DUNE – casa Harkonnen

Titlurile acestor „prequel- uri nu au nici o legătură cu subiectul care curge cronologic, şi supraveghează destinul tuturor celor trei case laolaltă. Un fragment din acest volum a fost publicat pe  site-ul sci-fi.com cu titlul „Night time shadows on open sand”. Binenţeles că ruptă din cotext povestirea e complet lipsită de substanţă, adresată cu certitudine şi în exclusivitate conaissair-ilor. Fragmentul în care Rabban Harkonnen testează o cantitate foarte mare de melanj pe nişte fremeni, producându-le o moarte chinuitoare, e tipic pentru stilul duhnind a epatare horror a celor doi epigoni ai lui Frank Herbert. Acelaşi lucru îl putem aprecia şi raportat la scena morţii lui Victor Atreides, fiul nelegitim al lui Leto I.
Duncan Idaho îşi continuă destinul îndeplinind arhetipul vieţii de cazarmă ce-l pregăteşte pentru a fi mentat pe îndepărtata planetă Ginaz. Între timp, Kailea devine concubina lui Leto , şi împreună au un copil, pe nume Victor. Căsătoria celor doi rămâne însă un ideal de neatins, mai ales pentru că Bene Gesseritul îi oferă un dar lui Leto, pe tânăra Jessica, fiica lui Gaius Helen Mohaim. Din acest trio conjugal, Kailea este cea mai nemulţumită, şi atentează la viaţa lui Leto. Victimele colaterale sunt Victor, care moare, şi prinţul Rhombur, care ajunge până la urmă un cyborg  graţie meşteşugului doctorului Wellington Yueh.
Pe Geidi Primm, baronul Harkonnen încearcă să-şi vindece obezitatea cu ajutorul aceluiaşi Yueh, cam incapabil în privinţa acestei boli. Gurney Halleck, bardul anti-rabbanic, e capturat şi închis vreme de patru ani, timp în care sora sa , Bheth, e trimisă pe Muntele Ebony şi forţată să se prostitueze. Când o regăseşte, Gurney e forţat de baronul Harkonnen să asiste la moartea surorii sale, într-o scenă a cărei penibilitate sadistică evit să o descriu. Alăturându-se lui Earl Dominic Vernius, la scurtă vreme după ce acesta moare, Gurney se întâlneşte cu ducele Leto şi îi jură credinţă.
Glossu Rabban îşi ucide tatăl, căpătând porecla de „Bestie”, iar împăratul Shaddam Corrino, încearcă să producă melanj artificial pe planeta Ix, cu ajutorul maestului tleilaxu Hedar Fen Ajidica. Momentan, nu reuşeşte.

Anunțuri

Mario Vargas Llosa – Oraşul şi câinii

Acest arhetip al vieţii de cazarmă, deja clasicul conflict dintre onoare, sentimente şi legi, fapte întocmite orbeşte sub imperativul testosteronului, pe toate le veţi găsi în „Oraşul şi câinii” a lui Mario Vargas Llosa. Scriitura alertă, uşor argotizată, îmi aminteşte involuntar de „portocala” lui Burgess. Conflictele însă nu se petrec la limita verosimilităţii şi din cauza asta binele nu are nici o şansă. E o carte despre sclavia celor naivi, puterea celor pervertiţi şi perverşi, triumful celor cu adevărat laşi, şi invariabil norocul hoţilor. Un volum ce va fi citit tocmai de oamenii care nu sunt astfel caracterizaţi, asemeni unui cod al bunelor maniere care niciodată nu intră pe mâna unui nesimţit.

Aleksandr Soljenitin – Pavilionul canceroşilor

„Pavilionul canceroşilor” de Aleksandr Soljenitin  este o carte asemănătoare purgatoriului: testează pe tine mai multe stări de agregare: la început te deprimă. Descoperi un loc plin de oameni bolnavi. Apoi doar te întristează, deşi bolnavii mor. Şi nu scapi, nu te lasă, te perpeleşte, căci cei rămaşi în viaţă sunt chinuiţi, şi n-au scăpare, şi nu e loc de eroisme, căci nu e nimeni vinovat, şi nu poţi fi furios, deşi simţi că aşa trebuie să fii. Aşa că atunci când doar unul dintre ei mai are o seranţă nici măcar nu-ţi mai pasă. Viaţă sau moarte, suferinţă sau plăcere, sunt toate doar un sentiment enervant de nimicnicie, de inutilitate, de rost stupid pe care singur trebuie să ţi-l găseşti.

Hannes Stein – Enciclopedia lucrurilor care mă sâcâie zilnic

„Enciclopedia lucrurilor care mă sâcâie zilnic” a lui Hannes Stein este o carte divină din două motive:
1. te aduce pe culmile unei plăceri extatice , spunându-ţi păsurile pe care cel puţin instinctiv le-ai gândit împotriva micilor şi enervantelor invenţii ale epocii moderne.
2. Are un aer puritan prin felul în care citează Biblia, dar o citează atât de bine şi de argumentat, încât la final poţi concluziona că este o lectură creştină obligatorie, alături de eseurile lui C.S.Lewis.

