„Mort” mi se pare deocamdată cea mai cinică şi implicit cea mai reuşită carte a lui Pratchett, din cele care alcătuiesc universul Lumii Disc. O să vă anunţ când mi se va schimba opinia. Nu ştiu, poate că gândul la autorul care face documentare despre eutanasiere, combinat cu personajul „Moartea” şi acolitul ei „Mort” e o idee care nu se poate să te lase „rece”. Când vorbeşti despre moarte, nu poţi fii „rece ca mortu’”.
V-am spus la cronica despre „Lumina fantastică” faptul că Partchett e apreciat de englezi pentru că a făcut în secolul XX ce făceau românii cu o sută de ani înainte ca el să se nască: autoironia basmului. În sfârşit, putem spune că suntem şi noi originali în ceva, dar nu suntem în stare să ne autopromovăm. „Mort” e scris prin 1987, iar „Ivan Turbincă” în 1880, şi să nu îndrazniţi să-mi spuneţi că poveştile nu seamănă, că zău mă enervez. Ba „Ivan Turbincă” mi se pare şi mai cinic, pentru că nu are un happy-end.
V-am spus de nenumărate ori că aştept ca, aşa cum americanii fac filme despre „Light fantastic”, să ieşim şi noi din zona erogenă a realismului postcomunist, şi să ne promovăm mai cu înţelepciune adevăratele valori culturale.
Sincer, nu am timp şi nici chef să iau la puricat toată seria de „Vampire beach” a lui Alex Duval. Mie unul nu-mi plac vampirii puşi într-un context atât de însorit. Cartea are un aer de „teenage movie” ieftin, în ciuda faptului că personajele se vor anti-„Twilight”. Jason e un tip arătos care nu e vampir, şi Sienna e tipa bună, vampiriţă de nota zece, combinată cu un prieten-vampir al lui Jason… şi mă rog… la sfârşitul cărţii ăsteia cei doi sfârşesc prin a rămâne împreună. Acţiune excesiv de rapidă, cu un criminal în libertate, care e de fapt poliţistul oraşului… ceva foarte palpitant ca idee dar lipsit de substanţă. Mă mir că nu s-a tradus şi la noi, pentru că oricum, faţă de „Jurnalele vampirilor”, asta măcar nu e penibilă.
Unul dintre cei mai „cool” autori ai Franţei s-a apucat să scrie o carte despre islam.
Proastă idee.
E drept că tratăm cu indulgenţă lumea islamică. Când mergi într-o ţară musulmană stai tot timpul cu un nod în gât că nu ştii de unde pică o bombă, sau şuieră un glonţ. E stupid să susţinem că undeva în subsidiarul Coranului omenirea este invitată la toleranţă şi iubire, când nu este aşa… doar Pleşu mai are tupeul să admire numărul ridicat de versete coranice referitoare la toleranţă. Eu l-aş întreba atât pe Pleşu: „Bă băiatule, tu chiar ai citit cartea aia?”
Subiectul e cam aşa: Millet, un scriitor cu un fizic urâţel ajunge la Cairo şi o întâlneşte pe fosta lui mare iubire, Lamia, care acum nu-l mai recunoaşte. Problema e că nici măcar curvele nu vor să urce la el în apartament. Ajunge înapoi în ţară, scrie o carte despre frustrările musulmanilor bazate pe lipsa unei vieţi sexuale adevărate (li se promit fecioare dacă se fac kamikaze), şi într-un târziu e ucis de un extremist.
Teoretic subiectul e bun, şi cică s-ar referi la scriitorul Michel Houellebecq care la fel… a scris un roman controversat despre musulmani.
Practic, avem un franţuz tinerel care emite cele mai penibile păreri despre religia islamică. Zeller nu pricepe nimic din pretextul religios al mususlmanilor, şi nu atacă esenţa psihologică a acestor popoare. Se leagă de abstinenţa sexuală ca un elev de clasa a patra care refuză să vadă lucrurile în ansamblu. Face o critică de faţadă, puerilă şi simplistă, şi termină cu pretenţia de a fi considerat un predecesor al lui Rushdie. A prins el ideea că sunt la mare trecere cărţile în care sunt înjuraţi musulmanii. O fi adevărat, dar până la profunzimea lui Rushdie, băiatul mai are de lucrat.
