Michel Houellebecq – Posibilitatea unei insule

Falezele domină marea, în absurditatea lor verticală, iar suferinţa oamenilor nu va avea sfârşit.

Mă gândeam foarte serios să schimb modul de a scrie despre o carte. În loc să fac pe deşteptul, aş putea să mă gândesc la caracterul persoanei care ar trebui să citească respectiva carte. Dar cui să-i recomanzi o carte despre obsesia nemuririi?

Dacă omul râde, dacă, în regnul animal, e singurul care exhibă această atroce deformare facială, e pentru că este şi singurul care, depăşind egoismul naturii umane, a atins stadiul infernal şi suprem al cruzimii.

Houellebecq dezbate pe un ton modern două teme antice: povara omului recent şi preţul nemuririi. Să zicem că pe o insulă nişte băieţi ţin cu tot dinadinsul să descopere o metodă de a păstra amintirile în urma clonării. Şi să mai zicem că din asta fac o nouă religie, credinţa cărnii perpetue ce va atrage cu sine pierderea oricăror urme de sentiment.

Oricum, pentru orice observator imparţial, e clar că individul uman nu poate fi fericit, că nu e făcut pentru fericire, că singurul lui destin posibil e să răspândească în jur nefericirea, făcând existenţa celorlalţi la fel de insuportabilă ca a sa – primele victime pe care le face fiind, de regulă, părinţii săi.

Având dezlegare la orgii, profetul e ultima victimă a vechii orânduieli: e ucis de un iubit gelos. Bărbaţii sunt adesea nişte imbecili eroici, de îndată ce vine vorba de păsărică. Spun ultima victimă, pentru că după aceea nu va mai exista gelozie. Binenţeles, moartea lui e machiată într-o sinucidere sacrificială, urmată de o binevenită înviere televizată. Fiecare mecanism al fanatismului este desfăcut, analizat şi injectat cu noua ordine fabulatorie. Un autor serios găseşte argumente credinţei sale. E frumos să-l citeşti pe Pascal vorbind despre Dumnezeu, pentru ca Pascal „pentru că Iisus i se părea negreşit mai high dope”. La fel face şi noua biserică elohimită.

Menit prin natură controversei şi dezacordului, cuvântul rămâne marcat de această origine belicoasă. Cuvântul distruge, cuvântul desparte, iar când între un bărbat şi o femeie ramâne doar cuvântul, relaţia e terminată.

[…]

În acelaşi fel, de fiecare dată când ne rumegăm trecutul, când revenim asupra unui episod dureror – şi cam la atât se reduce psihanaliza – sporim şansele ca el să se repete. În loc să mergem înainte, ne îngropăm.

Apocalipsa lui Houellebecq se reduce la pustiire sentimentală. Nu-i dă nici o şansă omului modern:

Oricâtă rezistenţă am avea, iubirea sfârşeşte prin a ne ucide pe toţi, sau mai curând lipsa iubirii, care până la urmă, inevitabil, ucide.

Orice compromis nu mai poate fi acceptat, prin urmare singura salvare ar putea fi iubirea adevărată, pe care omul nemuritor, omul puternic, mulţumit de sine, îşi permite să o ignore, nu mai are nevoie de ea. Celălalt grup, (Isabelle, femeia care iubeşte iubirea dar nu iubeşte sexul) se simte marginalizat. În fond, ei sunt victimele epocii trecute, în care contau doar normele sociale de convieţuire ce acum nu mai valorează doi bani. Protagonistul suferă pe durata întregului roman de cea mai veritabilă frustrare a omului modern: nu poate face sex cu o femeie pe care o iubeşte şi care să-i răspundă cu aceeaşi monedă. Cei vechi sunt prea înlănţuiţi, cei noi sunt prea liberi.

