René Girard – Ţapul ispăşitor

Nu ştiu de ce pentru mine nu mai e un mister faptul că majoritatea mitologiilor propun ca eveniment primordial un act violent. Probabil dincauza asta nu am fost foarte impresionat de fundamentul cărţii „Ţapul ispăşitor” a lui René Girard. Dar sun aici nişte comentarii foarte interesante la adresa lui Oedip şi a lui Ioan Botezătorul. Aici am aflat că „hamartia” în tragedia greacă înseamnă neglijenţă, greşeală prin omisiune. Sunt de asemenea de acord că Iisus Hristos este modelul pur de ţap ispăşitor: el chiar nu are nici o vină, e mai  degrabă ispăşitor decât ţap. De ce spun asta? Eu sunt curios ce ar fi zis Girard de piesa de teatru a lui Anthony Nielsen, „The wonderful world of Dissocia”. E acolo un ţap ispăşitor foarte năstruşnic, care i-ar putea da peste cap teoriile. Mi se pare că Girard operează cam haotic cu miturile: între incestuosul Oedip şi Iisus nu poţi pune un egal valoric, doar pentru că Oedip nu avea nici o treabă cu ciuma din cetate… oamenii aveau cel puţin o motivaţie… stupidăă, dra totuşi motivaţie! Cam aşa e şi cu piesa lui Nielsen: unii ţapi ispăşitori au o vină un pic ceva mai mare decât alţii. Că omenirea s-a născut dintr-o uriaşă brutalitate, sunt de acord, dar unicul reper de nevinovăţie din toate credinţele religioase rămâne Iisus. Cel puţin aşa mi se pare.

Kader Abdolah – La porţile moscheii

Dă-i prostului puterea de a stăpâni o barieră, şi el se va crede Cerber – cam despre asta e vorba în „La porţile moscheii” a lui Kader Abdolah. Khomeini este prostul cu puterea. Aici nu se pune problema religiei, pentru că Aga Djan este un om religios, el e stăpânul moscheii, dar totalitarismul are o reţetă pe care din păcate istoria o ignoră în mod repetat. Problema nu e trecerea de la opoziţie la poziţie, ci de la poziţie la obligaţie. Khomeini este visul de eliberare al Iranului. Devenit imam, el ia locul fostului tiran, şi fiind atent la greşelile predecesorului în materie de intoleranţă, ajunge să fie şi mai rău: vrea să lichideze „tot” ce a mai rămas din vechiul regim, de vreme ce „tot” e un cuvânt foarte mare şi important.
Mai e şi Galgal, un soi de Che Guevara mai mic, care-şi părăseşte copilul handicapat, şi mai sunt în cartea asta multe personaje înteresante, cred eu, menite să ne amintească faptul că în viaţă trebuie să fim foarte atenţi la ce ne dorim şi la ce alegeri facem.

TWILIGHT – fanscript-uri româneşti

Incredibil, dar adevărat: în sfârşit au şi românii fanscript-uri. Găsiţi unul despre „Twilight” la răsărit de soare Din punctul meu de vedere, fanscript-urile reprezintă un nivel cultural avansat, indiferent de valoarea lor literară. Adică, nu vă aşteptaţi să îl citesc… n-am răbdare. Dumenzeu mi-e martor cât m-am chinuit cu Stephenye Meyer… dar faptul că există români care au răbdarea şi atenţia necesară pentru a se gândi la ele, e de bine. E de bine şi că sunt gratuite, adică sunt fanscript-uri în adevăratul sens al cuvântului, nu cum e „Cartea Brundurilor” a lui alias Patrick Herbert, publicată la Nemira în vremurile de glorie ale editurii şi vândută acuma cu peste 10 lei de parcă ar fi scrierea cine ştie cărui mare scriitor american. Unii pe nişte forumuri chiar emanau păreri că traducerea lui Sebastian A. Corn la „Cartea Brundurilor” este atât de bună că nici nu merită să cauţi varianta în engleză. Din păcate Sebastian A. Corn este pseudonimul lui Florin Chirculescu, medic la Spitalul Universitar din Bucureşti, recent intervievat de Ciutacu la „Vorbe grele”, adevăratul autor al cărţii susmenţionate pe care se străduieşte zadarnic să o diferenţieze complet de saga Dune (nu de alta, da’ poate-i cere dracu’ careva niscai’ drepturi de autor de când sunt în trend urmaşii lu’ Frank)

Da’ mă rog, că nu despre Dune vorbesc eu acuma: admir faptul că există fanscript-uri româneşti. Cine e curios, să citească. Oricum, postarea asta are valoare mai degrabă de anunţ. Mă văd obligat să fac asta, pentru că după cum se poate observa, nu ştiu cum dracu’ se face că ce am scris despre Twilight este cel mai bine vizualizat pe blogul ăsta. Mâine dacă anunţ că ia foc ţara, lumea va intra le mine pe blog să citească ce am scris despre Edward Cullen. Interesant mi se pare că referr-urile sună cam aşa…. „referat Twilight” sau „rezumat Twilight” … adică cum fra’, există oameni care caută referate despre Twilight? Mă abţin de la comentarii ca să nu-mi pierd bruma de cititori fideli.