Mi se pare o traducere foarte inspirată a titlului. Este exact sinonimul pentru „mort ca cuiu’ de la uşă”. Din păcate cartea mi se pare cea mai lipsită de consitenţă din toată seria. E tare scena când Sookie îi spune lui Eric că şi-au tras-o şi el stă ca prostu’ şi-i vine să se ia la palme de ciudă că nu-şi mai aminteşte nimic. Subiectul iarăşi înecepe să semene cu „Twilight”: o tipă vrea să-i facă rău lui Sookie pentru că iunitul ei a fost ucis de Eric… mă rog… o stupizenie de genul ăsta. Pe de altă parte descoperim un personaj feminin care are probleme cu iubitul ei vampir (cică în loc să o sugă, preferă să o bată), şi la final de tot apere uzn vârcotigru… nu râdeţi! Cartea se vrea serioasă la partea asta.
Eu v-am spus că autoarea asta are o imaginaţie bogată: Sookie îl găseşte în seara de Revelion pe Eric fugind gol. Nu… nu este un fan al nudismului, ci pur şi simplu are o amnezie destul de binevenită: e mai bun, cumva mai blând, şi da… cei doi sfârşesc prin a şi-o trage. Cartea zău că merită citită… are o naivitate exemplară. Aici apar nişte vrăjitoare-panteră sau aşa ceva, că Eric se dovedeşte a fi vrăjit, şi când îşi revine nu mai ştie nimic din ce s-a întâmplat, şi ce îmi place e că eroina îl uită pe „fantasticul” Bill. E tare că Jason, fratele lui Sookie,devine şi el un personaj cu puteri supra, ceea ce mie unu mi se pare cam penibil… dar dacă mă gândesc că e o carte cu vampiri şi alte chestii fantasy… am citit lucruri şi mai penibile decât fabulaţii despre oamenii-felină.
Comenta cineva la un moment dat pe blogul ăsta că mie nu-mi plac poveştile de dragoste, şi nu ştiu să le apreciez frumuseţea. Uite, „Şi dacă e adevărat… ” mi se pare un roman de dragoste modern foarte bun. Şi nu spun asta pentru că a fost ecranizat. Ecranizarea nu mi se pare că e altceva decât o comedioară hollywoodiană.
Editura Trei, pe coperta 4, vă minte de vă rupe: filmul nu a fost ecranizat de Steven Spielberg, ci a fost produs de acesta. Regia îi aparţine unui relativ „no-name” specializat în gen. Nu vi-l recomand, pentru că Arthur mi se pare un tip mult mai profund decât Mark Ruffalo ăla, iar Lauren mult mai frumoasă decât Reese Whiterspoon.
În fine, cum spuneam… cartea mi se pare o reuşită a romanului de dragoste modern. Povestea e aparent simplă: un tip vede fantoma unei tipe aflată în comă. Se îndrăgosteşte de ea, o duce acasă, în locul unde fantoma nevăzută a mamei sale mai bântuie încă, îi salvează corpul de la eutanasiere (cartea asta cred că l-a sâcâit nervos pe Pratchett), şi în final… ea se trezeşte din comă, atâta doar că nu-l recunoaşte. Nu ştim clar dacă rămân împreună.
Îmi place complexitatea lui Arthur, pentru că la drept vorbind întreaga acţiune e centrată în jurul lui. Lauren este o apariţie care deşi are propria-i personalitate vindecă atât de bine obsesiile şi actele ratate ale protagonistului încât cu greu poţi face diferenţa dintre realitate şi imaginaţie.
E un pasaj în carte care mi-a atras atenţia: ce ai face cu 86400 de dolari pe zi? La sfârşitul zilei pierzi această sumă, dar dimineaţa primeşti alta. Deci zilnic, ai de cheltuit 86400 de dolari. Ce faci cu banii ăştia? La început îi foloseşti pentru tine, apoi începi să-i ajuţi pe alţii. La fel e şi viaţa: o zi are 86400 de secunde. Costă o secundă din viaţa ta un dolar?
