Jose Antonio Marina – Inteligenţa eşuată

Definiţii acceptate ale prostiei:

  • Să faci acelaşi lucru aşteptând rezultate diferite.

  • Să nu te adaptezi realităţii (infelxibilitatea), să nu înţelegi ce ţi se întâmplă, să fii incapabil să-ţi rezolvi problemele afective, sociale sau politice

  • Să greşeşti în mod sistematic, să-ţi propui scopuri absurde sau să te încăpăţânezi în folosirea unor mijloace ineficiente de a atinge acele scopuri.

  • Să nu fructifici ocaziile, mai ales pe cele de care eşti conştient că le poţi fructifica.

  • Să te prăbuşeşti din cauza cruzimii şi a violenţei: „O persoană proastă este cea care face un rău altei persoane sau unui grup de persoane fără să obţină în acelaşi timp, un avantaj pentru ea însăşi, ba chiar se alege cu un prejudiciu(Carlo Cipolla)
  • fanatismul, fundamentalismul, superstiţia, plictiseala
  • psihastenie – ruptura modulelor mentale (Pierre Janet)
  • gândirea transformată în mecanism (prostie pentru Sarte, sursă de umor pentru H. Bergson)

Putem accepta faptul că dacă nu ne amintim din viaţa noastră nici un moment în care am dat dovadă de o inteligenţă sclipitoare, atunci cu siguranţă ne revine în memorie cel puţin o clipă în care am fost dureros de proşti. Pentru a scăpa de povara unui termen peiorativ, care coboară în derâdere o stare a omului ce ar trebui tratată cu mai mult respect, Antonio Marina ne propune să recunoaştem că ne-a eşuat inteligenţa.

Bine, dacă mă întrebaţi pe mine, nu cred că mă interesează foarte tare să fiu deştept, ci doar să evit pe cât posibil să fiu prost.

Numesc inteligenţă capacitatea unui subiect de a-şi călăuzi comportamentul folosind informaţiile recepţionate, învăţate, elaborate şi produse de el însuşi

Problema fundamentală a termenului de prostie este faptul că sfârşeşte prin a confunda inteligenţa eşuată cu inteligenţa vătămată: sunt cazuri patologice în care subiectul este incapabil să ia o decizie din cauza unor deficiente profunde sau chiar şi a unor traume din copilărie. Kafka de exemplu, avea trăsăturile unei inteligenţe vătămate: „fiara kafkiană”, aşa cum o numeşte Marina este definită de neputinţă în faţa vieţii. Iată ce îi scria Kafka tatălui său:

Eu eram întotdeauna acoperit de ruşine; sau îţi ascultam poruncile, şi atunci mă simţeam ruşinat, căci ele erau valabile numai pentru mine; sau mă încăpăţânam să nu le dau ascultare, ceea ce era la fel de ruşinos; sau nu puteam să le dau ascultare, căci de pildă eu nu aveam forţa ta, pofta ta de mâncare, îndemânarea ta, şi asta era de fapt ruşinea cea mai mare dintre toate.

sau, un exemplu furnizat de unul dintre fanii ce apărau geniul creator al lui Kafka: să stai ruşinat gol în faţa femeii pe care o iubeşti şi care te iubeşte, este un pic mai mult decât stupid.

Desigur, putem spune că de la un punct încolo inteligenţa ar trebui să se vindece singură, dar poate face asta numai în măsura în care este capabilă să acumuleze şi să proceseze informaţiile.

Dincolo de acest caz aparte, trebuie reţinut că inteligenţa poate fi folosită într-un mod prostesc: să scrii tratate despre sexul îngerilor. Inginerul german care a proiectat crematoriile din lagărele de concentrare naziste trimite o scrisoare unei redacţii în care se arată nemuţumit de faptul că nu-i sunt recunoscute meritele: să concepi un aparat care omoară atât de mulţi oameni într-un timp atât de scurt nu e de ici de colo. O activitate inteligentă în sine poate deveni stupidă într-un context stupid: cumpărăm un bilet la un film apoi constatăm că nu ne place. Câţi dintre noi părăsesc sala? Cine a făcut un sacrificiu (de bani, timp sau efort) pentru ceva îl va continua un timp, deşi aceasta îi va aduce mai multe pierderi decât câştiguri

Terorismul e o prostie: ce legătură au nişte oameni nevinovaţi cu deciziile politice ale altora?

Sau:

Un tip crede că duhovnicul lui e un sfânt pentru că vorbeşte în fiecare zi cu Dumnezeu. E întrebat de unde ştie. „El mi-a zis asta!” “De unde ştii că nu te păcăleşte?” “Cum să mă păcălească un om care vorbeşte cu Dumnezeu?”

Incapacitatea de a scăpa de plictiseală este o formă a inteligenţei eşuate. Când dracul se plictiseşte, omoară muşte cu coada(proverb spaniol). În 1973 un DC-10 zbura pe pilot automat deasupra Mexicului. Şi de plictiseală (conform cutiei negre), mecanicul de zbor trage de o manetă să vadă dacă pilotul automat reacţionează. Şi n-a prea reacţionat, având în vedere că s-au prăbuşit.

Să nu te bucuri de ceea ce ai bun în viaţă e deasemenea o problemă.

Imaginea acestui autor despre dragoste mi se pare însă fabuloasă: pentru el, dragostea adevărată înseamnă un erotism spiritual cu resurse inepuizabile. Nu trebuie confundată nici cu dorinţa (vreau, am, nu mai îmi trebuie), nici cu mila sau cu dorinţa de a ajuta persoana de lângă tine, nici măcar cu suferinţa provocată de plecarea iubitei (vezi „Fugara” lui Proust). Practic, sentimentele nu sunt dragoste. Sentimentele sunt confuze variate şi contradictorii, şi de fiecare dată însoţesc dragostea. Uneori o pot chiar ucide: gelozie, frică, plictiseală.

Virginia Woolf: oamenilor le place să simtă ceva, orice ar fi să fie– nimic nu ne sperie mai tare decât amorţeala afectivă.

Mariana Alcofarado, călugăriţă portugheză, către amorezul ei: Iubeşte-mă mereu şi fă-o să sufere mai mult pe biata ta Mariana”. Sentimentele produc dependenţă, nu dragostea. Feriţi-vă de sevraj!

Comunicarea: excesul de intrepretare a mesajului este şi el un exemplu de… mda doamnelor… limbaj eşuat.

Teama de eşec determină pe fiecare dintre parteneri să investească puţin în relaţia de cuplu, să devină rezervat, pentru a putea oricând să se retragă. Posibilitatea divorţului este atât de prezentă de la început, încât îi sileşte în permanenţă să fie pregătiţi pentru asta, fapt care sporeşte simţitor ocaziile ca acest lucru să se întâmple cu adevărat. Iată încă un caz de profeţie care se adevereşte doar pentru că a fost anunţată.

Deocamdată atât.

André Glucksmann – Prostia

Cu multe din părerile lui Glucksmann despre prostie nu veți fi de acord.

Toți-oamenii-sunt-frumoși este o propoziție improbabilă din punct de vedere estetic; faptul că fiecare este susceptibil de a deveni bun, este o problemă de credință, deci și contenstabilă; dar nu există nici o îndoială că toți, fără excepție, suntem în stare să ne arătăm idioți: omul este singurulanimal capabil să devină prost” (26) – o putem lua ca pe o urmare firească a faptului că suntem raționali. După “Dubito ergo cogito” urmează două variante corecte. Prima este cea clasică… “Cogito ergo sum… sum ergo Dies est” – bun – dar pe calea cealaltă avem “Cuget deci se poate să fiu idiot”.