Celebra formulă a lui Stendhal, atât de apreciată de Nietzsche, cum că frumuseţea ar fi o promisiune de fericire, este in general falsă; în schimb, se potrivea perfect pentru erotism – sincer să fiu, dacă mă întrebaţi pe mine, formula lui Stendhal mi se pare totuşi completă în cazul în care consideri şi erotismul ca fiind ceva frumos. Dacă consideri în schimb că erotismul este ceva ce nu implică frumuseţe, atunci eşti o victimă îndoctrinată…

Nu m-am simţit niciodată comod într-o relaţie sexuală bazată pe simpla atracţie erotică şi pe indiferenţa faţă de celălalt; ca să mă simt fericit din punct de vedere sexual, întotdeauna am avut nevoie – în lipsa iubirii – de o minimă simpatie, stimă, înţelegere reciprocă; nu, nu renunţasem la omenie.

[…]

Nu numai că dorinţa sexuală nu dispare, dar cu vârsta devine din ce în ce mai crudă, mai sfâşietoare, mai insaţiabilă: chiar şi la bărbaţii, în realitate destul de puţini, la care dispar secreţiile hormonale, erecţia şi toate fenomenele asociate, atracţia pentru trupul de femeie tânără nu scade, ci devine – e poate lucrul cel mai rău – cosa mentale, dorinţă a dorinţei.

[…]

Problema e mereu aceeaşi, până la urmă te loveşti de aceeaşi dificultate, şi anume că în fond, viaţa nu este comică.

Idealul Republicii lui Platon rămâne doar un text, un vis care din orgoliu omul nu a vrut să-l atingă niciodată:

Când norocul scoate în cale cuiva, fie el iubitor de tineri sau nu, propria sa jumătate, el este cuprins de un avânt nespus de prietenesc, de înrudire şi de dragoste, iar el şi perechea lui nu mai vor să trăiască despărţiţi nici măcar o clipă. Asemenea oameni îşi petrec aşadar întreaga viaţă împreună, deşi n-ar fi în stare să spună ce aşteaptă unul de la celălalt. Pentru că nu pare că doar plăcerea de dragoste îi face să se caute cu atâta patimă şi cu atâta bunăvoie unul pe altul. Ba chiar se vede limpede că sufletul amândurora e cuprins de o altă dorinţă, pe care n-o pot rosti desluşit, ci doar o bănuiesc şi încearcă s-o destăinuiască.

Anunțuri

A.C.Grayling – Alegerea lui Hercule

Întrebare propusă: ce se află intre plăcere şi datorie. Răspuns plauzibil: morala. Comportamentul etic în teorie nu trebuie să fie o datorie şi trebuie exercitat cu plăcere. Şi de aici urmează un set de abateri de la ceea ce teoretic ştim că este regula morală primită prin educaţia părinţilor. Pornim pe o cale lăturalnică a axiologiei, marcând şapte „note pe care aspiraţia la viaţa cea mai bună ar putea căuta să le redea”:

  1. sens (ne stabilim în viaţă un scop)

  2. intimitate (avem relaţii sociale de intensitate diferită)

  3. strădanie (muncim pentru scopul propus)

  4. adevăr (suntem oneşti cu noi înşine şi raţionali)

  5. libertate (suntem autonomi şi responsabili pentru alegerile făcute, astfel încât viaţa pe care o trăim să fie exact cea pe care am ales-o)

  6. frumuseţe (oferim calitate acestei vieţi)

  7. împlinire (integrăm toate cele şase note definite în proiectul propriu)

Scopurile în viaţă sunt esenţiale: nu poţi trăi fără să-ţi doreşti ceva. Am putea spune că fiecare om este autorul propriei sale autobiografii, ceea ce pe unii i-ar putea trimite cu gândul la un stoicism asumat: odată o alegere făcută nu mai ai nici un drept să te abaţi. De fapt, a nu fii orb la schimbările vieţii, a reacţiona la ceea ce trăieşti înseamnă să-ţi schimbi scopurile, nu să nu le mai ai. Esenţa nu stă în reacţia la neprevăzut, ci în alegerea scopurilor: ce e bine să fac în viaţă?

