea personajelor. De ce să începţi cu personajele şi apoi cu acţiunea? Pentru că personajele unei opere acţiunează individual, în funcţie de firea pe care o au.Când caracterizezi personajele trebuie să descrii pârghiile emoţionale care le împing la acţiune. E partea cea mai complicată a unui referat, cu ponderea morală cea mai mare în faţa profesorului. Dacă referatul tău are intrigă, înseamnă că eşti deştept. De exemplu, când vorbeţti despre Moromeţii, spui că Ilie Moromete are „n” copii, cutare îl iubeşte, cutare în urăşte, el ar vrea să facă aia pentru cutare dar nu face pentru că… şi aşa mai departe. Prezinţi aşadar partea statică a romanului, sau ceea ce reiese că s-a întâmplat înainte de a începe romanul. Dacă scrii despre Hamlet, aici scrii unde şi-a făcut Hamlet studiile, câţi ani a fost departe de casă… chestiile care reies indirect din povestire.

3. Desfăşurarea acţiunii – logic, abia acum poveşteşti acţiunea. e partea cea mai voluminoasă a referatului

4. Punctul culminant al unui referat este critica justă. Aici vin citatele din alţi critici. E foarte important să nu amesteci părţile referatului. Nu începe cu citate, că dai dovadă de prostie. Aici poţi lua vorbele lui Călinescu şi le poţi da „copy + paste”… sau mă rog… alţi critici. Încearcă şi Perpesiccius, că nu muşcă!

5. Deznodământul unui referat este punctul tău de vedere. Fie că e just, fie că e injust, trebuie spus în cel puţin patru rânduri: trebuie să ai o idee despre povestea pe care teoretic ai citit-o, altfel eşti de-a dreptul imbecil, şi tu nu vrei să fii imbecil!

atenţie! Toate citatele se dau cu note de subsol. Şi nu uitaţi de bibliografie.

Henryk Sienkiewicz – Cavalerii teutoni

 „Cavalerii teutoni” rămâne pentru mine un reper foarte coerent pentru ceea ce înseamnă romanul istoric în adevărata sa complexitate. Spun asta nu doar pentru că are un fir narativ firesc,m cu suişuri şi coborâşuri, cu „succesuri” şi „eşece”, ca să citez o clasică presidenţială în viaţă la Bruxelles.
În romanul istoric nimic nu e întâmplător; acţiunea e cauzală şi nici o faptă nu rămâne fără urmare: un ostatic fără nume evadează, dar stârneşte furia unei armate; un tânăr aduce jignire unui teuton, şi îşi semnează condamnarea la moarte. Romanul istoric este din cauza asta foarte dinamic, şi de cele mai multe ori exprimă frustrarea autorului în contextul social politic în care scrie. E drept că acest gen de „paralelă significativă” e destinată numai criticilor de specialitate, dar merită să observăm că acum, în contemporaneitate, literatura fuge de realitate, nu o transformă verosimil. Gândiţi-vă că Sienkiewicz scrie acest roman după o perioadă în care coloniştii germani veneau valuri-valuri să ocupe Poznan-ul: scopul povestirii este de a păstra integritatea morală a unei naţiuni cotropite.
Şi aici se remarcă empatia autorului cu cei învinşi, o empatie creştină întâlnită şi în „Quo vadis”. În „Cavalerii teutoni” scena în care Jurand îl iartă pe Siegfried este de o emoţie cutremurătoare. Dacă în „Quo vadis” protagonistul învaţă iertarea creştină indirect, prin pildele pe care alţii i le povestesc, Jurand se creştinează ca urmare a destinului care îl loveşte: înainte ca Siegfried să-i scoată ochii, să-i taie limba şi mâna, el era un călău al teutonilor. Când puterea fizică îl părăseşte, resemnarea creştină este singura şansă de mântuire; nu mai poate fi superior răului decât prin iertare.

