J.K.Rowling – Harry Potter şi pocalul de foc

Reţeta e cam aşa:

Toate începuturile se petrec în familia Dudley. Într-un univers plat ocupat de rudele „încuiate”, apare magia. Apoi se lasă cum misterele… multe la număr, că ele dau grosime cărţii. În final se descoperă toate misterele şi gata. Povestea cu „Pocalul de foc” îl aduce în scenă pe ăla cu Ochi Nebun, un personaj foarte gotic din punctul meu de vedere.  Pentru prima oară moare un personaj bun, ceea ce era inevitabil la un moment dat şi ce îmi place e că persoanjele astea încep să crească, adică lucrurile nu stagnează într-un cerc de succes.

Problema lui Harry Potter este de fapt succesul enervant. Cică Biserica Creştină din Alamogordo ar fi ordonat arderea cărţilor cu micul şi mai apoi adolescentul magician pe motiv că ar fi bântuite de forţe satanice. La noi s-au trezit o grămadă de apărători ai ortodoxiei să analizeze aceste aşa-zise simboluri satanice, gen Unicornul sau Pasărea Phoenix, sau au condamnat practicile oculte din cartea asta.

Auziţi, dar mai bine nu s-ar ocupa oamenii ăştia de altceva? Adică… nu ştiu… nu văd şi ei pe Satana în alte părţi? Adică… puii mei… un taliban vrea de exemplu să otrăvească toate fast-food-urile din America… io ştiu? Ăsta dacă nu face practici oculte mai are o şansă la mântuire, nu-i aşa? Adică… să vadă şi ei că mai sunt pe colo-pe colo nişte oameni care mor, nişte şmecheri care le hotărăsc moartea, chiar aşa… ăl mai rău dintre toţi e Potter?

În plus, cred că e şi o problemă de educaţie, ceea ce la români ştim că e o hibă mare: un copil educat într-o familie armonioasă (în ăia şapte ani de-acasă multe minuni se pot petrece), într-un fel sănătos, chiar dacă va fi fascinat de Harry Potter, chiar dacă va umbla cu baghete magice la grădiniţă… să fim serioşi… nu o să i se închine lui Satana dacă îi spui că ăla e sinonim cu Lordul Cap de Mort. Deci problema nu e la cărţi, ci la părinţi, fie ei sfinţi sau biologici.

Stephen King – Povestea lui Lisey

Am refuzat pânăacum să comentez serios un roman al lui Stephen King, pentru că deocamdată le-am citit pe cele clasice, de sute şi zeci de mii de ori comentate şi de mii şi milioane de ori rezumate.

“Povestea lui Lisey” însă e o apariţie relativ recentă (2005), aşa că nu a trecut atât de profund prin filtrul Wikipediei şi al altor site-uri de specialitate. Momentan, pot spune că este din punctul meu de vedere, cel mai bun roman al lui Stephen King. Îl puteţi lua cel puţin ca pe o “ars poetica”, dacă fraza anterioară vi se pare mult prea încărcată. În primul rând însumează toate laitmotivele lui King:

1. Autorul celebru bântuit de fan-atici, ne aminteşte de “Misery”.
2. Femeia aparent slabă dar cu un caracter puternic, luptând cu demonii, ne aminteşte de “Sleepwalkers” si de „Dolores Claiborne”
3. Maşini bântuite gen “Christine”, conduse sau violentate de maniaci.
4. În fine, un trio de presonaje cu tendinţe autodistrutive impuse de posedare demonică, gen “Shining”, sau tot ca în “Christine”, un backround muzical foarte bine definit de muzica country şi Hank Wlliams.

Şi în “Povestea lui Lisey”, ca în majoritatea romanelor lui King, este vorba despre ratarea idealului de viaţă american. Scott Landon este un scriitor celebru capabil să evadeze într-o lume de vis numită Bu-Luna, unde îşi vindecă rănile într-o baltă, asemeni unui botez. Fratele să, Paul, este posedat de un demon din Bu-Luna, iar când această posesie îşi va exprima existenţa, tatăl lui Scott îi va ucide fratele. Jocul va continua în acelaşi ritm macabru, tatăl devenind posedat, iar Scott ucigaş. La această ecuaţie grotescă se adaugă ubirea dintre Scott şi Lisey, o iubire perfectă dar bolnavă, pentru că “Fiecare căsnicie îndelungată are două suflete, unul luminat, şi unul întunecat”(502).

Cam despre asta e vorba: într-o căsnicie născută din pasiune veritabilă, lucrurile au mereu subînţelesuri şi substraturi. În iubire nu e loc de chesti călduţe, călâi. Acţiunea din “Povestea lui Lisey” veţi vedea că se petrece fie în caniculă, fie în îngheţ.