Libertatea de a-ţi alege scopurile stă la baza comportamentului moral ulterior. Cei mai mulţi oameni sunt alţi oameni– trăiesc vieţi împrumutate, fiindcă îşi împrumută de la alţii opiniile, emoţiile, ţelurile şi credinţele, fiindcă fie nu ştiu cum să procedeze pentru a avea opinii personale, fie sunt prea timizi ca să se încumete să aibe opinii personale.– trăind o viaţă împrumutată de la părinţi de exemplu, după canoanele învăţate de la ei, sau de la biserică, sau chiar şi de la şcoală, e imposibil să se afirme despre tine că ai posibilitatea de a avea un comportament etic într-o situaţie dată: pur şi simplu nu eşti stăpânul propriilor tale alegeri, şi cel mai probabil, atingerea scopurilor stabilite se va face într-un mod asemănător cu al celorlalte persoane, de la care ai împrumutat viaţa. Biserica ne învaţă că eşecul moral lasă o pată ce trebuie înlăturată, prin ispăşire, iertare divină sau altceva. Grecii însă aveau o altă atitudine: când ratezi lovitura, încearcă din nou, şi încearcă mai bine”. Un comportament etic exemplar poate fi exemplificat astfel: verşi vin pe cămaşa ta albă la o petrecere cu prietenii. Creştinismul spune închide-te în baie şi spală cămaşa”, iar grecii zic „ia altă cămaşă şi încearcă din nou să bei vin”. Desigur, nu întotdeauna le poţi face pe amândouă, şi tocmai de aceea este importantă libertatea de a alege. Acuma să nu sărim în extrema cealaltă, în care densitatea de scopuri e atât de mare încât nu mai apuci să termini nimic, iar aici intervine raţiunea: ruperea unei prietenii sau a unei căsnicii trebuie cântărită bine, şi făcută cu sentimentul împăcării de sine, nu forţat de stimuli exteriori. Viaţa durează mai puţin de o mie de luni pentru a rata şansa de a trăi aşa cum vrei, şi e o dovadă de imaturitate să nu-ţi poţi folosi inteligenţa fără îndrumarea altuia. Să nu uităm însă: „Curajul e calea de mijloc între nesăbuinţă şi laşitate, generozitatea este calea de mijloc între meschinărie şi risipă. […] Una dintre datoriile faţă de noi înşine este să simţim datoriile noastre faţă de alţii şi să le trăim. […] A trăi înseamnă a încheia un contract pentru pierderi.

Marile probleme morale rămân în continuare drepturile omului: mai există sclavie, conflicte religioase, inegalitate, nedreptate şi îndoctrinare. În schimb, societăţile cu pretenţii se rezumă la dezbaterea drogurilor, pornografiei şi a mamelor nemăritate. Iată câteva păreri echilibrate în aceste direcţii:

Dreptul la euthanasie, sau mai exact la sinuciderea asistată – criticat aspru de biserică şi dezbătut pe larg în ultimii ani ai vieţii de Terry Pratchett. Dacă omul are dreptul la viaţă, şi mai ales la o viaţă de o anumită calitate (simpla existenţă nu este neapărat un bine), înseamnă că are dreptul de a-şi alege cum vrea să moară cel puţin în situaţia în care este conştient de urmările oricărei decizii ar lua.

Regula de aur creştină, „Fă altora ceea ce vrei să ţi se facăa fost amuzant completată (paradoxal, e completată printr-o negaţie) de G.B.Shaw: Nu le face altora ce ai vrea să-ţi facă ei ţie. S-ar putea să aibe gusturi diferite.

Dreptul la divorţ – o căsătorie fără posibilitatea unui divorţ este o condamnare pe viaţă în baza unei decizii de moment, influenţată fie de feromoni (în cazul cel mai fericit), fie de mode, tradiţii şi alte cutume. Divorţul e mizerabil, dar mai rea este o societate care face divorţul dificil. În definitiv, e stupid să spui că „te iubesc atât de mult încât voi angaja statul şi biserica să te oblige să nu mai pleci de lângă mine”. Problema familiilor monoparentale nu este absenţa celuilalt părinte, ci lipsa resurselor, adică sărăcia: aceeaşi problemă problemă pe care o înfruntă mamele nemăritate. Instituţiile cu rol moralizator, Statul şi Biserica se încurcă singure în atitudine: pe de-o parte mamele nemăritate sunt marginalizate, pentru că nu fac parte din idealul stabilit de familie nucleară (3 membri fericiţi, zâmbitori, sănătoşi care folosesc Protex, Axion, Paradontax, şi nu ştiu ce e ăla Durex), iar pe de altă parte avortul e condamnat.