Turgheniev – În ajun

Dacă eşti un fan al povestirilor ruseşti cu acţiune pasivă, atunci Cehov şi Turgheniev ţi se vor părea doi autori geniali. Dacă nu… nu. „În ajun” este povestea unui bulgar uşor fanatic într-ale naţionalismului care se îndrăgosteşte de o rusoaică. Cei doi se căsătoresc împotriva voinţei majoritare apoi el moare. E lesne de înţeles mesajul fatalist, (au zis unii…) nihilist, ratarea şi nimicnicia idealurilor. Dincolo de asta însă, romanul nu are un „vino-ncoa” explosiv… probabil pentru că autorul însuşi nu este explosiv.

Alexandre Dumas, fiul – Dama cu camelii

Scrierile celor doi „Dumas” sunt, cred eu, lecturi obligatorii în viaţa unui om. La fel ca „Mizerabilii”  sau „Notre Dame de Paris” ale lui Victor Hugo, romanele „Dumas”-ilor trebuie să fie citite nu pentru că transmit nişte mesaje pline de tâlc, şi nici pentru că îţi pot influenţa masiv comportamentul, ci pentru că pur şi simplu sunt o lectură frumoasă. „Dama cu camelii” este o poveste de iubire realistă, tipică pentru atitudinea de observator a „fiului”. Am putea-o încadra în şirul de povestiri despre femei „aparte”, alăturând-o deloc forţat „Doamnei Bovary”. În fine… este o poveste despre iubirile spontane şi adevărate, pe care societatea le condamnă şi le întinează. E un roman splendid pentru ca vorbeşte despre o femeie splendidă: o curtezană cu suflet mare… ceva exterm de rar pentru societatea românească de azi.

J.K.Rowling – Harry Potter şi piatra filosofală

Sincer să fiu nu prea înţeleg de unde atâta ură împotriva unei povestiri foarte simple cu copii-magicieni. Să fim rezonabili:  nu e prima de acest gen, şi nu e nici pe departe cea mai bună. Înglobează toate clişeele povestirilor cu magicieni, se vede de la o poştă că e influenţată de scrierile lui Tolkien şi ale lui Lewis… deci care e problema. Iarăşi nu înţeleg de ce unii români s-au arătat foarte atacaţi de faptul că ţara noastră e prezentată ca locul de baştină a vampirilor. Măcar dacă am fi ştiut să pofităm de statutul pe care ni l-au oferit de-a gata americanii de la Stoker încoace. Unele ţări scot bani din Moş Crăciun, altele din elfi şi troli. „Draculo-fobia” e apanajul unor incompetenţi în materie de turism, pentru că la drept vorbind cine crede în Dracula, crede şi în Harry Potter, iar prostia sau goana după povestiri fantastice se dovedeşte în repetate rânduri că e un domeniu foarte profitabil. Puţin mă interesează că nu-l suferă arabii pe Harry Potter. Lor le e foarte greu să sufere pe cineva. Ei au zis „Haram” la jumate din Europă, şi Europa dacă a fost deşteaptă i-a ignorat, pentru că fiecare e liber să zică ce-i place.  Harry Potter este o poveste pentru copiii de toate vârstele cu suficientă conştiinţă încât să nu spere că vor lua un 10 la mate cu un simplu „shazam”.

Horia Roman Patapievici – să-l dăm pe faţă

partea 1

Începem cu cartea „Cerul văzut prin lentilă” – Editura (falimentară) Nemira, 1998
problema 1: capitolul „Oamenii de ştiinţă şi bârfa”, pagina 27 – autorul ne explică cum din punct de vedere antropologic, un grup stabil şi funcţional trebuie să aibe 148 de membri (e un număr „magic”), iar orice depăşire sau împuţinare reprezintă o primă cauză a ineficienţei sau a instabilităţii. Întrebare: dar ICR-ul câţi angajaţi are?

opinie: Risipa de elitism intelectual a acestei cărţi e agasantă prin artificialitate şi comică prin mecanicitate. (nu am zis eu asta, ci Bergson). Nu e compendiu filosofic, pentru că se vrea piperat de exemple tipice „vulgului”, nu e nici un set de sfaturi morale, deoarece nu au nici o legătură cu bunul simţ al vieţii.

