C.S.Lewis – Cronicile din Narnia – Ultima bătălie

Holy glory hallelujah! Cam aşa s-ar rezuma apocalipsa „Cronicilor din Narnia” – cea mai frumoasă şi mai tristă dintre ele.  Începutul sfârşitului e dat de un fals profet – o maimuţă care se îmbracă într-o piele de leu şi începe să subjuge animalele vorbitoare. Maimuţa Shift are toate caracteristicile unui dictator: se crede trimis divin, se crede mai important decât e… are impresia că e om, şi crede cu tărie că binele tuturor este să-i fie lui bine. Atâta doar că nu a fost ales, că în rest e Băsescu leit. Acţiunea se petrece pe vremea regelui Tirian, un strămos al lui Rilian. Acest rege ajunge să fie legat de un pom într-o imagine hristică de poporul Calomernului  în momentul în care afirmă că maimuţa nu are nici o legătură cu Aslan, dar e salvat la timp de Jill şi Eustace. Apare şi un anti-zeu, personificat de Tash, de la care porneşte totul, căci maimuţa afirmase că Tash şi Alan sunt una şi aceeaşi, ceea ce ia trezit suspiciunile lui Tirian. Începe un război în toată regula, la care participă şi Peter, Edmund, Lucy şi Diggory (mai puţin Susan, care nu mai crede în Narnia). LA finalul războiului, apar absolut toate personajele Narniei, pe care Aslan le judecă. Cele bune merg cu el pe „Tărâmul lui Aslan”, iar ceilalţi devin animale obişnuite şi dispar nu se ştie unde.  Narnia e înghiţită de şopârle şi dragoni, iar eroii merg în lumea lui Aslan, despre care se spune că e mai reală decât Narnia. La final, oamenii veniţi din Anglia descoperă că părinţii lor au murit într-un accident de tren (apropo de începutul la „Prinţul Caspian”), mai puţin Susan, despre a cărei suferinţă nu se spune nimic. Şi uite aşa cei  buni au o poveste infinită, cei răi, nu mai au poveste, iar cei necredincioşi sunt sortişi suferinţei.

Anunțuri

C.S.Lewis – Cronicile din Narnia – Nepotul Magicianului

„Nepotul magicianului” este de fapt geneza  Narniei.  Protagoniştii sunt Polly Plummer şi Digory Kirke, viitorul profesor Kirk din „Leul, vrăjitoarea şi dulapul”. Unchiul Andrew îi pune pe cei doi să atingă un inel magic, care-i poartă într-un univers paralel. Călătorind ei pe-acolo, ajung în faţa unui clopot, pe care Diggory îl loveşte, şi astfel renaşte vrăjitoarea Jadis a Charnului, un tărâm a cărei populaţie ea însăşi a decimat-o. (interesant că la Lewis numai vrăjitoarele sunt rele, pe când la Tolkien, există vrăjitori buni şi răi, iar personajele feminine nu prea sunt malefice). Vrăjitoarea vine în Anglia pentru o vreme, dar cei doi reuşesc cu ajutorul inelelor să o ducă înapoi în universul paralel cu multe posibilităţi. De aici ajung toţi într-o lume pe care Aslan tocmai o crează, oferindu-le unor animale darul vorbirii (sugestiv, nu?). Aslan îi dă unui cal puterea de a zbura, şi cu ajutorul lui Diggory ajunge într-o grădină cu mere. Misiunea lui Diggory este să ia un măr şi să-l planteze în Anglia, pentru a creşte un nou pom. Dar aici se petrece ispita, în cazul basmului eşuată: vrăjitoarea îi spune lui Diggory să ia un măr din pomul vieţii veşnice numai pentr el, pe care să-l ducă mamei sale bolnave. Acesta, nefiind Adam, ci doar un băieţel cuminte, refuză oferta şi face ce trebuie.  Jadis rămâne în Narnia, unde va deveni Vrăjitoarea Albă.

adio, Cristian Paţurcă!