O altă comparaţie dintre zi şi viaţă o face mama lui Arthur într-o scrisoare post-mortem: într-o zi, de dimineaţă, gândul de a adormi te sperie. Pe măsură ce te apropii de finalul zilei însă, oboseşti, iar somnul nu ţi se mai pare neportivit. La fel e şi viaţa: la bătrâneţe, moartea nu ţi se mai pare absurdă.
Înainte să vă povestesc despre carte, vă dau un sfat prietenesc: când căutaţi pe Google numele Charlaine Harris, nu selectaţi filtrul de „imagini”. Dacă ţineţi la imaginaţia şi puterea voastră de abstracţie, nu vă uitaţi la faţa autoarei! O să fi se fleşcăie tot cheful de cărţi cu Sookie Stackhouse. Toată viaţa, când veţi încerca să vă imaginaţi o partidă de sex cu Anna Paquin, vă veţi trezi supravegheaţi de de zâmbetul acru şi dodoloţ al lui Charlaine Harris.
Cartea… da… deci ştiţi că în „Twilight” la un moment dat tipa se desparte de Edward, pentru că el vrea să o protejeze? Cam aşa se întâmplă şi aici, doar că e mai tare: el trebuie să o fută pe alta, pentru ca aia să nu o omoare pe ea.
Nu este asta perfect? „Dragă, o vezi pe gagica aia bună de acolo? Trebuie să i-o trag dragă. Stai liniştită, e pentru binele tău. Înţelege-mă, dacă nu o fut, mori!”
Apar şi vârcolaci în cartea asta (la dracu, au fost menade, acum vârcolaci, abia îi aştept pe cei şapte pitici), iar Eric are o misiune secretă legată de catalogarea informatică a vampirilor.
… în partea a doua, asta cu morţii vii din Dallas, Sookie începe să se confrunte cu fostele muieri ale lui Bill, cum ar fi Calisto, şi se pare că şi cu actualii bărbaţi ai iubitului, cum este Eric. Ce îmi place mie la băiatul ăsta e că recunoaşte din prima că vrea să i-o tragă protagonistei. Şi ce este şi mai tare, este că nici Bill, care ar trebui să-i fie antitetic, nu vrea în privinţa asta altceva. În fond, la dracu… ei sunt nemuritori şi arătoşi, ea arată bine şi citeşte gânduri, deci o poţi pune oricând de o mică orgie. Subiectul acestei părţi e cam tâmpit, dacă mă întrebaţi pe mine: de ce trebuie să se ducă toţi în Dallas să-l găseasă pe nu-ştiu-cine? Dar e un pretext fain, dacă te gândeşti că numai aşa apucă Eric să o sugă de sânge pe eroină. Odată treba terminată, tinerii îndrăgostiţi se duc la o petrecere de sex, unde teoretic ar trebui să se comparte ca nişte swingeri, dar le strică petrecerea menadele alea. Dacă nu ar fi auto-ironic în toate privinţele, finalul ar putea fi catalogat drept o penibilitate monstruoasă: Eric, cu puterile lui îmbârligătoare, o face pe muritoarea Tara să uite tot. Cât de stockerian!
Ok, deci am citit şi eu cartea „Steve Jobs, iLeadership pentru o nouă generaţie” de Jay Elliot şi William S. Simon. Ea se mai numeşte şi „The Steve Jobs way”, iar mie mi s-a părut cea mai indicată, pentru simplul fapt că Jay Elliot a lucrat cu Jobs, deci sigur pe el merită să-l cred mai mult decât pe alţii. Plus că nu este un duşman al lui Jobs, şi chiar îi admiră opera.
Acuma pot spune:
Steve Jobs a fost doar un vizionar.
Vă daţi seama că Elliot are numai cuvinte de laudă la adresa lui Jobs. Şi are toate motivele să facă asta. Dar, după ce am citit cartea, cu destul de multă atenţie, pot spune asta:
Steve Jobs a fost inventatorul care nu a făcut nimic.