Dreptul la religie – religia este din punctul de vedere al lui Grazling fie lipsită de relevanţă pentru morală, fie imorală. Asta pentru că se referă strict la creştinism şi la fundamentalismul recent. Într-adevăr, preamărirea atentatelor cu bombă sau orice altă formă punitivă a celor nedrepţi este un act imoral. Desigur, să fii oripilat de sexualitate şi nuditate în timp ce în fabrica de vis-a-vis se produce armament este uşor foarte penibil. E citat Bertrand Russel: „teologii ne-au învăţat întotdeauna că decretele lui Dumnezeu sunt bune, şi aceasta nu este o simplă tautologie. Rezultă că, în mod logic, bunătatea este independentă de decretele lui Dumnezeu” – şi într-un fel, religia, aşa cum o vedea şi Kant în forma ei superioară şi deloc fundamentalistă, este ultima treaptă dintr-un comportament moral exemplar. Un Dumnezeu care te pedepseşte când nu te porţi frumos nu poate stârni decât frustrări, fie în direcţia penitenţei, fie în direcţia batjocurii (vezi „Iisus…” al lui Saramago, tocmai ce am scris de el).

Dacă stăm bine să ne gândim, a fost o vreme când Galilei a fost forţat să nege că pământul se învârte, şi abia prin 1992 Biserica Catolică şi-a recunoscut greşeala. Cealaltă variantă creştină, în care faci binele din dragoste pentru Dumnezeu e ceva mai complicată: dacă greşeşti de ce mai eşti pedepsit? Sau greşeala pedepsită este tocmai lipsa dragostei, şi faptul că acţionezi mânat de alte convingeri decât iubire? Hermeneutica de acest tip nu mă aştept să o întâlnesc la un etician.

José Saramago – Evanghelia dupa Isus Cristos

Dali spunea undeva “Picasso e comunista. Yo tampocco.” – o traducere parafrazată ar fi „Saramago e comunist. Nici eu.”. Esenţa „Evangheliei dupa Isus Cristos” are ceva in comun cu volumele de propagandă istorică religioasă ale unor autori anonimi ruşi. Îmi amintesc involuntar de „Cum se nasc, trăiesc şi mor zeii şi zeiţelea lui Em. Iaroslavski, un volum de comparaţii facile menite să demonstreze că în toate religiile zeii au un destin strict omenesc, strâns corelat de necesităţile trupeşti, de la naştere, trecând prin împreunare, muncă şi inevitabila moarte. Se fac paralele absurde între Osirisul egiptean şi Iisus, între Hercule, Thor şi Iisus… şi tot aşa. La sfârşitul cărţii presărate dealtfel cu imagini foarte variate (lipsesc poze cu zeii la budă) şi sugestive trebuia să trăieşti cu senzaţia că ceva superior idealului din Falanster nu poate exista.

Saramago în schimb face o propagandă mai elaborată, adoptând stilul literar al unui fin cunoscător al propagandei: începută inocent, ca o banală fantezie pe o temă dată, autorul se ascunde în spatele imaginaţiei creatoare, căreia ai fi un nemernic să nu-i recunoşti valoarea. Adoptă acelaşi ritm cu al lui Rushdie in „Versetele satanice”… puţină ironie, distrageri de atenţie jucăuşe, personalizări frustre ale imaginilor sacre… Dar dacă Rushdie elaborează o erezie, Saramago rămâne la nivelul de colecţionar de erezii: în fapt nu spune nimic nou, ci face doar un compendiu cu pretenţii simboliste al documentarelor de pe Discovery. Spun „pretenţii simbolistepentru că diavolul la Saramago are aerul unui personaj baudelaireian: el e de fapt tipul cel bun, al cărui pact ultim cu Dumnezeu se rezumă la „Nu-ţi sacrifica fiul, nu crea această epocă scăldată în sânge şi eu mă voi supune din nou Ţie!Să nu se spună că Diavolul nu a încercat odată să-l ducă pe Dumnezeu în ispită”. Dacă pentru Rushdie divinul e incert, şi lipsa comunicării cu divinul e o certitudine, pentru Saramago Dumnezeu este modelul personalităţii totalitare, care oferă libertate omului doar pentru a-l putea pedepsi mai uşor, şi se foloseşte de Iisus pentru a pune bazele unui domnii a sângelui: observăm că ţine să menţioneze într-o listă nesfârşită numele viitorilor martiri creştini.