DUNE – casa Atreides

Dacă „ Legendele Dunei” erau prea violente, prequels-urile sunt prea statice. Sunt mai degrabă SF-uri politice, cu tot soiul de organizaţii mai mult sau mai puţin guvernamentale, cu dezbateri largi referitoare la aviditatea de putere, planuri perfide procese şi multe (poate prea multe ) comploturi. Un fel de X-files şi mai futurist dacă se poate. Se vede clar influenţa lui Kevin J. Anderson aici. Să nu uităm de colabărările lui la “Războiul stelelor” (vezi Jihadul Butlerian) şi da, la X-files: While I continued to write original novels, I also found a great deal of success in dipping my toes into established universes, such as Star Wars and X-Files (both of which I love). I learned how to study the rules and the characters, wrap my imagination around them, and tell my own stories within the boundaries and expectations of the readers.” Scrie spre final autorul.
În fine, ideea e că ne aflăm undeva cu 35 de ani înainte ca Leto să debarce pe planeta Dune. Arrakis este acum guvernată de baronul Vladimir Harkonnen, care fiind un personaj negative o “suge de vlagă”. Pe planeta Caladan Ducele Paulus Atreides îşi trimite fiul, pe Leto, la studii pe planeta Ix, lăsându-l în grija lui Earl Dominic Vernius. (îl trimite ca pe Hamlet, deoarece mama lui, Helena, e foarte nemulţumită de chestia asta). Între timp, planetologul Pardot Kynes e trimis şi el de împăratul Elrood Corrino IX pe planeta Dune, ca să furnizeze informaţii referitoare la melanj. Binenţeles că el se va împrieteni aici cu băştinaşii şi aşa mai departe. Împăratul însă va fi otrăvit uşor uşor de fiul său, Shaddam, şi de aghiotantul lui groaznic de enervant, Hasimir Fenring.
Bene Gesseritul încearcă să descopere Kwisatz Haderach-ul, şi din aceste căutări Gaius Helen Mohaim e trimisă pe Wallach IX şă se împerecheze cu baronul Harkonnen. Dar copilul pe care îl naşte nu e nici pe departe un Kwisatz Haderach, aşa că Mohaim “mai vrea o dată”. Din păcate nu se alege decât cu o bunătate de viol, iar baronul cu o bunătate de boală, care nu are bunul simţ de a fi sifilis, ci un alt virus care îl face obez. (o fi fost tinctură de hamburger). Din această co-producţie bizară se va naşte Jessica.
Pe Geidi Prime Duncan Idaho fuge de Glossu Raban, ajunge la Caladan, şi intră în slujba Ducelui Paulus. Pe Ix, Leto se împrieteneşte cu prinţul Rhombur, (destinele li se aseamănă în mare parte), şi se îndrăgosteşte de Kailea. Planeta Ix este atacată din senin şi cu toţii se întorc pe Caladan. Ducele Paulus e ucis de un taur de luptă drogat. Când Elrood moare, Shaddam vrea să se încoroneze împărat al universului, aşa că prgăteşte un party zdravăn la care invită pe toată lumea. Glossu Rabban atacă delegaţia de pe Tleilax, lăsând să se creadă că vinovat e Leto. În urma unui process însă, acesta este achitat.
Pe scurt: subiect există. Evident, lungit şi întins ca o ciungă-n păr, pentru că rămân la idea mea: dacă Frank Herbert vroia să scrie toate astea, le-ar fi scris cu siguranţă.

Harper Lee – Să ucizi o pasăre cântătoare

Gregory Peck in rolul lui Atticus Finch

Gregory Peck in rolul lui Atticus Finch

Pe mine de obicei nu mă atrag cărţile despre situaţia negrilor în vremea Americii post-sclavagiste. Mă plictisesc scenele alea siropoase în care omul se întreabă de ce culoarea pielii impune atâtea diferenţe între oameni. Cred că numai la americani rasismul se rezumă la culoarea pielii. De fapt, nu culoarea pielii sau sclavagismul e problema rasismului. Din cauza asta cred că m-a plictisit groaznic „Lumină de august” a lui Faulkner. Eroul de acolo cataloga oamenii după culoarea pielii. Dar nu culoarea e problema. Adevărata dilemă o dezbate Harper Lee în „Să ucizi o pasăre cântătoare”. (un titlu al dracului de tupeist, o jignire profundă la adresa celor care împart lumea în „cioroi” şi alte zburătoare). Dincolo de naraţiunea spumoasă tipică americanilor, şi dincolo de faptul că e romanul care descoperă dramatismul proceselor juridice, atât de tocit acuma în filmele hollywoodiene, Harper Lee înţelege că rasismul e de fapt o xenofobie. Culmea paradoxului: acţiunea se petrece într-o ţară în care obsesia creării unui sentiment naţional e provocată de lipsa concretă a unei naţiuni: britanici, italieni, spanilor debarcă pe continentul lui Columb şi în numai câţiva ani descoperă duşmanul: la început indienii, apoi negrii. Da, remarcă bine personajul lui Scout: la fel a făcut Hitler cu evreii; păcatele celor mulţi trec în spinarea celor puţini, confrom principiului azazelic.