Cum pot fi prost? De exmplu, varianta cea mai cunoscută, este cea în care îmi pun singur bețe în roate, sau îmi tai craca de sub picioare.

Când l-am citit prima oară pe Bergson și teoriile lui despre râs nu am spus nimănui că nu înțeleg nimic. Țim minte că eram prin anul doi de facultate și toți colegii și profesorii mei lăudau ideile lui Bergson despre râs, ca și cum acestea ar fi fost veritabile nestemate în teoriile fundamentale ale teatrului. Ce nu înțelegeam eu era cum poți râde de un om care cade pe stradă? Adică, ok, există diferența asta între viu și mecanic, între pașii firești și zgaibele-n sus, dar asta nu e întotdeauna comic. M-am bucurat să văd că Gluksmann îmi dă dreptate (Gluksmann probabil nu era favoritul profilor mei mai mult sau mai puțin susținători ai teoriilor marxiste). Nu diferența între viu și mecanic e haioasă, ci prostia. Ce nu am înțeles eu din teoriile lui Bergson era situația următoare: dacă un om cade pe stradă din pricina unui infarct? Admit faza unu, în care ești idiot și râzi ca a căzut fix în cur, apoi vine o salvare, și un medic încearcă să-l resusciteze. Și începe să facă un gest mecanic cu mâinile pe pieptul bolnavului, și mai și face grimase repetitive în timp ce face resuscitarea, Bergson ce ar face? Ar râde ca boul analizând o situație în care ceva mecanic e placat de viu?

Glucksmann zice că de fapt prostia ne face să râdem. Intelectualul cu pretenții de atotcunoaștere împiedicat de un bolovan e haios, nu cerșetorul amărât. Kant spunea că “Râsul este un afect care provine dintransformarea bruscă a unei așteptări încordate în nimic”. Diferența între ceea ce crede că e și ceea ce este de fapt un om, adică nivelul lui de prostie, este o veritabilă sursă de râs. “Râd, deci prostia există”.(90)

Gândirea,  în general, și filosofia în particular, ar trebui să reziste tentației de a închide ușile și ferestrele prefăcându-se că misiunea lor este de a reflecta sub specie aeternitas. Dimpotrivă, a gândi, a medita înseamnă să deschizi televizorul la ora știrilor, să înfrunți veștile proaste, să-ți exersezi atenția, având conștiința trează în fața realității așa cum este ea, oricât de dură ar fi.” (15) – asta nu înseamnă că orice știre prezintă realitatea așa cum e ea, și nici că nu trebuie să selectezi și să filtrezi informațiile pe care ți le dă televizorul. Dar este adevărat că intelectualul (mai ales cel român) este un soi de șoarece închis între patru pereți, care pretinde că nu vrea să-și murdărească conștiința cu lucruri de care nu este demn.

Politicienii de exemplu, sunt majoritari proști. Asemeni unor înotători care încearcă să nege existența apei, există „puțini oameni politici care să evite ridicolul de a conjuga – eu nu mă înșel, eu nu mă voi înșela, eu nu m-am înșelat niciodată” (57)

Prostia e o beție de idei, ca atunci când răspunzi la o întrebare cu însăși întrebarea. Nu-mi place deloc să admit asta, dar prostia îi lovește uneori pe mistici. La întrebări de genul “Cum să-l concep pe Dumnezeu?” ei îți răspund “Întoarce-te la judecata dreaptă”. Sau “Cum să-l concep mai precis pe Dumnezeu?” “Dacă gândești precizia, Dumnezeu este precizia.” Genul acesta de răspunsuri e caracteristic sectanților. Negând tradiția creștinismului, neagă și noțiunile fundamentale care explică existența divină. Nu mai sunt în stare să dea răspunsuri concrete, se învârt în jurul cozii. Un verutabil budist va știi să-ți dea răspunsuri pertinente despre natură și viață, conforme cu religia sa. La fel va face un catolic, sau un ortodox, sau un musulman. De exemplu… “Cum să-l iubesc pe Dumnezeu?” –  un creștin va răspunde “Iubindu-ți semenii și respectând cuvântul creștin arăți că îl iubești pe Dumnezeu”, sau “Dăruind iubire, vei dobândi iubire”… prostul va spune… “Caută adevărata iubire!”… texte tip “definiție” care de fapt nu exprimă nimic.

Prostul gândește că “lumea e bună deoarece el este în centrul ei, iar el este în centru, pentru că lumea e bună” (155) (are un stil uni de a se integra în univers)

O prostie este să amesteci noțiunile: să crezi că moartea înseamnă viață, și că distrugerea înseamnă un nou început… vezi cazul teoriilor apocaliptice, ca și cum violența este întotdeauna necesară nașterii. Da, asta e pur și simplu o prostie, nici nu mă obosesc să comentez.

Prostul e ca împăratul gol din basmul lui Andersen: umblă despuiat crezând că e la modă. El judecă pe toată lumea, și nu se lasă niciodată judecat. Siguranța de sine e un semn de prostie: “Cretinul se caracterizează prin aceea că nu se lasă niciodată descumpănit, el se arată mereu gata să-și formeze o părere despre ceea ce nu știe, șă decidă fără drept de apel în legătură cu lucruri al căror înțeles îi scapă” (64) .

Dacă i se refuză orice semn de ospitalitate, prostia ne devoră […] Imbecilul, în sensul etimologic, este cel slab, cel cu trupul și mintea înțepenite, el nu are forța de a se arăta prost.”(90)

Primul semn care te poate selva de la idioțenie este să recunoști că poți fi idiot. Glucksmann nu a avut curajul să scrie niciodată asta, dar eu pot: chiar și eu pot fi idiot.

André Glucksmann – Bucătăreasa și mâncătorul de oameni

Eseurile lui Glucksmann au în primul rând rolul a ne demonstra filosofic faptul că un lagăr, fie el nazist sau comunist este oricum o formă de asuprira a omului de către om. Problema este că dacă despre lagărele naziste știm că erau naziste, despre lagărele rusești nu știm ce erau: erau sovietice sau marxiste? Erau o formă localizabilă pecifică U.R.S.S-ului, sau întregeau ele ideologia marxistă?

Mai este vorba apoi despre rezistență. Având în vedere că autorul are ca pârghie de exemplificare opera lui Soljenitîn, mă voi strădui să-i completez teoriile cu întâmplări mioritice: multă lume crede că rezistența armată anti-comunistă din Munții Făgăraș a fost zadarnică. Glucksmann spune că “Rezistența nu e niciodată zadarnică”.

În definitiv, Churchill rămâne din punctul meu de vedere un mare criminal: după pactul de la Ialta,  fost blestemat și de supraviețuitorii de la Auschwitz, și de cei de la Kolîma. Și da, și Glucksmann ne amintește că prin acel pact America i-a promis lui Stalin “reexpedierea autoritară a rușilor care trăiau înafara noilor granițe ale U.R.S.S.” (vezi povestirile lui Gavrilă Ogoranu despre români vânduți de Americani).