Etica sexuală creştină

Am afirmat la un moment dat că există o etică a sexualităţii creştine. Şi da, ea aparţine unui preot ortodox de la muntele Athos. Se vede că traducerea „Manualului de iubire” al lui Filothei Faros a dat multă bătaie de cap, pentru că mulţi termeni transpuşi mot-a-mot ar fi putut avea un sens vulgar în română, ceea ce în greceşte nu e cazul. E vorba de o tradiţie a limbii pe care româna nu o are. E ca şi cum ai spune „fuck” în engleză, un cuvânt cu o tradiţie de sute de ani, lipsit de vulgaritatea corepondentului său român. Mă rog… poate că nici titlul cărţii nu e foarte atractiv, adică când citeşti „manual”, dacă eşti un tip „cool” obişnuit cu lecturi caţavencice obsedate sexual, normal că n-o să ţi se pară foarte inspirat. Dar conţinutul cărţii este extraordinar. E un şoc pentru creştinii puritani şi pentru ateii freudofili deopotrivă.

Deci… ce înseamnă o etică a sexualităţii creştine?

În primul rând înseamnă asumerea sexualităţii în mod firesc. Adică nu e nevoie să alergi după gagici, nu e necesar să înveţi să mergi cocoşeşte ca să atragi atenţia, nu e e cazul să devii metrosexual ca să fii atractiv. Paradoxal, ideile lui Freud sunt de fapt redate mult mai fidel decât o fac sexologii: manifestarea excesivă a sexualităţii evocă de fapt impotenţa, incapacitatea de adaptare erotică la cerinţele partenerului.Asta nu înseamnă că nu ai dreptul să-ţi îngrijeşti trupul, pentru că aici e problema: creştinsmul nu minimalizează importanţa trupului.

Spre finalul  cărţii veţi vedea că părintele Faros analizează evoluţia ideilor creştine, de la iudaism la elenism. Elenismul înseamnă dualitate „trup-spirit”, şi în virtutea influenţelor platonice şi-a exprimat condamnarea trupului. În creştinismul primar nu există de fapt dualitatea trup-spirit, ci unitatea lor. Chiar dacă ascetismul nu se împacă defel cu dimensiunea materială a vieţii,  creştinismul este o religie materialistă, deoarece îţi cere să-ai grijă de trupul tău la fel de mult ca de spirit. Că Vechiul Testament dovedeşte de la primele rânduri ale genezei că lumea materială nue condamnabilă, nu e un mister: Dumnezeu face lumea şi e mulţumit de ea. Nicăieri în Vechiul Testament nu e lăudată fecioria, şi nu e condamnată căsătoria. Patriarhii aveau multe femei, iar mirii tineri erau scutiţi de stagiul militar pentru a asta acasă cu femeile lor. Adulterul era condamnabil doar în măsura în care putea influenţa drepturile urmaşilor. Prostituţia nu este nicăieri în Biblie privită ca un rău. Păcatul strămeşesc nu a fost sexul, cu orgoliul.

Deşi spiritul e mai important decât trupul, pentru că Dumnezeu e spirit (duh), nici trupul nu poate fi rău, pentru că Iisus s-a întrupat, deci a dat o valoare trupului. S-a făcut om, nu a venit pe pământ în formă de fantomă. Mai mult, Iisus a înviat, deci a dat valori inestimabile trupului, poate chiar egale cu spiritul. Înălţarea lui Iisus este şi spirituală şi trupească… trupul lui nu a rămas aici. Pentru tradiţia iudaică există o unitate clară între trup şi spirit. Influneţată de greci însă, unitatea aceasta se va rupe. Pavel va folosi termeni elini pentru cuvinte iudaice, şi astfel va separa trupul de spirit. Şi totuşi Iisus Hristos nu vorbeşte despre marile păcate care vin de la eros. Când îi spune bogatului să-şi lase averea, îi cere să nu se mai preocupe în mod absolut de sine. Problemele oamenilor sunt egoismul şi răutatea, invidia şi avariţia, nu sexul. Pavel îndeamnă la împreunare (Cor. 7, 2-5) pentru a nu fi ispitiţi de Satana. Augustin era maniheu înainte de a fi creştin, pentru el dualismul era o mentalitate la care cu greu putea renunţa.

„Dorinţa împreunării erotice, leagă neamurile între ele” spune Hrisostom.

Deci ce vor creştinii de fapt de la sex?
De fapt, vor să-l lase acolo unde îi e locul, acolo unde şi Eliade descoperise că religiile lumii îl ţineau: la loc de mare cinste. Aşa cum matematica are un radical din minus unu, şi sexul are o zonă incalculabilă, în care nu se măsoară lungimi sau adâncimi, ci doar se petrece ceva spontan foarte plăcut dealtfel. Aceasta se numeşte iubire, şi despre ea vorbeşte chiar şi Freud, care admite că sunt situaţii în care nu se mai poate vorbi despre frustrăi şi acte ratate, ci doar despre ceva neştiut, separat de libido, care te determină să nu mai fii egoist, ci să îţi pese. (nici pe Freud nu-l citesc unii cum trebuie) Marchizul de Sade nu este demn de Iad pentru că a vrut să facă sex: ci pentru că făcând sex… el era singurul care trăia o plăcere! Era un egoist notoriu, foarte prost la pat. Iubirea nu înseamnă egoism. Iubirea înseamnă teama de moarte, gândul că într-o bună zi nu vei mai fi alături de ea, că o să îmbătrâneşti şi nu o vei mai vedea niciodată. Iubirea creştină e aşa cum spunea Giradoux în „Război cu Troia nu se face”: aprigă, violentă, suferindă… nu ai chef să adormi după, nu e loc de repaos, nu ai timp de stat, nu are limite în a fascina. Iubirea creştină nu e „călduţă”, gen „te plac!”. Iubirea e „fierbinte sau rece”. Ce e ăla „te plac”? După „îndrăgostire”, spune părintele Faros, „nimic nu mai este la fel ca înainte, şi este posibil să nu ne mai întâlnim niciodată cu ceea ce, până deunăzi, era propriu vieţii noastre”