Universul oniric din Bu-Luna este absolut fascinant. Deşi e terorizant e imposibil să nu ţi-l doreşti şi tu… are un firesc obsesiv. E un loc în care poţi scăpa de toţi criminali gen Dooley, dacă eşti curajos. Căci Lisey nu e mândră atunci când îşi scrie pe maşină “Mă iubeşte Iisus, flăcăul din Nazaret, uite de ce nu conduc încet” (442), ci e curajoasă. Pur şi simplu iubeşte viaţa şi refuză mediocritatea.

Legăturile dintre vis şi realitate sunt deseori atât de firave…

Scott e împuşcat în piept, dar se vindecă repede. Se vindecă atâtde bine încât viaţa din el e plină de energie: “Când e într-o asemenea formă, Scott ar putea vinde până şi frigidere eschimoşilor, cum se spune… şi Dumnezeu să ne binecuvânteze balta cu limbaje la care mergem cu toţii să ne adăpăm” (53). Scott Landon nu se sinucide, aşa cum scrie pe Wikipedia, ci moare dintr-o eroare: demonul îi blochează calea de acces spre balta vindecării, locul unde mai târziu Lisey va scăpa de monstruosul atac al lui Dooley, regele Incucilor, întruchiparea psihopatică a universitarilor şi intelectualilor putreziţi care văd în fiinţa umană doar un instrument al artei. Căci şi acest lucru îl ironizează Stephen King: lumea celor din mediile intelecuale, acolo unde soţiile, dacă nu fac o “chestie artistică”, nu sunt bune decât la făcut copii şi cusut ciorapi. Lumea celor care uită moartea ta numai după 70 de ani, atunci când drepturile de autor sunt anulate.

Nu ştiu dacă aţi sesizat, dar eroii lui Stephen King, deşi umblă printre morţi şi criminali, sunt foarte anti-emo. După ce îl trimit pe Dooley în Bu-Luna, Amanda şi cu Lisey beau ceea ce ele cred că e barndz românesc, deşi după cum le arde pe gât noi ştim că e pălincă. Sunt bucuroase, fericite că ceea ce era coşmarul lor comun a avut în cele din urmă un “bul sfârşit!”.

J.K.Rowling – Harry Potter şi prizonierul din Askaban

Al treilea volum de poveşti cu Harry Potter îl aduce în scenă pe enigmaticul Sirius Black, renegatul magicienilor, unchiul îndepărtat sau aşa ceva. Evident, aşa cum v-am obişnuit, NU voi face un rezumat al cărţii, pentru că nu-mi place să fac rezumate. Ceea ce vreau să zic e că încă de la această carte J.K.Rowling e pusă pe fapte mari. Am sesizat în stilul scrierii o mai mare dezinvoltură, siguranţa omului care ştie că ceea ce scrie se va vinde, şi din cauza asta ia totul pe îndelete. Nu ştiu dacă aţi observat, dar romanele “de început” ale unui autor sunt foarte condensate, au grijă să spună cât mai multe lucruri în cât mai puţine cuvinte. Pe măsură ce autorul devine mai celebru, cărţile lui se îngroaşă. Dacă în povestea cu “Piatra filosofală” Harry Potter era un personaj plin de mistere, acuma despre el se ştie totul. Binenţeles, într-un univers ca cel creat de J.K.Rowling va fi mereu loc pentru un nou mister, de aici şi nota de geniu a autoarei, dar posibilităţile îşi dovedesc brusc infinitatea.

Stephenie Meyer – Gazda

Am citit şi ceea ce la noi e cunoscut ca romanul „Gazda” al autoarei Stephenie Meyer, şi sincer să fiu mi-a plăcut. E o combinaţie bună între stilul romanţios tipic autoarei şi o poveste SF în toată regula. Bine, acuma nu vă aşteptaţi al nu-ştiu-ce originalitate, că nu e cazul. Începutul e postapocaliptic – extratereştrii ne-au invadat corpurile: furt de identitate în toată regula, a la „Dark Skies” sau mai degrabă „First Wave”. (Wanda e varianta feminină a lui Joshua din serialul „First wave” al lui Chris Brancato). În corpul lui Melanie co-abitează extraterestra Wanda, adică Melanie nu a fost complet „ştearsă”.  Evident că extratereştii aduc ordinea mondială mult-dorită, şi evident că spiritului uman obişnuit cu imperfecţiunea nu-i convine … şi normal că există nişte rebeli, că altfel subiectul ar fi trebuit să fie mult prea complex.