Morala este opusă politicii, idealistul care își păstrează mâinile curate, dar nu are mâini, este opus realistului care știe că nu poate face omletă fără să spargă ouăle”. (23)

Am citit cartea asta prima oară în liceu, și de atunci o recitesc cu o plăcere deosebită, pentru că în locul unor teorii morale complexe, oferă soluții simple, emanate parcă de intelectul unui copil: tot felul de apărători ai marxismului expun teorii elaborate despre cum să guvernezi un stat, și toată lumea e de acord că nu poți construi viitorul fără anumite compromisuri. De unde să știi în ce direcție se vor duce urmările acțiunilor tale, cum să poți ține în frâu o evoluție firească? Oare marxismul incipient, își putea imagina viitoarele crime?

De aici și tonul nesigur în a judeca comunismul. Creștinul Soljenițîn însă îi dă ideea de căpătâi lui Glucksmann: “câinele-lup are dreptate, și canibalul greșește”.

Desigur, în ziua de azi, din pricina unei binemeritate campanii publicitare este acuzat de rasism orice persoană care admiră la Hitler caracterul naționalist și hotărârile lui lucide în ceea ce privea Germania. Da, din pricina unei comunități evreiești foarte bine închegate, Hitler a rămas o Satană de care să ne ferim. Și foarte bine se întâmplă, deoarece nu trebuie să uităm niciodată crimele acestuia, și victimele lagărelor naziste.

Dar să nu trăim cu senzația că marxismula fost mai blând: din contră… Stalin a fost un criminal mult mai mare. Numărul morților din lagărele și închisorile comuniste nici măcar nu se poate număra.

Gândiți-vă numai că dacă pe frontispiciul lagărelor naziste scria “Arbait macht frei”, sovieticii erau mult mai elaborați: “Munca este o chestiune de onoare, o chestiune de glorie, o chestiune de curaj și eroism”.

Ceea ce arată Glucksman este că marxismul, spre deosebire de nazism, a pătruns mai ușor pe sub pielea intelectualilor. A fost mai bine hrănit de aceștia, a fost iubit de intelectuali, a supt la sânul Occidentului laptele puterii. Gândiți-vă la marii teoreticieni ai nazismului: Hitler și Nietzsche. Dar în cazul marxismului avem o întreagă pleiadă de capete luminate, care au avut grijă să ne facă să trecemcu vederea lagărele lui Stalin.

Totul începe de la “Republica” lui Platon, de la idealul unei societăți egalitare ultraorganizate.

Limba rusă face distincția se pare între “istina” și “pravda”. Adevărul înțeles ca “truth”, ca realitate concretă, este “istina”. “Pravda” desemnează adevărul superior, “ridicat la demnitatea de idee” (citat din Berger, 156). La fel cum pentru Platon adevărate erau doar ideile, la fel se întâmplă și pentru comunism: adevărat este doar ce spune partidul. Nu trebuie să ne mire degeneranta situație pe care a luat-o filosofia platonică: să nu uităm că grecii vorbeau de democrație într-un stat în care peste 80 la sută din populație nu avea dreptul la vot (adică femeile și sclavii). Încă de atunci se știa că dreptatea este în mâinile celui care are puterea. Omul puternic deține adevărul – “A imprima devenirii caracterul Ființei – iată suprema voință de putere” teoretiza mai târziu Nietzsche, acest apărător al polisului elen care scuipa cu nesimțire pe cuvintele unui Iisus care ne învăța care e diferența între câinele-lup și canibal, între tâlharul pironit pe cruce care crede în adevărul inocenței și fariseul care crede în adevărul eis de propria-i putere. Faust spune clipei să se oprească atunci când pune oamenii la muncă. Optimiștii văd în asta cum Faust a redat omenirii bucuria de  trăi. Dar dacă e altfel: Dacă Goethe își bătea joc de fericirea umană? Era comunistă era oarecum inevitabilă în evoluția istorică a omenirii.

Pentru comuniști, existau următoarele axiome paradoxale:

“1. Cine nu muncește nu mănâncă.

2. Prin natura lui, omul caută să scape de muncă. Sârguința nu este o trăsătură înnăscută” (109)

Bun, deci prin natura sa, marxismul vrea să ne extermine. Poprul va greși întotdeauna: e nevoie de genii care să-l conducă. În 1937, generalul Iakir îi scria lui Stalin din arest că îi este devotat, loial și că va muri rostind cuvinte de dragoste la adresa lui.  “Declarațiile de dragoste  ale conducătorilor împușcați pentru conducătorul care-i împușcă nici măcar nu erau ipocrite” (128). Citind, Stalin remarcă despre Iakir că e “scelerat și prostituat”.

Dacă nici veșnica recunoștință nu-ți asihgură musai un trai decent, de ce nu ai încerca măcar Rezistența – în ciuda faptului că Rezistența nu poate fi testată, ci doar trăită.

Deci, care e rostul Rezistenței? În primul rând, dacă vrei să nu mori ca un ticălos, atunci vei încerca să reziști.

Rezistența nu este sinonimă doar cu câinele-lup care se apucă să-l muște pe canibal. Acest caz este cel mai fericit. Varianta cealaltă este mai puțin plăcută. M-a impresionat foarte mult citatul din Georges Bataille în acest sens: “Vincent van Gogh: purtându-și urechea proaspăt tăiată în locul care repugnă cel mai mult înaltei societăți… monstruoasa ureche trimisă în plic iese dintr-o dată din cercul magic în care avortau stupid riturile eliberării. Iese cu limba lui Anaxagoras din Abdera retezată cu dinții și scuipată, plină de sânge, drept în fața tiranului Nicrocreon, cu limba lui Zenon din Eleea scuipată în fața lui Demylos… ambii filozofi supuși la înfiorătoare chinuri, primul – zdrobit de viu într-o piuă” (179) –sunt aici niște istorii foarte interesante povestite de Marcenko, despre deținuți de drept comun care pentru a ajunge în rândul politicilor, își tatuau mesaje anti-staliniste, și care apoi erau operați pe viu pentru a le fi șters tatuajul: pur și simplu li se smulgea pielea, apoi era cusut. Pentru a nu păți asta, unii dintre ei își răzuiau pielea apoi puneau pe ea sulf și magneziu. Alții, mai nefericiți, care vroiau să continue protestul, se lăsau operați cât era posibil. Unul dintre ei cică nici nu-și mai putea închide ochii din pricina după ce îi fusese șters de pe frunte “Sclav al U.R.S.S.”

Desigur, formule de Rezistență mult mai inteligente s-au întâlnit și la români. Atâta doar că se încearcă trecerea lui sub tăcere, pentru că așa cum spunea Voltaire, “Nu s-a cerut niciodată instruirea cizmarilor și  a servitoarelor; asta este sarcina apostolilor

Citate din ediția Humanitas ’91.

Andrè Comte-Sponville – Mic tratat al marilor virtuți

Dacă Immanuel Kant credea că morala pote duce la religie, iar religia este o formă superioară moralității, veți vedea că pentru Sponville morala ține locul dragostei, și duce la dragoste: “Pe această cale, iubirea ne hărăzește moralei și ne eliberează de ea…” își concluzionează el tratatul.  Cu alte cuvinte, puteți considera morala un soi de înlocuitor al sentimentelor: dacă nu simți când e cazul să fii  curajos, citești un filosof, dacă nu știi când să fii generos, studiezi niște tratate, te antrenezi mental, cum ai face exerciții pentru bicepși.

În prefața cărții, multstimatul Vasile Morar remarcă faptul că virtutea presupune “memorie”, adică să reții ce ai făcut, ca să ai ce analiza. Bun, deci țopârlanului de București trebuie să i se administreze într-o primă fază o doză zdravănă de lecitină.