Sincer să fiu am stat mult pe gânduri dacă să scriu postarea asta. Dar am copilărit cu cântecele lui Paţurcă, şi nu ştiu de ce mereu m-a impresionat până la lacrimi „Cântecul de leagăn”. În fine… nu vreau să fac pe sensibilul. Eu nu cred că muzica se identifică vreodată cu cel care o cântă. Dacă „Eu plâng, tu plângi” e un cântec genial, nu înseamnă că şi Paţurcă a fost un geniu. Nu despre asta e vorba. Aş fi preferat să nu fie Paţurcă acela ce a compus „Recviemul pentru eroi” dacă asta ar fi însemnat să trăiască mai fericit şi mai mult.  Aş fi vrut să fi nu-l fi cunoscut nici eu, nici poporul ăsta de căcat, să nu fi cântat, să nu fi fost la Revoluţie, dar acuma să fi fost în viaţă.

E frumos să ai un destin eroic, dar nu în România. În ţara asta nu pot exista eroi. Nici măcar morminte nu vor mai fi în curând. Bine că l-a decorat Băsescu. Mă piş pe decoraţia lui! De ce nu l-a trimis la Viena să se trateze? Că în sistemul medical românesc şi-a băgat picioarele! „Vai, domnule Paţurcă, ţara vă e profund îndatorată, dar muriţi odată, că mai mult de 6 ani nu vă putem da pensia asta de revoluţionar.”

E greu titlul de erou, mai ales că noi nu suntem fraţi, ci câini.

PS: Vai, deci abia aştept să văd ce piesă scoate Mihaela Michailov şi David Schwartz despre Piaţa Universităţii. Dacă o fi la fel de infantilă, cretinoidă şi complet irelevantă ca aia a lu’ Gianina Cărbunariu despre evenimentele cu ungurii din ’92, atunci e clar că şi-n următorii 30 de ani tot tâmpiţi o să fim, că generaţia tânără nu promite nimic.

C.S.Lewis – Cronicile din Narnia – Calul şi băiatul

A şaptea carte din seria „Cronicilor din Narnia” nu are nici o legătură cu tinerii Pevensie. Acţiunea se petrece în timpul domniei lui Peter. Shasta e un băiat găsit şi crescut de un pescar şi o femeie pe nume Arsheesh. Într-o zi o aude pe Arsheesh vorbind cu cineva că ar vrea să-l vândă pe Shasta unui nobil. Aştepându-şi în grajd noul stăpân, îl întâlneşte pe calul vorbitor Bree, (… iar îmi aduce aminte de Ceangă) care-i propune să plece împreună în Narnia. Alături de ei vor veni şi Aravis, o aristrocrată ce nu vrea să se căsătorească cu un vizir, şi un alt cal vorbitor, pe nume Hwin. Ajunşi în capitala Calomern-ului, Shasta e confundat cu prinţul Corin al Archenland-ului, şi află că narnienii vor să împiedice căsătoria reginei Susan a Calomernului cu prinţul Tisroc, fiul vizirului Rabadash. Deci Aravis şi Susan sunt una şi aceeaşi persoană. Cu ajutorul unei prietene pe nume Lasaraleen, Aravis descoperă complotul lui Tisroc de a ataca Archenland-ul şi Narnia în timp ce regele Peter e plecat. Purtaţi de leul Aslan în spinare, Shasta şi ăl anunţă pe regele Archenland-ului de comptul lui Rabadash. Regele Peter ese şi el înştiinţat la timp, şi „binili învinge”. La final se descoperă că Shasta e fratele geamăn demult pierdut al prinşului Corrin. O ia în căsătorie pe Aravis şi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi. E cartea „cronicilor” cu cele mai puţine simboluri creştine, în ciuda emsajului fundamental. Poate din cauza asta are lşi o naraţiune ce e apropie foarte mult de idealul unui basm.