Este greşit să spunem că Steve Jobs „a făcut” ceva. Practic, Steve Jobs nu a făcut nimic. Chiar şi pe net, site-urile care se respectă, evită să folosească verbul „make”. Toţi spun de el că este un „inventator”, dar nimeni nu susţine că el a făcut vreo invenţie de-a sa.
Haideţi să ne înţelegem: eu spun astăzi, 16.10.2011, că am inventat scaunul-maşină plutitor: are o viteză maximă de 200 de kilometri pe oră, emite un câmp magnetic care te fereşte automat de contactul cu alte autoturisme, şi zboară până la o altitudine maximă de 30 de metri. Are GPS, şi pilot automat, deci nu e nevoie de volan… te duce singur unde vrei, doar selectezi destinaţia pe hartă. Ok, l-am inventat. Voi trebuie să-l construiţi!
Nu Steve Jobs a fost inginerul primului Mac, ci Steve Woz.
E o combinaţie stranie: Jobs a spus „vreau un claculator, nu ştiu ce trebuie să fie în el, cum trebuie să arate, dar eu îl vreau”. Woz l-a făcut. Concluzia: Jobs e un geniu!
Nu ştiu… vouă nu vi se pare ciudat?
E ca ăla cu „dacă nu mă gândeam eu, tu nu mai făceai nimic!”
Păi da, dar „dacă nu făceam eu, tu gândeai degeaba!”
Steve Jobs vroia o chestie pe care să o ţii în mână şi să o foloseşti ca să navighezi pe calculator. El a inventat astfel mouse-ul. Nu el l-a făcut… el doar l-a inventat.
Stătea şi analiza conformaţia mâinii, ca să descopere forma optimă pentru mouse. S-a uitat însă numai la mână, degetele le-a ratat. S-a gândit la mână ca la o aripă de balenă flencănind spasmodic pe un guguloi alb, şi a uitat să răsfire degetele. Şi d-asta refuză Mac-urile şi azi cu îndârjire să pună dracu butoane la mouse-urile ale.
Steve Jobs a inventat iPad-ul de fapt în anul 1998. În ’98 a venit la serviciu şi le-a zis angajaţilor „eu vreau un ecran pe care să mă plimb cu dej’tu”! A aşteptat însă 12 ani să facă fraierii ăia nişte cipuri mici şi nişte rahaturi de celule termosenzitive… rahat… nişte inutilităţi. El l-a inventat… noi nu am ţinut pasul cu el!
Jobs a inventat iPhone-ul, iar companiile de telefonie mobilă l-au produs. A venit într-o zi la servici şi a zis „Nu ar fi tare să facem un telefon cu un singur buton?” „Da!” au zis executanţii. „Păi făceţi-l, ce mai aşteptaţi” a concluzionat Jobs. Şi prima variantă de iPhone a avut doar un buton.
La prima variantă de Mac, a venit la serviciu şi a zis: „Ce-i zgomotul ăsta din unitate?” „De la ventilatoare” „Păi scoateţi ventilatoarele, nu-mi place cum sună” „Păi ştiţi, dacă scoatem ventilatoarele, se încinge unitatea!” „Găsiţi o soluţie!”. Şi au stat incompetenţii ăia de ingineri şi au găsit-o: au lansat pe piaţă celebrele „prăjitoare de pâine bej.”
Tot Steve Jobs a vrut să facă hard-disck-uri. El de fapt nu ştia nici măcar din ce material se fabrică un hard-disk, dar „inventase” un nou hard-disk, de ultimă generaţie mai bun şi mai performant ca toate celelalte. Proştii de angajaţi de la Apple trebuiau doar să-l mai facă… nu ştiu cum… să lipsească, să uneasă, să lege firele, şi să facă un hard disk. El inventase, şi a cumpărat o fabrică. Cum nu avea nici un angajat capabil să facă un hard-disk performant, inventat de Steve Jobs, ideea a căzut, şi fabrica a intrat în faliment. A trebuit să se mulţumească doar cu porcăriile de la Sony.