Nu știm să iubim, dar ne prefacem, și numim aceasta morală. Copiii își imită părinții, care îi imită și ei pe ai lor… Lumea este u teatru, viața este o comedie, în care totuși nu reușesc toate rolurile, și nici un au succes toți actorii. Înțelepciunea lui Shakespeare: morala este o comedie, dar nu există comedie bună fără morală. Ce poate fi mai serios, mai moral decât râsul sau plânsul? Ne prefacem, dar acesta nu e un joc: regulile pe care le respectăm sunt menite nu să ne distreze, ci să ne formeze, în bine sau în rău. Jucăm un rol, ce-i drept, dar este propriul nostru rol, este viața noastră, este evoluția noastră. Nimic nu este aici arbitrar sau contingent.”(107)

Începi cu politețea, care chiar dacă e doar de fațadă, tot e mai bună decât nimic.  De exemplu, eu am un șef care vrea să intru pe ușă la servici la ora 8 fix. Cu toții trăim viața asta, și e politicos să nu întârziem. Binențeles, la fel de politicos este să ni se acorde sfertul de oră academic. E politicos să te gândești că angajatul se poate într-o zi să nu prindă tramvaiul,metroul, sau să intervină ceva ce poate rezolva într-un sfert de oră.  Dacă nu te gândești, și cu un ton ironic ceri la cinci minute de întârziere să nu se mai repete fapta înseamnă că ești nepoliticos, ergo nesimțit, ergo insensibil, ergo bou.

Quod erat demonstrandum mihi patronem bovis est. Asta ca să nu mai bat câmpii cu iertarea, care este și ea o virtute.

Compasiunea este contrariul cruzimii, care se bucură de suferințele altuia, și al egoismului, căruia nu-i pasă de cei de alături”(117) Și mai dureros pentru egoiștii nesimțiți este faptul că nu poți fi iertător cu o eroare. Jankelevitch consideră socratică afirmația lui Iisus, “Iartă-i Doamne, căci nu știu ce fac”. Când nu știi ce faci, este o eroare, deci nici măcar nu se pune problema iertării. A accepta scuzele unei erori, e o dovadă tot de politețe. De exemplu când partenerul o calcă pe picior pe biata fată la dans. El își cere scuze, eaa acceptă – este un schimb de politețuri. Desigur anumite erori  pot fi fatale, poți omorâ un om din greșeală, și atunci nu poți să speri decât la iertare. Iertarea itervine acolo unde nu mai poți înețelege cauzele răului, acolo unde nu mai poți empatiza cu cel de lângă tine, acolo unde nu ai nici un motiv rațional de a fi de acord cu cel ce ți-a greșit. Acolo unde intervine înțelegerea, nu se mai pune problema iertării.

E greu să-i înțelegi însă pe cei ce te-au torturat la Auschwitz sau la Pitești. Aici trebuie să te ajute și căința criminalului. Iisus ne spune să întoarcem obrazul pentru cealaltă palmă, dar tot el ne învață să nu aruncăm nestemate la porci.

Dacă este să dăm crezare tradiției, Iisus Christos și Sfântul Ștefan au dat dovadă de acest fel de iertare dintru începuturi, și fără condiții; de iertarea care nu așteaptă ca omul cel rău să fie mai puțin rău (fiindcă, în acest caz, ar regreta că a fost rău) pentru a-l ierta; de iertarea care este cu adevărat un dar, nu un troc (iertarea în schimbul pocăinței); de iertarea necondiționată; de iertarea în pierdere, dacă vreți, dar care este cea mai mare și, poate, singura victorie împotriva urii; de iertarea care nu uită, dar înțelege; de iertarea care nu renunță nici la luptă, nici la pace, nici la sine și nici la celălalt, nici la luciditate, nici la mizericordie. Asemenea exemple ne depășesc, de acord, ceea ce nu le împiedică să ne lumineze.

În fine, dacă nu poți ierta foarte repede, fii cumpătat și gândește. Cumpătarea este și ea o virtute:

Nu corpul este cel imposibil de satisfăcut. Nelimitarea dorințelor, cea care ne dă insatisfacție și nefericire, nu este decât o  boală a imaginației. Avem visuri mai mari decât puterile noastre, și-i reproșăm propriului trup, în mod absurd, micimea. Înțeleptul “pune stavilă dorinței, ca și temerilor”; aceastea sunt limitele corpului și ale cumpătării. Necumpătații, însă, le disprețuiesc și vor să le depășească. Nu le mai este foame?  Se forțează să vomite. Nu le mai este sete? Câteva alune sărate, sau chiar niște alcool, și problema s-a rezolvat. Nu mai au chef să facă dragoste? Pentru asta există, doar, revistele pornografice!

Există oameni care îl consideră pe Becali de exemplu, virtuos prin gesturile de caritate creștină. Puricii-l pupă-n dos și alte fețe bisericești cu tot felul de cruci îl onorează. Stanislas Breton spune de exemplu că operele de caritate sunt “fărâmituri aruncate de la masa bogatului”. “A face opere e caritate înseamnă, față de caritate, ceea ce înseamnă a face dragoste, comparativ cu dragostea” . Este deseori apreciat pentru simplitatea sa…

Omul simplu nu își pune probleme, nu se contemplă, nu se ia in seamă. Nu se laudă și nu se disprețuiește. El este pur și simplu ceea ce este, fără ocolișuri, fără căutări, sau mai degrabă – deoarece a fi i se pare un cuvânt prea mare pentru o existență așa măruntă – face ceea ce face, așa cum face fiecare dintre noi, dar fără să vadă în aceasta subiect de discuție, de comentarii sau de reflecție. […] Simplitatea nu este o virtute care să se adauge existenței, ci este existența însăși, căreia nu i se mai adaugă nimic. Ea este astfel, cea mai ușoară dintre virtuți, cea mai transparentă și cea mai rară. Este contrariul literaturii: viață fără fraze și fără minciuni, fără exagerări, fără grandilocvență.

Simplitatea dă  valoare  generozității. Vorbind de ele ca virtuți, un gest de generozitate este cu atât mai virtuos cu cât e făcut mai simplu, fără a-ți umili semenul aflat în nevoie sau semenul incapabil de generozitate.

După ce am devenit cât de cât oameni, și nu ne mai curge scuipat din gură, ne putem pune probleme fundamentale: merită să moară un om pentru binele celorlalți? Nu, pentru că astfel ar fi negată noțiunea de dreptate și adevăr, iar virtutea este mereu în slujba adevărului și a dreptății. Nu e virtute curajul de a ucide oameni. Nu e virtuoasă prudența hoțului. Acestea sunt doar talente (știm asta de la Kant).

Apoi, e bine să spui adevărul Securității când un luptător anticomunist se ascunde la tine în casă? Kant ar fi zis că din punct de vedere moral în acest caz așa ar fi corect. Sponville remarcă faptul că pe timpul lui Kant nu existau lagăre de concentrare. Din această cauză iubirea e superioară moralității, căci trebuie să rămânem fideli adevărului sntimentelor, mai degrabă decât celui rațional. Este adevărat așadar că dacă te sună un prieten și îți spune că a omorât un om, dacă și tu îi ești prieten, primul lucru pe care îl vei întreba va fi dacă aascuns cadavrul.