Să revenim însă la viaţa lui Iisus, acest personaj oedipiad conceput, evident, de o „mamă purtătoare: la naşterea sa sunt ucişi în medie douăzeci şi cinci de prunci, şi asta pentru că Iosif nu îndrăzneşte să-i anunţe pe locuitorii Betleem-ului de urgia pusă la cale de Irod. Laşitatea lui personalizată în visul macabru că pleacă la război să-şi ucidă fiul, va fi cauza unui păcat transmis ereditar acestuia din urmă, care la rândul lui, fiind singurul salvat în acea noapte, va purta pe umeri vina de a fi rămas în viaţă. Iosif eşuează în încercarea de a-şi răscumpăra ignoranţa făcând cât mai mulţi copii cu putinţă cu Maria, şi îşi găseşte sfârşitul pe cruce prins nevinovat într-un conflict cu romanii. Îi lasă moştenire fiului perechea de sandale care din păcate nu-l vor feri pe acesta de răni sângerânde la picioare provocate de mers. Ajuns la vârsta de aproape paisprezece ani, Iisus pleacă de acasă şi ajunge în slujba lui Păstor, care se va dovedi a fi însuşi Diavolul, având în vedere nu doar că îl iniţiază în tainele zoofiliei, dar îl mai şi sfătuieşte să nu mai aducă jertfe de carne lui Dumnezeu. Se simte bine alături de acesta, pentru că să ne închipuim ce consolare ar fi pentru noi să nu trăim singuri cu vina noastră, să avem alături de noi pe cineva care o cunoaşte şi care, nefiind obligat să se prefacă a ierta ceea ce nu poate avea iertare, presupunând că i-ar sta în putere s-o dea, ar proceda cu noi cu rectitudine, arătându-ne bunătatea şi severitatea după dreptatea pe care o merită partea din noi care, asaltată de vini, şi-a păstrat inocenţa.

Însă Iisus cade în ispita lui Dumnezeu, şi face un pact cu acesta sacrificând într-un final mielul pe care-l salvase cândva de pe altarul jertfei. Renegat de diavol, o cunoaşte pe Maria din Magdala şi trăieşte alături de aceasta fiecare verset din Cântarea Cântărilor. Îşi începe apoi şirul de minuni involuntare, căci nu din mâinile sale se produc aceastea, ci din vrerea lui Dumnezeu, toate minuni spectaculoase pentru norod, dar nici una legată de înviere: smochinul mort rămâne mort, şi la fel şi Lazăr: Nimeni n-a păcătuit atâta în viaţă ca să merite să moară de două ori”.

Aflând numărul victimelor ce se vor sacrifica în viitor pentru el, Iisus îşi îndeplineşte destinul fugind de acesta: iniţial încearcă să propovăduiească iubirea între oameni, pentru a preveni viitoarele conflicte, dar cum mesajul de pace nu pare a fi suficient, provoacă templul iudaic să-l răstignească pentru a muri asemeni tatălui său, hăitut fiind de o formă elaborată a ghicitorii sfinxului, „animalul care merge în patru labe dimineaţa, în două la amiază şi în trei la căderea nopţii, e omul, a răspuns deşteptul de Oedip, nu i-a trecut prin cap atunci că unii nici amiaza n-o apucă, numai în Betleem, într-o singură împrejurare, aceştia au fost în număr de douăzeci şi cinci– mă rog, nu are sens aicea să menţionăm că pruncii au fost ucişi noaptea, pentru că nu avem de-a face cu o hermeneutică alambicată în stilul lui Papini.