Nu ştiu dacă aţi observat, dar în SF-urile care îţi dau de gândit nu există grupări rebele, ci un singur rebel. În fine… ideea e că Wanda ajunge să-şi „trădeze” naţia, adică are grijă ca extratereştii să trăiască pe planeta asta în siguranţă. Oricum, cartea e „lecturabilă”, şi spre deosebire de „Amurg” nu e atât de siropoasă, ceea ce ne demonstrează că autoarea are oareşce talent literar.

L.J.Smith – jurnalele vampirilor

Cum nu mai am chef să mă întind cu o sagă pe zeci de postări, la „Jurnalele Vampirilor” mi-am propus să-mi vărs părerile la kilogram. E superofertă de criză

De la primele capitole descoperim asemănarea cu „Twilight”. Şi e bine de ştiut că „Trezirea” e scrisă prin ’91, iar „Amurgu'” prin 2005, dacă e cineva interesat de originalitate.
În loc de Bella e Elena, şi în locul vampirului ăla ciufulit e un alt vampir… ia ghici… tot ciufulit, şi aici are şi un accent hispanic, fir-aţi voi „ale dracului de coţăhârle!”
Elena e însă foarte populară, şi e combinată cu un pămpălău. Ea, binenţeles, vrea pe cineva să o sugă… de sânge. Mă rog, apare „mult-doritu'”  care are un frate rău, şi cu care se bate de câte ori are ocazia. Prima bătaie lăsată cu moarte a fost cică prin Renaştere, pentru o „pipitză-vampiritză” destul de instabilă emotiv, că nu prea ştia cu cine vrea să rămână. În fine… Damon ăsta (ce nume inspirat!) e rău de tot, că bea sânge de om, nu de căprioară sau alte animale inofensive ca frac’său.
(ale dracu’ ONG-uri grinpişiene dacă depun ele vreo plângere împotriva vampirilor ăstora aşa-zis „inofensivi”).
Asemănările cu „Twilight” ating limita penibilului, încât ajungi să te întrebi „cum dracului a putut Stephenie Meyer să ajungă celebră plagiind pe faţă o altă carte”. Răspunsul e simplu: scriind mai bine! Ca la un „cover” bine făcut. E foarte tare că în ambele cărţi apare o muiere care prevesteşte viitorul: ici Bonnie McCullough, colo Alice Cullen. Idem e povestea şi du doi pe una (ale dracului fracţii… colo erau din rase diferite, aici sunt fraţi…) Veţi vedea că de la un punct încolo se lasă şi cu vârcolaci. Ideea e că scriitura lui L.J.Smith este foarte laconică. Se rezumă prea mult la acţiune, şi prea puţin la sentimente, nu că Stephenie Meyer ar fi vreun James Joye sau ceva… dar cel puţin comparativ, mai bine te rezumi la 4-5 volume drăguţe decât la 7 şi nu ştiu câte prostii.

Faptul că autoarea e pusă pe vărsătură de acţiune (telenovelă o fi vrut să scrie…) se vede din faptul că aici transformarea eroinei în vampiritză se petrece mai repede. La sfârşitul volumului „Lupta” e deja moartă şi înviată. Şi să vedeţi cum se mai complică lucrurile…

În „Furia” se întoarce Katharine aia, care de fapt nu murise. E supărată ca măgaru’ pe sat, şi vrea să facă mult rău – tipic pentru cărţile cu vampiri – la dracu’, parcă dacă eşti nemuritor te-ar mai durea-n cur de alţii… să fim serioşi! Ăştia doi vampiri, Damon şi Steven au trăit ca proştii 500 de ani – i-a fraierit muierea lăsându-i să creadă că e moartă. Şi da, mă rog, ea vine şi o omoară pe Elena. Asta e partea tristă. Dar partea bună la scrierile lui L.J.Smith cu vampiri e că nu poţi ştii niciodată cât de mort e un personaj. Nu de alta, dar în „Reuniunea” care în română nu s-a mai tradus că e şi „întunecată” ca să nu se sperie noaptea fetiţele, Elena asta îi apare în vis lui Bonnie (mama-Omida adolescentină). Apare acuma tatăl-vampiresc al Katharinei, unu’ pe nume Klaus, care bântuie şi el pe-acolo cu un vârcolac după el (da… apare şi vârcolacu’, nu vă impacientaţi…) şi ajung toţi într-un cimitir mare-mare al eroilor americani din  Războiul Civil (ca să aibe şi un iz patriotic povestea asta), unde cu ajutorul soldaţilor lui Lincoln (preşedintele, nu maşina) îl ucide pe ăla rău’. Mda… ştiu… mai penibil nu cred că se putea, aşa că nu am mai continuat să mă distrez cu „Întoarcerea”, că deja pierdusem o lună cu cărţile astea şi nu-mi dă nimeni timpul înapoi.