Pentru că, din punctul de vedere al moralității, virtuțile sunt necesare doar atunci când lipsește dragostea”(295)

Emil Cioran – Pe culmile disperării

Ce blestem o fi pe capul unora de a nu se simţi bine nicăieri? Nici cu soare, nici fără soare, nici cu oameni, nici fără oameni?” (68)

Îmi place Cioran, pentru că în avântul lui de a-l critica pe Dumnezeu, mie unul îmi întăreşte credinţa:

Cine ar putea preciza ca vecinul meu suferă mai mult decât mine sau că Iisus a suferit mai mult decât noi toţi? Nu există măsură obiectivă, deoarece ea nu se măsoară după excitaţia exterioară sau indispoziţia locală a organismului, ci după modul în care suferinţa este reflectată şi resimţită în conştiinţă”(16)

Asta îmi aduce aminte de versurile lui Bob Dylan din „Dear Landlord”:

Dear landlord
Please heed these words that I speak
I know you’ve suffered much
But in this you are not so unique

… desigur, suferinţa lui Iisus nu este unică. Despre superioritatea suferinţei lui Iisus nu pot vorbi: eu unul nu am suferit cât El, dar cred că au fost sfinţi care au făcut-o. Dar nu asta e important: important nu este gradul de obiectivitate al suferinţei, ci ceea ce înţelegi din ea. Am văzut femei singure schimbându-şi radical stilul de viaţă după ce le-a murit pisica, şi atei întorşi din închisoare.

Importantă nu este suferinţa lui Iisus, şi ce mi se pare mie foarte ironic, este că a trebuit să sufere numai ca să ne facă să credem în Cuvântul Lui. Vă daţi seama că astăzi nu mai exista creştinism dacă Iisus nu trecea prin chinul răstignirii? „Dacă Iisus n-ar fi murit pe cruce, creştinismul n-ar fi triumfat.” (148) Toată tradiţia noastră seculară de ortodocşi se ducea pe apa Sâmbetei, pentru că nimeni nu ar fi crezut în El. Credeţi că interesează pe cineva fundamental faptul că Fiul lui Dumnezeu a vorbit despre „Iubirea de Aproape”? Sau despre „Ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor”? Să fim serioşi: important pentru noi, oamenii, era să-l vedem murind, apoi înviind. Vroiam să vedem, să ne asigurăm că e unul mai puternic ca noi. Importantă este întotdeauna Puterea, rareori Bunătatea. Ironia şi mai mare este că Puterea lui Iisus venea din bunătate.

Revenind la Cioran:

Bestialitatea vieţii m-a călcat şi m-a apăsat, mi-a tăiat aripile în plin zbor…”(21) …

Aici Cioran face aceeaşi greşeală pe care o fac şi eu deseori: confundă Viaţa cu Oamenii.

Viaţa luată în sine, nu-ţi poate face rău. Viaţa e o chestie pasivă, ea doar există. Dinamic eşti tu şi oamenii din jurul tău. Totul este urmarea faptelor tale, sau ale celor din jurul tău. Numai de Viaţă puţini sunt aceia ce au dreptul să se plângă.

Nihilismul lui Cioran are un iz eroic: nu e distructiv, ci empatic :

Nu ştiu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie să avem, prieteni şi aspiraţii, speranţe şi visuri.”(10)  […] “Toţi aceia care se vor înconjuraţi în agonie de prieteni o fac dintr-o frică şi dintr-o imposibilitate de a suporta momentele finale.” (11)

Cum să mai ai idealuri când există pe acest pământ orbi, surzi sau nebuni? Cum să mă bucur de lumina pe care altul n-o mai poate vedea sau de sunetul pe care nu-l poate auzi?” (95)

Cum să te bucuri atunci când simţi că vei înnebuni? Şi apoi se adaugă conştiinţa morţii mai persistentă şi ma sigură decât cea a nebuniei. Ce rost are să-i vorbeşti de bucurie unui om care se află într-o imposibilitate organică de a se bucura?” (110)

Observaţi că el nu motivează pasivitatea prin inutilitate apriorică (oricum murim, deci care-i faza?), ci prin empatia cu cei care nu se pot bucura.

E trist că are dreptate aici:

Sunt experienţe cărora nu le mai poţi supravieţi. După ele simţi cum orice ai face nu mai poate avea nici o smenificaţie. Căci după ce ai atins limitele vieţii, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic şi aspiraţia obişnuită îşi pierd orice farmec şi orice seducţie.” (12) […] “La marginile vieţii ce nu este prilej de moarte? Mori din cauza a tot ce există şi a tot ce nu există.” (13)

Pesimismul este contagios:

De ce actului sexual îi urmează tristeţea, de ce după o beţie formidabilă sau după un paroxism dionisiac eşti trist? De ce marile bucurii aduc tristeţea? Fiindcă o dată cu elanul consumat în aceste excese mai rămâne numai senzaţia ireparabilului şi sentimentul părăsirii şi al pierderii, care ating o intensitate în ordinea negativă dintre cele mai puternice. Eşti trist după satisfacerile sexuale şi dionisiace, deoarece în loc să ai sentimentul unui câştig, îl ai pe acela al unei pierderi.”(63)

Pesimismul lui Cioran este superb: e prea real şi prea serios pentru a fi autodistructiv.

„Cunoaşterea este o plagă pentru viaţă, iar conştiinţa o rană deschisă în sâmburele vieţii. [… ] Personal îmi dau demisia din omenire. Nu mai vreau şi nu mai pot să fiu om. Căci ce aş mai putea face în această calitate? Să lucrez la un sistem social şi politic sau să nefericesc o fată? Să mai urmăresc inconsecvenţele în sistemele de filosofie sau să activez pentru realizarea idealului moral sau estetic?” (69)

„Dau în scris pentru toată lumea care va veni după mine, că n-am în ce să cred pe acest pământ şi că unica scăpare e uitarea absolută. Aş vrea să uit de tot, să nu mai ştiu nimic de mine şi de lumea aceasta.” (78)

„Simbolul meu este moartea luminii şi flacăra morţii. În mine se stinge tot ce e sclipire, pentru a renaşte în fulger şi în trăsnet. Şi întunericul însuşi nu arde el în mine?” (87)

Uneori, îmi aduce aminte de tratatul despre leneşi al lui Tom Hodgkinson, pentru că în mentalitatea lui Hodgkinson, Cioran nu poate fi decât un leneş de primă clasă. Una dintre soluţiile lui este suprimarea voinţei:

„Cum a vrea ca într-o zi toţi oamenii cu ocupaţii sau cu misiuni, căsătoriţi sau nu, tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi, serioşi sau superficiali, trişti sau veseli, să părăsească locuinţa şi birourile lor şi renunţând la orice fel de datorie, să iasă în stradă şi să nu mai voiască nimic.”(79)

El neagă totul, mai puţin omul şi sentimentele umane:

„Cred că forma cea mai esenţială a iubirii este iubirea dintre bărbat şi femeie, care este nu numai sexualitate, ci implică un complex întreg de stări afective a căror fecunditate este destul de sisizabilă. Mă întreb: s-a sinucis cineva pentru Dumnezeu, pentru natură, pentru artă?”(116)

Cioran îşi asumă subiectivismul, şi astfel, spre deosebire de alţi filosofi, el nu emite legi, ci noţiuni, cărora nu trebuie să li te supui, ci pur şi simplu empatizezi cu ele:

„Excesul de subiectivism , la oamenii care n-au ajuns la credinţă, nu poate duce decât la megalomanie sau la autodenigrare. Când te preocupi mult de tine însuţi, nu poţi ajunge decât să te iubeşti sau să te urăşti dincolo de orice măsură. În amândouă felurile te lichidezi înainte de vreme. Nu e subiectivism acela ce nu te face Dumnezeu sau Satana.” (177)

George Banu – Shakespeare, lumea-i un teatru

Zilnic mă lovesc de prohabul zădărniciei.