Să ştiţi că pe genericul primului film Pixar… „Luxo jr.” nu apare numele lui Jobs, pentru că nu Jobs a făcut primul film de animaţie 3D. Steve Jobs nu ştia cum se face un soft de grafică, dar cică l-a inventat. Nu ştia ce e aia animaţie, dar a inventat Pixar-ul.
Exemplele pot continua.
„Produsele extraordinare sunt create doar de oameni pasionaţi. Produsele unice sunt create doar de echipele pasionate” (34) spune Elliot, şi zău că are dreptate. Produsele Apple sunt create de o echipă.
Asta nu înseamnă că Steve Jobs a fost un prost. Pur şi simplu a refuzat să rămână angrenat în proiect… vroia tot timpul din ce în ce mai mult, şi din ce în ce mai bine. Vroia, dar nu putea să facă nimic concret în privinţa asta.
Jobs s-a perpelit în chinuri nu că Bill Gates inventase Windows-ul, pentru că Windows-ul nu e invenţia lui Gates, ci pentru că tocilaru’ ăsta ochelarist, cândva în viaţa lui, fusese în stare programeze un interpretator BASIC, şi pentru chestia asta câştigase un loc de muncă la IBM, pe care … la dracu’… nu i l-a luat nimeni, şi la care în 2006 a renunţat de bunăvoie. Tocilaru’ ăsta fără pic de simţ estetic nu făcuse altceva decât să fie de acord că de obicei, la majoritatea speciilor homo sapiens, mâna are cinci degete, şi capul are doi ochi: a permis ca mouse-ul să aibe butoane şi interfaţa să fie multitasking. A zis „Hai bă, treacă de la mine!”
Deasemenea, cred cu tărie că Jobs a fost un geniu al leadership-ului:
Ideile de iLeadership regăsite în cartea asta sunt oricum, cu mult peste standardele manelistice de conducere a unei companii pe care le au antrepenorii români. Gândiţi-vă că Apple are venituri atât de mari încât nu plăteşte asigurări medicale angajaţilor: pur şi simplu decontează chitanţa de la medic. În virtutea sfântului pragmatism, pentru ei artist este omul care „livrează la timp”, ceea ce mie mi se pare admirabil. La noi artist e ăla cu „lălă”-ul mai gros.
Sunt tot felul de diferenţe d-astea de fineţe:
Un rol foarte important în povestea calculatoarelor l-a mai avut şi FedEx-ul (îl ştiţi din toate filmele americane). La ei, distribuţia unui produs e un factor-cheie. La noi e o chestie lăsată pe seama cioflingarilor, găgâilor şi-a pălălaielor, adică „ia bă, du şi tu ăsta colo‘şa!”
Care este deci cea mai mare realizare a lui Steve Jobs?
Ne-a făcut să ne simţim „cool” atunci când avem un iPod, iPhone, iMac sau iPad. Ne-a dat iTunes! Ne-a învăţat ce este iLeadership-ul, şi probabil, dacă ar mai fi trăit, fiind plin de iDei ar mai fi iNventat şi iSărmălutzacubrânză, iBocanncul, iScărpiniciudecălcâie şi le-ar fi dat iDioţilor cu bani.
Tot timpul cât am citit „La răsărit de Eden” am avut în faţa ochilor minţii piesa lui Horia Lovinescu, „Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă”, care sincer să fiu, acuma nu mi se mai pare decât un exerciţiu infantil şi nereuşit în comparaţie cu ceea ce a făcut Steinbeck din mitul lui Abel şi al lui Cain.
Romanul ăsta nu e bun, e dat dracului de bun. Dacă îl veţ citi, vă veţi schimba complet opinia despre ceea ce poate fi întrepătunderea istoriei cu mitul. Eu unul, am trăit cu romanul acesta cea mai frumoasă poveste de realism mitologic.
Aş putea să vă bat câmpii despre influenţele lui Strindberg şi ale lui Ibsen asupra acestei poveşti, dar sincer să fiu, nu cred că valorează doi bani influenţele din moment ce rezultatul este atât de reuşit.