C.S.Lewis – Cronicile din Narnia – Jilţul de argint

În acest caz Eugene Scrubb şi colega sa, Jill Pole, pleacă în Narnia, pentru a-l salva pe prinţul Rillian, fiul lui Caspian. Cei doi îl întâlnesc la început pe Aslan, care le dirijează direcţia călătoriei, apoi pe Lady of the Green Kirtle (nu ştiu exact cum s-a tradus în română), care îi învită la Castelul ei, unde va avea loc Festivalul al Toamnei.  În fine, aici descoperă că ea şi cu nişte uriaşi vor de fapt să-i mănânce. Aşadar o iau la fugă şi întâlnesc nişte gnomi, care îi duc în oraşul acestei Vrăjitoare Verzi (mie îmi aminteşte de Împăratul Verde al lui Creangă), şi unde stau de vorbă cu protejatul Vrăjitoarei, un tânăr care se pare că suferă de nişte accese psihotice, (pare a fi posedat de demoni) care-l determină să se transforme în şarpe. Cu toate astea, tânărul îi roagă să-l elibereze, atenţie… „în numele lui Aslan”. Se va dovedi a fi însuşi Prinţul Rillian cel mult-căutat. La final, vrăjitoarea se av transforma într-un şarpe, iar Rillian se va întoarce acasă, cu puţin timp înainte de moartea tatălui său. Finalul e foarte interesant: pentru a prelungi zilele lui Caspian până la regăsirea lui Rillian, Aslan îl poartă în lumea adevărată, unde timpul se dilată. Cu alte cuvinte, în cinci minute Caspian câştigă câteva luni de viaţă. Diferenţele acesea temporale pregătesc însă cititorul pentru un inevitabil sfârşit al Narniei. Cât îl priveşte pe Rillian, eu cred că îl simbolizează pe Solomon. Iar simbolistica şarpelui, atât de bine surprinsă de Lewis, ca sursă atât a răului, cât şi a binelui (diavolul-şarpe versus şarpele de aramă) puteţi afla mai multe din „Miresmele sfinţeniei” a lui Jean-Pierre Albert. Are el acolo la începutul cărţii un întreg capitol despre târâtoare, şi despre importanţa lor pentru creştinism.

C.S.Lewis – Cronicile din Narnia – Călătorie pe Mare cu Zori-de-Zi

De data asta portalul e un tablou. Apare un nou personaj,  Eustace Scrubb, vărul răzgâiat al protagoniştilor din cărţile anterioare, care la capătul acestei aventuri îşi va revizui comportamentul după tiparele unei educaţii creştine tipice.

Priţul Caspian îi caută deci pe cei şapte lorzi pierduţi ai Narniei, ca într-un străvechi basm irlandez, călătorind pe mare.  Sunt iarăşi câteva simboluri care merită amintite:
– prinţul Caspian e vândut la o piaţă de sclavi, întrupând suprema umilinţă regească. E cumpărat de unul dintre lorzi, care îl recunoaşte însă ca rege;
– Eustace, orbit de lăcomie, după ce-şi va umple buzunarele cu aur se va transforma el însuşi într-un dragon. (pasajul ăsta nu ştiu de ce îmi aminteşte de Bilbo Baggins) Astfel metamorfozat, nu va mai fi recunoscut de prietenii săi. aceasta este lecţia care îl învaţă şi pe el umilinţa şi smerenia.
-ajunşi la Capătul Lumii, Edmund, Eustace şi Lucy găsesc un miel, care se transformă în Aslan. Ce poate fi mai frumos?

adevărul despre Kama Sutra (partea 1)

 

Sătul să mă tot prostească băieţeii ăia obsedaţi sexuali de la Click, Libertatea, Cancan, şi vorba lu’ Capatos, alte ziare d-astea „foarte importante”, cu Kama Sutra şi „mamă ce chestii tari scrie în cartea asta” m-am gândit că ar fi bine să citesc eu singur Kama Sutra şi să vă povestesc despre ce e vorba pe bune în cartea asta care nu ştiu de ce îi fascinează atâta pe unii. Parcă nu poţi să spui nimica rău de ea, că gata, înseamnă că eşti pudic.

N-are nimica! Vă dau eu lipsă de pudiciotate şi vă arăt despre ce procărie e de fapt vorba.