Când o să citiţi “Sexus”-ul lui Miller o să înţelegeţi despre ce vorbesc.

Ideea e cam aşa: eu am vreo zece ani de pregătire umanistă, dintre care vreo patru în domeniul teatrului, şi ce să vezi? Lucrez în IT. Aşa că blogul ăsta a rămas singura mea legătură cu cărţile şi cu lectura.

Şi scriu pe acest blog sperând zadarnic ca unele lucruri să se schimbe în artele umaniste pe care cenzori mai mult sau mai puţin pederaşti, de teapa lui George Banu, mă ajută atât de mult să le detest. De exemplu, aş vrea ca Shakespeare să nu mai fie tradus în versuri:

Domnilor traducători, fiţi coerenţi cu istoria, şi mai ales, respectaţi cuvintele, da-ţi-o-n pizda măsii de treabă!

Nu ştiu ce să zic de cartea asta.

Mi-e greu să o înjur, pentru că e o analiză a pieselor lui Shakespeare, iar despre Shakespeare orice ai spune, nu e penibil. Scrierile shakespearene sunt ca Biblia: suportă o infinitate de analize şi comentarii, şi trebuie să fii monumental de prost ca să spui ceva greşit despre ele. Trebui să-ţi curgă ceva bale-n colţul gurii de prostie ca să-l judeci greşit pe Shakepeare. La fel e şi cu Biblia: numai un oligofren ar vedea în ea un set de reguli incorecte. George Banu, din păcate, nu e monumental de prost. E ca mine… mediocru, şi vorba lui Dali, un om mediocru, oricât de mult s-ar strădui să fie prost, foarte prost, va rămâne mereu mediocru: incapabil de excese, este incapabil să fie genial.

Bine barem că eu scriu doar pe blog, nu public cărţi!

Deci, la fel ca în celebra poveste a lui Mircea Sântimbreanu, George Banu este doar „potrivit”. Analizele lui sunt mediocre, de clasa a II-a: la câte chestii deştepte au spus la vremea lor Jan Kott, Asimov sau de ce nu… Pacino, George Banu este în comparaţie un macho man complet fascinat de propria-i puţă.

De exemplu, în „Visul…” analizează scena când Flute refuză propunerea de a o juca pe Thisbe, pe motiv că tocmai îi creşte barba. Şeful trupei îl pune să poarte o mascpă. Concluzia autorului e că în teatru, uneori, se apelează la instrumente artificiale, cum e masca.

Oau! Fascinantă remarcă! Trebuie să fii profesor la Sorbona ca să scoţi perla asta răsuflată?  Dacă îmi spunea de piesele lui Shakespeare că durau mai mult de patru ore pe vremea când au fost scrise, că publicul era format din ţărani care aruncau cu roşii dacă se plictiseau, mă simţeam mai luminat, mai informat.

Dacă-mi zicea că Shakespeare ironiza de fapt condiţiile stupide ale teatrului elisabetan care în loc de decor îl puneau pe Shakespeare să aşeze pe scenă pancarte cu titlul „aici e o pădure”, şi în loc de femei îl obligau să distribuie numai bărbaţi, era o remarcă, zic eu, ceva mai sorbonistă. Mi-ar fi atras atenţia. Era o informaţie mai rară, care nu o găseşti pe referate.ro.

Adică, băieţii ăştia, înainte de a începe să facă critici şi cronici, au aflat că există internet? Ştiu ce e ăla flux de informaţie? Sau trăiesc ca Patriciu şi alţi 99% din mogulii de presă, într-o lume idilică, în care lumea dă banii pe informaţiile din „print”, doar pentru că sunt printate, ignorând că aceleaşi informaţii sunt gratuite în mediul virtual. Adică, cât de proşti suntem consideraţi?

Chiar dacă ideea de magnetism ca formulă fizică exită din perioada Chinei Antice, pe vremea lui  Shakespeare nu exista noţiunea de magnet.

Deci să traduci acest vers din „Hamlet”:

„No, good mother, here’s metal more attractive”

cu

„Nu bună mamă, uite aici un magnet mai puternic”

… este un pic cam prea foarte forţat.

Ideea versului este de „metal mai atrăgător”, e o metaforă a aurului, a metalelor preţioase, şi a bijuteriilor, nu a magnetului, la dracu!  Chiar dacă traducerea cu „magnet mai atrăgător” are un iz mai ironic, Hamlet persiflează aici de fapt plăcerea femeilor de a purta bărbaţii ca pe nişte bijuterii. E misogin, iar misoginia lui nu se poate demonstra dacă traducem textul aşa. Bine, domnul George Banu trăieşte poate cu impresia că textul original la Hamlet nu poate fi citit de oricine, şi ignoră faptul că fie prin download complet gratuit, fie online, ai acces la toate versurile lui Shakespeare în original.

Bine, bine, pot să admit că prin 1600, când Mihai Viteazul făcea marea unire, se teoretizase forţa de atracţie a bolovanilor, şi Shakespeare ştia ce e ăla un magnet, dar..

 Cum poţi traduce fraza din secolul XV:

„What? Frighted with false fire”

cu

Ce? Speriat de gloanţe oarbe?”

Şansele ca Shakespeare să se fi gândit aici la gloanţe sunt minime. Şi ce-mi place e că Banu insită de vreo două ori pe fraza asta, o analizează aşa cum este ea tradusă, gen „speriat de gloanţe”. E drept că pe vremea aceea existau musketele, primele arme de foc.

Traducerea nu este greşită fundamental, cum e cazul de mai sus, dar e incertă. Muschetele s-au inventat exact în perioada când Shakepeare scria piesa. Muschetele foloseau, e drept, gloanţe, dar niciodată „oarbe”. Ideea de „glonţ care nu ucide” nu putea exista în acea epocă. Eu unul cred că universitarii ăştia s-au uitat prea mult la filmul lui DiCaprio, să moară Bibilina! Lasă că „fire” nu înseamnă „bullet”, dar oricine se uită pe net, vede că paralela cu focul de armă este o analiză recentă şi forţată, bazată pe limbajul american. „False fire” la origini, se referă aici la „focul” cu flăcări, aşa cum e ştiut de când lumea. Unii critici spun că Hamlet se referă de fapt la o capcană. Hamlet îi spune asta lui Claudius, după ce se termină piesa. Ideea e „Te sperii de o capcană a focului fals?”, nicidecum „Te sperii că te împuşc cu gloanţe oarbe?”. Pentru că Hamlet nu vroia să-l împuşte pe Claudius. Nu vrea nici măcar să-l omoare… ăsta e paradoxul hamletian pe care-l ştie orice copil: „Ce, nene, piesa cu ăla care se câcâie să se răzbune?”

Deci chiar dacă nu pot judeca analizele lui George Banu, trebuie să vă menţionez că ele se bazează pe nişte traduceri execrabile. Aş putea continua cu exemplele, dar astea două sunt cele mai relevante, plus că m-am plictisit.

 

Asfa Wossen Asserate – Bunele maniere (mic tratat de supravieţuire în societate)

De fapt la ce folosesc manierele? Dacă porneşti de la premisa că sunt o formă de respectare a tradiţiei mi se pare că greşeşti incontestabil. Cred că e vorba mai degrabă de respectul reciproc, şi de o formă mai uşoară de convieţuire. Şi ce îmi place la cartea asta e că să străduieşte să nu aibe nimic dogmatic.