Povestea este sublimă: soţia bătrânuli Cyrus Trask se sinucide, lăsându-l pe acesta singur cu un copil pe nume Adam. Incapabil să trăiască singur, Cyrus se recăsătoreşte, şi mai are un fiu, pe Charles. Adam este bun şi blând, iar Charles este răutăcios şi aprig la mânie. Din dorinţa de a echilibra lucrurile, pe Adam îl va trimite pe front, iar pe Charles îl va ţine acasă, să aibă grijă de gospodărie.
Anii trec, cea de-a doua soţie a lui Cyrus moare şi ea, iar Cyrus intră în politică. După ce moare şi el, le lasă fiilor o avere uriaşă. Adam revine în cele din urmă acasă, se reîntâlneşte cu Charles, şi duc o viaţă anostă până când la uşa lor apare aproape omorâtă în bătaie tânăra Cathy.
Cathy este ceea ce mie-mi place să numesc „văduva neagră” a lui Steinbeck. E o tipologie de persoj tipică acestui autor. Nu veţi întâlni nicăieri în literatura universală personaje feminine atât de frumoase, mortale, decadente şi misterioase, ca cele din operele lui Steinbeck.
În fine… Adam se îndrăgosteşte de Cathy, o ia de nevastă, iar în noapea nunţii aceasta se culcă binenţeles, cu Charles.
Adam şi Cathy pleacă în Salinas, unde ea naşte doi copii, apoi pleacă. După un an, la insistenţele bătrânului Sam Hamilton, Adam îşi botează fii, Aron şi Cal. Copii, unul bălşai şi unul brunet, cresc şi ei, alături de „fata din vecini” pe nume Abra. Adam o regăseşte pe fosta soţie, acum Kate, matroană la un bordel. Cal va descoperi şi el că mama lui nu e moartă şi că l-a părăsit. Într-un momentde furie i-o va arăta şi lui Aron, iar acesta, debusolt, va pleca pe front, unde va muri.
Romanul se încheie cu binecuvântarea „Timshel” („ai îngăduinţa”) dată de Adam lui Cal, vinovatul moral de moartea lui Aron.
Cam ăsta e subiectul pe scurt.
Acuma, sensuri sunt multe, şi eu vă plictisesc cu cele care mi-au sărit mie în ochi:
În prima fază Adam şi Charles sunt Abel şi Cain. Observaţi că Abel este războinic, iar Cain este fermier. E normal aşa, pentru că jertfa lui Cain e rodul pământului, iar a lui Abel, carnea de miel nevinovat. Cu apariţia lui Cathy rolurile se schimbă, pentru că ea este evident Eva. Ea este femeia şi şarpele deopotrivă. Reţineţi că nu neamul lui Abel se perpetuează, ci tot al lui Cain: Adam moare moral căsătorindu-se cu Cathy, deoarece aceasta va naşte fiii fratelui său.
Tot ciclul se repetă cu Aron şi Cal, numai că Abra este deja simbolul mamei originare, nu al Evei: Aron îşi face studiile la universitate, în timp ce Cal câştigă bani din cultivarea fasolei. Îi dă banii tatălui său, pentru a acoperi pierderile făcute de acesta cu nişte afaceri lipsite de perspectivă. Adam îi refuză jertfa: consideră banii pătaţi de sângele unui război care perpetuează foametea de pe urma căruia Cal a ieşit în câştig. Cal se înfurie, şi îl duce pe Aron la bordelul unde lucrează mama lor.
Aron este incapabil să reziste emoţional şocului. Incapacitatea lui de rezistenţă este prefigurată de Abra, care îl avertizase că e posibil ca mama lui să fie o depravată, iar el refuză să o creadă. Aron este smuls din visul lui paralel cu realitatea, iar şocul acestei smulgeri îl face să se ducă pe front.
Gândi-ţi-vă că toate aceste trimiteri biblice se petrec pe fondul superbei descrieri a unei Americi aflate în continuă evoluţie, cu părţile ei bune şi mai puţin plăcute.
revizia de carte 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.