De la Saramago trebuie să reţinem că Dumnezeul vechiului testament, însetat de războaie şi de glorie se foloseşte de Iisus pentru a pune bazele unei noi ere, căci la picioarele crucii se află strachina incasabilă luată de acasă în care i se va scurge sângele, un ultim tablou amintind de temerile eretice ale romanilor privind împărtăşirea cu trupul lui Cristos ca act de canibalism.

Iisus e doar o unealtă, ceea ce nici nu e de mirare de la un univers în care singura formă de sacralitate e reprezentată de un „deus ex machina”. Mesajul de iubire între semeni transmis de acesta este insignifiant, căci ce înseamnă iubirea într-un univers obsedat de putere şi viaţă veşnică, în care oamenii nu concep iubirea şi pacea fără o înviere spectaculoasă?

A crede că Binele şi Răul nu există în sine, fiecare este numai absenţa celuilaltrămâne din păcate o noţiune adolescentină care nu doar că ignoră principiile termodinamicii dar generează şi o confuzie menită să te împingă la stoicism. O paralelă stupidă din păcate menite să accentueze starea de egalitate între Diavol şi Dumnezeu, se face referitor la Onan şi Irod, căci iată cum Onan e pedepsit că se masturbează refuzând să se împreuneze cu nevasta fratelui său mort, iar Irod e condamnat că se căsătoreşte cu o femeie având acelaşi grad de rudenie.

Şi totuşi „Evanghelia după Isus Cristosnu poate stârni furia decât acelora picaţi în „letargia teologică”, aşa cum se pare că susţin apărătorii catolici ai lui Saramago. E ca un volum necesar celor ce îngroaşă rândurile creştinilor fără nici o asumare a esenţei creştine: simple trupuri lipsite de iubire intrând în trupul (biserica) unui Dumnezeu lipsit de iubire, păstrat pe icoane ca simplu Big Brother al unei societăţi incapabile să-şi asume vina propriilor sale fapte. Hăituţi de crize de conştiinţă, caută ţapi ispăşitori să-i alunge în deşert, sau dau vina pe destin Când va sosi, Doamne, ziua când vei coborî printre noi ca să-ţi recunoşti greşelile faţă de oameni– dar niciodată nu sunt în stare să-şi vadă bârna din ochi. Pentru ei religia e într-adevăr un drog, deoarece o folosesc acolo unde nu trebuie, asemeni unui dependent de morfină, şi din această cauză confuzia dintre pecete – SPQR sau INRI (oau! se scriu amândouă cu majuscule!). Eradicarea morfinei sau a oricărui alt medicament ce poate provoca dependenţă dar care în definitiv poate vindeca anumite afecţiuni este în definitiv o formă umană de totalitarism. De ce e atât de greu să dăm Cezarului ce e al Cezarului, morfinei ce e al morfinei şi religiei ce e al religiei? Şi în definitiv, nu putem fi cu toţii atât de uşor de păcălit cu jocuri de oglinzi şi fum încât să nu mai facem dinstincţia între bine şi rău.

Scott Fitzgerald

Mie unul nu ştiu de ce „Marele Gatsby” îmi aduce aminte de „Dragoste în vremea holerei”. Evident, totul este transpus în America interbelică, deci tinerii au sufletul bătrân şi sentimentele sunt mult mai pieritoare.

Gatsby este un personaj despre care cred că s-ar putea povesti tare mult: el e un mizantrop „under cover”. Face petreceri pentru a se distanţa de oameni, pentru a-şi căuta iubirea vieţii, care din păcate este doar o un om, şi acesta din fericire femeie. Da, a fost şi el mulţi ani separat de iubirea tinereţii lui, şi acum nu-şi doreşte decât să o recucerească pe tânăra Daisy. E un proces aparent simplu, având în vedere că actualul soţ al acesteia, pe nume Tom, deja o înşeală cu o tipă pe nume Myrtle Wilson.