În primul rând trebuie să înţelegem că manierele au la rândul lor diferite… maniere. Ceea ce într-o societate poate fi apreciat, în alta poate fi detestat. De exemplu, în China precomunistă era o onoare ca la masă să se râgâie sau să aibe loc flatulaţii. Fă asta la o masă de restaurant din Franţa şi lumea o să creadă că eşti un adevărat nesimţit.

Din păcate, puţini teoreticieni ai manierelor recunosc faptul că totul e relativ la mediul social, iar Asfa Wossen Asserate, făcănd parte dintr-o familie cu tradiţie regalistă din Etiopia, oricât s-ar strădui să-şi şteargă din memorie prejudecăţile, nu reuşeşte să o facă întotdeauna.

O să continui cu tot cu un exemplu din experienţa personală. În „Codul bunelor maniere” al Aureliei Marinescu, apărut pare-mi-se la Humanitas scrie că nu este frumos să zici „noroc” unui om care strănută, pentru că astfel atragi atenţia asupra faptului că nu s-a îngrijit de sănătate. Sincer să fiu, acelaşi lucru l-am auzit şi de la profesoara de biologie din clasa a X-a, pe care la vremea aceea am considerat-o uşor sărită de pe fix.

De fapt, maniera este corectă, sau mai exact a fost corectă şi binevenită. O analiză antropologică însă este mai binevenită pentru a înţelege de ce acum e nefioresc să nu spui „noroc” unui om care strănută.

Gândiţi-vă de pildă că până la la începutul secolului XIX, noţunea de intimitate avea un alt înţeles. Asserate însuşi remarcă faptul că pe vremea când locuinţele nu aveau încălzire proprie, oamenilor le era mai greu să trăiască absolut singuri. Cavelerii medievali aveau de obicei un scutier, cu care noaptea se băgau în pat, pentru a-şi ţine de cald unul altuia. La curtea lui Ludovic se mergea la o toaletă portabilă ţinută în casă, iar regele era şters la fund de un servitor, dacă vă vine să credeţi. (vedeţi filmul „Vatel”) Lăsând deoparte faptul că atunci era o ruşine pentru un rege să se şteragă singur la fund, iar acuma este absolut revoltător ca cineva să stea cu hârtia la fundul tău plin de rahat şi să te şteargă (numai Pascal Bruckner probabil mai găseşte chestia asta incitantă), mai este un aspect: dacă atunci lumea nu prea avea intimitate, acum o are din belşug. Dacă atunci noţiunile medicale erau sărace, iar cele mai minuţioase analize se făceau gustând urină, acum lumea, chiar dacă vă vine greu să credeţi, a mai evoluat un pic. Dacă exita o vreme când se credea că un strănut înseamnă boală, era firesc să nu atragi atenţia asupra acestui fapt. Dar în plin secol XX, când se ştie că un strănut poate fi provocat chiar şi de un firicel de praf, sau de o adiere de vânt rebelă, este penibil să mai susţii vechea manieră ca fiind normală.

 

Asserate observă faptul că manierele provin din religie, şi este adevărat. Dar să nu uităm că fiecare mare epocă îşi redefineşte valorile religioase, chiar dacă ele sunt subsumate aceleiaşi credinţe. Acum un secol homosexualii nu erau lăsaţi să intre în biserică sub nici o formă. Acuma lucrurile au început să se mai schimbe.

Să mai zic oare că pe plan mondial are loc o remitologizare generală a valorilor culturale? Nu o să mă credeţi, e firesc. La fiecare două săptămâni americanii vorbesc de apocalipsă. Cărţile şi filmele care se vând cel mai bine sunt fantasy-urile voluminoase cu un limbaj accesibil, menite să atragă consumatorul de cultură într-un univers paralel.Îl ajută să fugăde realitate. „Opiul popoarelor” condamnat de comunişti, abia acum începe să fie consumat: e simplu, direct, plin de virtuţi, şi te ajută să fugi de realitatea apăsătoare.

O carte de 100 de pagini cu maximele lui Blaga nu poate concura cu 2000 de pagini de fugă într-un univers alternativ cu „Turnul întunecat” al lui King.

 

Să luăm pe rând nişte detalii:

Complezenţa continuă să fie binevenită: o persoană complezentă „nu uită cine are alergie la peşte, nici nu va povesti unor părinţi care au probleme cu copilul despre succesele înregistrate de pproprii săi copii”(56) – complezenţa este în mare proporţie înnăscută, sau se educă foarte greu. Este vorba de bunul simţ de a te plia pe cerinţele semenilor. Mie îmi place să-i zic empatie. E vorba de naturaleţea de a şti, de a cunoaşte micile aspecte din viaţa semenilro, şi de a ţine cont de felul în care este cel mai potrivit să tratezi problemele. Se spune de obicei că în teatru trebuie să fii empatic şi firesc. Paradoxal, simbioza dintre empatia de tip artistic şi cea de tip social s-a făcut prin intermediul operei întâi de toate, atunci când Walter Felsenstein le-a cerut cântăreţilor să fie cât mai fireşti pe scenă, în timp ce cântă.

Feminizarea substantivelor de genul masculin e un fenomen care se petrece şi în limba română, nu doar în germană. Avem „doctoriţe, directoare, inginere” graţie unei ample mişcări feministe la nivel mondial. Şi care e de fapt problema? Eu unul am fost mult timp un apărător al gramaticii, dar în ultimul timp mă cam sictireşte povestea asta. Există o academie care ia hotărâri absolut aiuritoare referitoare la limbă, preponderent fără nici o legătură cu realitatea. Multă lume consideră că ştiinţele umaniste sunt mai simple decât ştiinţele reale. Păi dacă tratezi umanismul cu resalism, atunci ai rezolvat toate probleme. Dacă rămâi un grămătic excelent, ai o viaţă uşoară. Limba se transformă în funcţie de sute şi mii de motive, de o varietate imposibil de stabilit matematic. Două exemple vă dau: Alecsandri nu concepea cuvântul „onoare”. Zicea că „onoarea” nu poate fi decât de gen masculin, adică „onor”. S-a bătut cu pumnul în piept degeaba. Analize matematice sau chiar fonetice asupra limbii nu se pot face sub nici o formă, altfel o să ajungem al marea aberaţie amintită de Boia: fraţilor, de unde până când aţi ajuns la concluzia că „Decebalus per Scorillo” înseamnă Decebal, fiul lui Scorillo? Aţi uitat că „notre poule dans votre coul” înseamnă „puii noştrii-n curtea voastră”, şi ambele limbi sunt de origine latină?

Un bărbat cu pungi în mână arată ce-i drept ca dracu’. Dar să vă amintesc că s-au dus vremurile în care exista un servitor care să facă cumpărături? Să înţeleg că acuma sunt manierat dacă-i trântesc în braţe neveste-mii două plase a câte zece kile bucata, reproşându-i „Na, dragă, asta meriţi, dacă n-a vrut să venim cu geamantanul la piaţă”, iar ea să răspundă ca în povestioara plină de tâlc a lui Asserate: „Nu doresc să fiu însoţită de un domn care duce în mână o pungă.”