Varianta citită de mine vă înştiinţez că a apărut la Pro Editura, şi e tradusă după o traducere a lui Alain Danielou. În fine: cartea e scrisă, aşa cum însuşi autorul recunoaşte într-un moment de maximă sinceritate, pentru cei cu „mintea obtuză” (II,1,38). Ideea principală este că omul are trei mari nevoi, trei necesităţi vitale:

Artha – bunurile materiale

Kama – practicie erotice, şi

Dharma – etica şi societatea.

Cam ăsta e singura atitudine inovativă a cărţii. În rest, multe mult clasificări, care mai dde care mai stupidă.

Kama Sutra nu are poze. La vremea la care a fost scrisă nu existau poze erotice, ci sculpturi. Copertele cărţilor au imagini pornografice din perioada musulmană a Indiei, şi nu au nici o legătură cu Kama Sutra, deci da, trăim în minciună domnilor! Năsoşii ăia neraşi cu turbane în cap şi femeile alea ca o armonică nu făceau de fapt sex în stilul Kama Sutra.

Kama Sutra nu are nimic pornografic, ci doar comic. Bine… mi mi s-a părut penibilă, dar nu pot fi atât de răutăcios. „Teoria rămâne baza, chiar dacă e separată de practică ” – remarcă la un moment dat înţeleptul. Mda… ce să zic! Apoi se trasează următoarele idei:

–         femeia trebuie să ştie 64 de arte, pe care le poate învăţa de la numai 6 tipuri de femei;

–         bărbatul trebuie să aibe studiile terminate, să posede casă şi bani! Kama Sutra nu e prospect pentru „aspirina săracului”;

–         anticamera casei bărbatului trebuie să fie mare, şi musai să aibe scuipătoare!

–         bărbatul rebuie să fie ras, nu neapărat pe faţă, dar la părul pubian musai, spălat pe dinţi cu urină de vacă (nu glumesc – vedeţi la pagina 72 din ediţia citată);

–         după masă „orăşeanul stă de vorbă cu papagalii şi cu graurii” (pag 75) – deci nu e asta „superîndeletnicire masculină” sau ce?

–         acelaşi „bărbat model”, după ce se parfumează bine cu unul dintre cele „n” parfumuri enumerate de „Kama Sutra”, îşi pune bijuterii – să mai ziceţi voi că nu au cocalarii tradiţie!

–         tot Kama Sutra te învaţă cum să plăteşti muzicienii păe care-i chemi la o petrecere, ca să nu te faci de râs, „mânca-ţi-aş!!!”

–         poţi fute pe cine (sau ce) vrei cât timp nu se află, dar faci copii numai cu femeile pe care ţi le indică „Kama Sutra”

–         o femeie care se culcă cu mai mult de cinci bărbaţi deodată este considerată oficial curvă, iar la ea nu are nimeni nici un fel de interdicţii: o poţi fute oricum, oricând şi oriunde, cu alte cuvinte. Nu mai contează că e leproasă, nebună, cu piele albă (o… da… Kama Sutra nu e rasistă. Zice că nu e bine să ţi-o tragi cu femeile cu piele prea albă, dar în rest este super-tolerantă!)… da,deci nu contează că ţi-e soră, mamă, verişoară sau că e regină – ai liber la ea. Totuşi, dacă e femeie de preot, e bine să o eviţi! V-a plăcut, nu?

–         „Nu poţi, fără pregătire, să introduci penisul!” – aici e complicat! Trebuie să măsori lungimea penisului şi să o raportezi procentual la grosime, apoi stabileşti categoria de penis din care faci parte (iepure, taur sau cal). La fel faci şi cu ea: îi zici „Stai dragă să ţi-o măsor!”, o bagi o dată de probă şi vezi ce se întâmplă, dar o scoţi repede, că ai văzut ce zice Kama Sutra! Nu ai încă pregătirea necesară! Deci, calculezi adâncime ori lărgime supra doi, stabileşti în ce categorie se încadrează şi ea (căprioară, iapă sau elefant), apoi…. şi abia apoi zice că poţi să treci la treabă, dar atenţie! Numai dacă categoriile se potrivesc! Adică trebuie căprioară cu iepure, taur cu iapă şi cal cu elefant, sau cam aşa ceva zoofilie adică!