problema 2: capitolul „Otium cum dignitate”, pagina 47 – citez: „Ideea de a scăpa de sine însuţi prin muncă i-a venit lui Antonie cel Mare , în pustie. A înlocuit spontaneitatea ispitelor cu mecanica monotonă a lucrului mâinilor. Nobil, aceasta se cheamă „Mântuire prin muncă”. Oricum, faptul că Patericul se deschide cu o astfelde pagină sugerează că frisonul aflării în treabă a intrat în lume o dată cu activismul creştin.” – greşit! Frisonul aflării în treabă a intrat în lume odată cu prima operă de artă, făcută nu pentru că salva vieţi, nici pentru că ţinea de foame, ci pentru că cineva vroia să o facă. „Mântuirea prin muncă” o susţin numai regimurile totalitare, domnule Patapievici! Că nu a scris Iisus „Arbeit macht frei” pe frontispiciul lagărelor naziste. Numai comuniştii credeau că piesele lui Cehov sunt drame, pentru că vorbea acolo de mântuirea prin muncă, când el de fapt ironiza situaţia asta şi urla la Stanislavski ca Moise în pustiu că piesele lui sunt de fapt comedii. Mă rog… trecem peste… dar trebuie amintit faptul că Antonie cel Mare nu se mântuia prin muncă, ci prin rugăciune. Dacă ne-am mântui prin muncă, atunci ar trebui să fim toţi canonizaţi. Acolo în Patericul, cartea aia din care se vede că nu aţi priceput o „iotă”, darămite o „papiotă”, se vorbeşte despre muncă în sensul de anihilare a poftelor trupeşti întru potenţarea nevoilor spirituale. Ispita diavolului se adresează trupului, iar Antonie îşi anihilează nevoile acestea pentru a putea fi mai aproape de Dumnezeu.

C. S. Lewis – Creştinismul redus la esenţe

O carte de căpătâi pentru ecumenismul creştin este “Creştinismul redus la esenţe” a lui Clive Staples Lewis – da, autorul “Cronicilor din Narnia” a fost şi un mare misionar. Este o carte care ne argumentează foarte firesc de ce ar trebui să-l iubim pe Dumnezeu, dincolo de sfaturile pro sau contra ale altora. Personal, nu sunt adeptul unei credinţei oarbe de tip tradiţionalist: “îmi fac cruce pentru că aşa m-a învăţat bunica” – pe mine nu m-a învăţat nici o bunică să mă închin, şi dacă fac gestul ăsta acum nu e pentru că aşa am fost învăţat că e bine: tocmai pentru că e o treabă foarte complicată, profesiunea de credinţă ar trebui să-şi afirme sâmburii existenţei independent de moştenirea culturală a înaintaşilor. Nu e musai să fi un mic Faust ca să pricepi argumentele pricipale ale existenţei lui Dumnezeu, dar poţi face asta dacă te străduieşti un pic. Abia după poţi susţine că aparţii unei “caste”. Să nu uităm ce spunea undeva Remus Rus: toţi avem un Dumnezeu, dar nu credem toţi în acelaşi Dumnezeu.

Henryk Sienkiewicz – quo vadis

Faptul că nişte oameni au murit cândva în numele lui Hristos pare probabil pentru unii a nu fi altceva decât o legendă incredibilă. E greu de crezut că o religie persecutată a devenit în numai câteva secole o religie unanim acceptată … (nu “persecutantă” cum cred apologeţii cool ai neo-industrialismului). Această  mărire nu ar fi fost posibilă însă dacă atitudinea fundamental creştină nu ar fi fost una de umilinţă. La Sienkiewicz se desfăşoară în plenitudinea sa expansivă pricipiul creştin care l-a revoltat pe Nietzsche şi l-a frustrat pe Malaparte (vezi “Pielea”): victoria aparţine învinşilor. De la romani încoace, istoria ne arată cum creştinii au fost victorioşi prin umilinţă, şi au pierdut importante bătălii cu valurile de eretici ai modernităţii din pricina mândriei.