Ruşinoase sunt acele părţi ale corpului pe care le avem cu toţii. Foarte bună povestioara: profesorii universitari fac nudism pe plajă. Pe lângă eui trec nişte stundente. Toţi îţi pun prosopul în jurul mijocului, doar unul dintre ei şi-l pune în cap spunând: „Gentelmens, în orice caz, pe mine lumea mă recunoaşte după fizionomie

Modestia rămâne cred eu singura virtute care va face faţă oricăror vremuri. Nu pentru că este aprioric admirată, ci pentru că are ca fundament un sentiment religios. Iarăşi o povestiroară bună: „Mă prezint în faţa domniei voastre ca ultimul dintre nasturii de la ultima haină a ultimului dintre lacheii domniei voastre” spune invitatul. „Signore, ultimul nasture, de la ultima livrea a ultimului dintre servitorii mei este un diamant” răspunde gazda, oferind astfel valoare nu numai invitatului, dar ci sie însuşi. Gândi-ţi-vă ce luicruri preţioase avea el în casă dacă servitorii purtau în loc de nasturi diamante!

Plânsul sau suprimarea plânsului e o chestie discutabilă. Eu unul ştiu clar că de durere fizică sau de tristeţe nu mai pot să plâng de câţiva ani. Nu ştiu de ce, dar mă rezum la a îmi schimonosi faţa într-un gest grotesc, cu buzele răsfrânte monstruos şi nu-mi iese o lacrimă. Mi s-a întîmplat să vărs ceva apă la şoricei de bucurie, ce-i drept, şi asta m-a liniştit, confirmându-mi-se faptul că nu am o problemă cu glandele lacrimare, ci cu „bibilica”. Dacă trebuie să plângi la o înmormântare, nu ştiu să vă zic. Unii nu înţeleg nici azi rolul bocitoarelor, alţii mai cred în rolul lor sacru, de a-l ajuta pe cel mort să treacă în lumea celor drepţi. E clar însă că plânsul la comandă e o practică foarte mişto, pe care nu a inventat-o Băsescu, în ciuda faptului că el o foloseşte cel mai des în ţara asta. Şi eu vă întreb acuma? Dacă un politician plânge la comnadă, pentru nişte voturi, de ce mi-ar fi mie interzis să plâng un mort pe care l-am cunoscut? Oricum, mor de curiozitate să ştiu care e preşedintele din Europa Centrală la care face referite Asseraten atunci când dă exemplul unui politician care-şi întreabă asistenţii de cabinet dacă „a făcut impresie bună” după ce tocmai a plâns în direct la un post TV.

Toleranţa religioasă mi se pare absolut necesară. Că ne place sau nu ne place, ţine de maniere să fim toleranţi cu acele convingeri spirituale care nu ne aparţin. Asta, binenţeles, în limita legii şi a siguranţei individuale, să nu se creadă că trebuie să fim toleranţi cu teroriştii sau pedofilii din cine ştie ce mişcare pseudo-yoghină.

Genţile Vuitton sunt articole de lux despre care orice om cu gust ştie că sunt urâte ca dracu. Dintr-o analiză complexă a lui Asserate înţeleg că sunt patru categorii de oameni: 1. cei care nu-şi premit Vuitton, 2. cei care au Vuitton pentru că au auzit ei că e un semn de burghezie, 3. cei care în mod voit nu-şi cumpără Vuitton, ca să nu intre în cloaca burghezilor cu Vuitton, şi cei foarte versaţi, 4. care au Vuitton numai ca să le dea peste nas celor din grupul 3, dar nu le poartă, ca să nu semene cu cei din grupul 2.

 

 

Şi astăzi este valabil faptul că un servitor e imaginea stăpânului. Termenii s-au mai schimbat: avem angajaţi şi patroni… sună mai democratic. Dar esenţa e aceeaşi. Orice angajat dat afară de un patron simbolizează slaba pregătire a patronului. Bine… la români nimeni nu ţine cont de chestia asta, şi d’asta majoritatea patronilor din România sunt nişte imbecili. Există însă şi situaţii excepţionale şi fericite.

Multe din maniere comuniste, exprimate se pare de Karl Kleinschmidt stau la baza actualului model comportamental românesc. În mentalitatea comunistă era interzis să te ridici la intrarea unei femei în cameră, locul pe scaun în mijloacele de transport în comun e considerat o maşinărie a salvării pentru cei bolnavi, acordarea bacşişului este interzisă, şi la fel şi folosirea prieteniilor sau a cumetriilor pentru a face rost de un loc de muncă. Ne place sau nu să recunoaştem, acestea sunt  prerogativele care ne plac atât de mult în teorie, dar care nu au putut fi niciodată aplicate.  Manierele comunismului sunt la fel apetisante şi suculente ca şi comunismul în sine. Probleme e că nu ştiu cum dracu se face că niciodată nu pot fi puse în aplicare. Da, ne-ar plăcea să nu mai fie nevoie să acordăm bacşiş la restaurant dar ne e frică să nu ne trezim mâine cu oflegmă-n mâncare.  Da, considerăm locul în tramvai o maşină a salvării pentru persoanele cu handicap şi mame gravide, dar câteodată mai eşti şi obosit!

Nu mai cred că e nevoie să vorbim de sărutarea mâinii: e un gest din ce în ce mai nefiresc. Cred că trebuie să-l lăsăm rezervat numai îndrăgostiţilor, ca să rupem din el orice sens sau simbol de supunere servilă. Ar trebui să-l trecem la capitolul maniere, ci la dragoste. Serios, e un gest care trebuie să ţină numai de dragoste, fie ea erotică sau religioasă. Ai putea, dacă vrei, să săruţi mâna iubitei, sau a preotului, din dragoste specifică, nu ca manieră, ci pentru că aşa vrei, aşa te simţi împlinit şi aşa îl împlineşti pe cel în faţa căruia te închini. Dar e o chestie de opţiune aici.

Scrisori redatate la calculator cu Bodoni sau cu Roman Antiqua? Scrisorile au murit. Stilul epistolar e amintirea unor erudiţi fanfaroni care nu acceptă că vremea lor a apus. Îmi dau seama că sunt printre ultimii oameni care au mai trimis scrisori în viaţa sa, şi nu ştiu dacă să mă bucur sau nu. La ce îţi trebuie scrisoare într-o epocă a comunicaţiilor nelimitate prin e-mail? Singurele situaţii în care vor continua să fie folosite, vor fi pentru comunicări oficiale, pentru că verba volant, internetus incertus est, scripta manent.

Despre cadouri mai zic ceva, şi am terminat: cică nu trebuie să fie lucruri practice! Poate exista o vreme când era nromal să fie aşa, atunci când casele erau mari şi aveai unde să ţii tot felul de porcărele, de la bibelouri la ouă Faberger, pe vremea când se ofereau cadouri mult mai rar şi de la mult mai puţine persoane decât în ziua de azi, şi în definitiv, pe vremea când a oferi un cadou era în mod cert o obligaţie. Astăzi însă cadourile se fac în două situaţii: din obligaţie, ca pe vremuri, caz în care evident că vei cumpăra ceva inutil, pentru că nu cunoşti gusturile persoanei respective, şi din simpatie, când cunoşti persoana, ştii de ce are nevoie, şi îi iei acel lucru. Ar trebui ca teoreticienii manierelor să priceapă o dată pentru totdeauna că nu poţi emite judecăţi de valoare universală atunci când vine vorba de sentimente.

Am putea generaliza de aici, spunând că nu am avea nevoie de maniere, dacă am fi mai atenţi unii la alţii, dacă nu ne-am jigni între noi, şi dacă am încerca, din pură nevoie de comuniune, să ne comportăm ca nişte oameni. Dar, cum lucrul ăsta este destul de complicat, nu ne mai rămâne altceva decât să citim încă un cod al bunelor maniere.