Tot ce le pot sfătui pe fătuţele dornice să retrăiască momentele din „Twilight” e să nu pună mâna pe L.J.Smith, ci mai bine să o recitească pe Stephenie Meyer.

Gabriel Garcia Marquez – Dragostea în vremea holerei

Sincer să fiu, până la acest roman nu mi-a plăcut Garcia Marquez. „Un veac de singurătate” mi s-a părut o sumă de artificii menite să ia ochii criticilor, şi să îl propulseze pe autor în rândul lecturilor „quality” din societatea europeană. Cu „Dragoste în vremea holerei” mi se pare că nu mai caută atâta recunoaşterea talentului, ci spune o poveste specială prin simplitate. Mie mi se pare că Marquez are darul unic de a ieşi din comun, îi place să povestească într-un mod inedit, până la un anumit punct chiar avangardist, dar stilul i se potriveşte mai bine la situaţii banale. În „Dragoste în vremea holerei” stilul e în contrapunct cu povestea. Tonul acela uşor distant este aplicat unei istorii banale. Trio-ul Florentino Arriza – Fermina Daza – Juvenal Urbino – nu are nimic special. O poveste de dragoste din tinereţe este reluată la bătrâneţe – atâta tot! Să fim serioşi – toţi bărbaţii de 60 de ani cred că-şi amintesc de prima lor dragoste, la fel şi femeile, iar posibilitatea reîntâlnirii nu este de fiecare dată exclusă (asta se întâmplă numai în societatea românească îmbâcsită de prejudecăţi). Eroii evoluează absolut firesc: doctorul Urbino sub masca corectitudinii conjugale îşi va înşela soţia de două ori. Arriza va fi un veritabil Don Juan, adică acel om care face dragoste cu multe femei dar societatea nu-i recunoaşte potenţa. Fermina Daza va împlini idealul conjugal – se mărită, toarnă plozi, îşi îngroapă soţul, şi apoi când gata – se termină tot ceea ce „trebuie să facă”, cei doi îndrăgostiţi îşi văd de viaţă.

În fine – ideea e că romanul este plin de o sensibilitate aparte. Are o gingăşie venită parcă din alte sfere, născută tocmai din imparţialitatea autorului cu personajele sale. Şi e unul dintre puţinele romane de dragoste care chiar te trimit cu gândul la o persoană iubită. (cred că doar cu „Cititorul” am mai avut senzaţia asta).

Şi da, are mare dreptate: până nu închei socotelile cu ceea ce din diferite motive „trebuie” să faci în viaţa asta, nu vei putea fi fericit!

 

Florentino Ariza îşi aminti de o frază auzită în copilărie de la medicul familiei, naşul lui, care tot încerca să‑l vindece de constipaţia cronică: „Lumea se împarte în două: cei care se cacă uşor şi cei care se cacă greu.” Pornind de la această dogmă, doctorul elaborase o întreagă teorie asupra caracterului oamenilor, pe care o considera mai reuşită şi mai riguroasă decât astrologia. După experienţa căpătată de‑a lungul anilor, Florentino Ariza a reformulat-o în alţi termeni: „Lumea se împarte în două: cei care se regulează şi cei care nu se regulează.” Nu avea încredere în aceştia din urmă: când li se întâmpla să calce pe de lături, totul li se părea atât de neobişnuit, încât se lăudau cu aventura lor de parcă tocmai inventaseră amorul. În schimb, cei care făceau dragoste des trăiau numai pentru asta. Se simţeau aşa de bine, încât, ştiind că viaţa lor depindea de discreţia cu care se comportau, erau muţi ca mormântul. Nu vorbeau niciodată de isprăvile lor, nu se destăinuiau nimănui, se arătau indiferenţi la comentariile altora, dobândind astfel faimă de impotenţi, de frigizi, dar mai ales de poponari timizi, cum i se întâmplase, de pildă, lui Florentino Ariza. Lor însă le convenea, pentru că această situaţie ambiguă îi proteja. Alcătuiau un fel de lojă secretă, ai cărei membri se recunoşteau între ei în orice loc, fără să aibă nevoie de o limbă comună. Iată de ce, Florentino Ariza n‑a fost surprins de răspunsul fetei: era una de‑a lor şi, ca atare, ştia că el ştia că ea ştie.