metode de apărare a ortodoxiei

Ştiu că la ora actuală fenomenul „puric” a cuprins întreaga Românie şi a împărţit-o în securişti şi sfinţi. Gata: Lucian Boia a fost catalogat drept un demistificator brutal, şi istoria României am redescoperit toţi că e plină de fapt de eroi pe care ceauşismul i-a trecut prin praf hiperbolizându-i. Binenţeles, problema mea cu Dan Puric e de ordin axiologic, nu îl consider un prost şi cred cu toată tăria că într-o societate în care există oameni ca Traian Băsescu, Dan Puric este un „Mare Model al Românilor” (vedeţi că am folosit majuscule).
În fine, ceea ce vreau eu să spun este că de fapt există modele „şi mai bune” decât Dan Puric. (Nu … nu Chirilă, domnule Crin Antonescu… nu Chirilă!). Cred că sunt oameni care pot descoperi credinţa creştină în toată frumuseţea şi „şi mai bine decât Dan Puric”. Faptul că nu sunt la fel de mediatizaţi este problema mea, şi nu sunt consultaţi în probleme la care se pricep cel mai bine. Acesta e şi cazul lui Florian Bichir, care în cartea „Polemici Ortodoxe”, printr-un splendid sistem autocritic separă lucid grâul de neghină. Nu spun că e normal să facă asta mult mai bine decât Dan Puric pentru simplul fapt că are o pregătire de specialitate în acest sens, ci atenţionez doar asupra faptului că un om care cunoaşte multe informaţii poate să judece mai limpede. „Polemicile ortodoxe” ale lui Bichir, prin limpezimea tonului, prin gradul neperfid de a susţine care faţă bisericească merită condamnată şi care apreciată, reuşesc să întărească în credinţă orice nehotărât într-ale ortodoxismului.
Cred că e mai corect să zic că avem de-a face cu două metode moderne de propagare a ideilor ortodoxe:
– metoda analize faptelor, întâi argumentul apoi ideea… aşa cum face Bichir şi… nu ştiu dacă l-aţi auzit vreodată vorbind pe domnul Remus Rus. În această metodă conferenţiarul prezintă faptele, apoi analizează. Întrebat ce părere are despre reforma lui Luther, într-o emisiune televizată, Remus Rus a prezentat întâi modul de creştinare brutală a germanilor, apoi a putut să motiveze reforma lui Luther ca o nevoie de exprimare a acestui popor. Când se pune problema să vorbească despre crucea pe care a primit-o Becali de la mitropolitul Ardealului, Florian Bichir întâi aminteşte valoarea acestei medalii, cine a mai primit-o, şi abia apoi susţine că nu mitropolitul este de vină că a oferit-o, ci Becali pentru că s-a lăudat ca prostu’. (Credeţi-mă, că dacă apare la emisiunile lui Capatos nu înseamnă că Bichir e un prost.)
– metoda generalizării sau metoda argumentării imediate: întâi se transmite ideea, şi apoi  se exemplifică pe loc cu un fapt general, care nu are legătură cu subiectul dezbătut. Dan Puric vorbeşte în citate nu pentru că vrea o armată de intelectuali în spatele lui, ci pentru că nu operează cu suficiente informaţii în problemele pe care le dezbate. Dacă observaţi, limita de discuţie a lui Dan Puric este de până la acum maxim 100 de ani. El tratează religiosul românesc de la 1886 încoace. Tot ce depăşeste perioada asta istorică e o zonă tulbure. Credincios eticii mai mult decât religiei, exemplele lui Puric sunt “generale” pentru că pregătirea specifică a oratorului nu a ajuns încă la maturitate: din această cauză am spus că Puric e un orator bun, şi nimic mai mult: prezintă probleme oferind soluţii fictive.

Nikos Kazantzakis – Hristos răstignit a doua oară

“Experimentul Iisus”, dacă am putea defini astfel rătignirea hristică scoasă din contextul ei mistic, a fascinat ca proces în sine datorită faptului că este un arhetip bine ancorat în mintea umană din ziua creaţiei – e un instinct animalic imposibilde stăpânit, asta vrea să ne demonstreze Kazantzakis: sacrificiul celui nevinovat se va face şi fără promisiunea vieţii veşnice. Căci tot ceea ce ne poate separa de animale, este credinţa în înviere.