Întâmplarea sau poate voinţa face că într-o seară, Daisy şi Gatsby sunt singuri în maşina care o calcă pe Myrtle.

Într-un acces de furie, soţul acesteia vrea să afle cine concudea maşina, aşa că se duce şi îl întreabă pe Tom. Acesta din urmă dă vina pe Gatsby, aşa că Wilson îl împuşcă pe Gatsby apoi se sinucide.

Tragic şi penibil de absurd: maşina era condusă de fapt de Daisy, care la drept vorbind, nu putuse fi scosaă de sub influenţa geloziei de declaraţiile sincere ale lui Gatsby.

Vă recomand cartea, deşi F.Scott Fitzgerald are un stil cam greoi pentru gustul meu.

 

”Un diamant mare cât hotelul Ritz” cred că a vrut să fie o poveste cu miez parabolic, dar mie unul mi se pare cam eşuată. Ideea e că un tip descoperă un diamant mare cât un munte, şi se chinuie să-l ţină ascuns de ochii lumii. Aşa că el şi familia lui stau închişi într-un palat, iar puţinii vizitatori care au intenţia de a se întoarce acasă, sunt omorâţi. În cele din urmă un vizitator scapă, şi se întoarce cu o escadrilă de avioane care atacă magnificul castel. Cum muntele era dinamitat, tipul apasă butonul magic şi se petrece un mare „bum”. Supravieţuitori sunt protagonistul şi cele două fete ale fostului magnat, dintre care una e atît de tută încât nu ştie să facă deosebirea între diamantele veritabile şi cele false. Chiar dacă protagonistul e originar din Hades, şi acolo se va întoarce după dinamitarea muntelui, cred că povestirii îi lipseşte tâlcul esenţial. Nu vă pot spune care ar fi trebuit să fie ideea centrală, pentru că nu cred că ea există.

 

Şi „Întâi mai”, care deşi e o poveste din epoca jazz-ului are un aer rusesc: sunt pe acolo nişte personaje-soldaţi atît de stupide încât fac concurenţă celor din „Boul şi viţelul”.

Nu cred că este o cochetare cu bolşevismul, aşa cum le-ar plăcea unora să creadă.

Boris Vian – Spuma zilelor

Eu unul nu cred că ăsta este „cel mai sfâşietor” roman de dragoste al literaturii contemporane, aşa cum susţine cică Raymond Queneau.

Dar este într-adevăr, foarte trist. Povestea e simplă: doi tineri se căsătoresc, ea se îmbolnăveşte şi moare. Frumos şi sfâşietor e restul: paraclismerul care săvârşete liturghiile, şoricelul care în cele din urmă îşi aşează capul între colţii pisicii aşteptând ca cineva să o calce pe coadă, şi groteştii nuferi care nu se opresc din crescut în sânul lui Chloe.

Da, cartea are ceva din savoarea lui Duke Ellington, şi cred că melodia „Chloe” este cheia de înţelegere a acestui roman. Nu ştiu să vă spun dacă e suprarealistă sau absurdă acţiunea: o puteţi lua oricum. Cert este că sunt numai două şanse: fie o să vă placă, fie nu o să suportaţi deloc povestea acestui cuplu care se mută într-un palat ce se transformă treptat în bojdeucă. Mda… e destul de reprezentativă imaginea…

Vă transcru deci nişte fragmente care mi-au atras atenţia:

– Ce ştii să faci? Întreabă directorul
– Am învăţat primele noţiuni… spuse Colin.
– Vreau să spun, spuse directorul, cum îţi petreci timpul?
– Cea mai mare parte a timpului încerc să-l împiedic să treacă.
[…]
– Noi, trase clonculzia directorul, nu putem sub nici o formă să angajăm un trântor!…
– Mai ales dacă n-avem ce să-i dăm de lucru… spuse directorul adjunct.
– E absolut ilogic, spuse Colin asurzit de vocile lor de birou.
– Ce vezi ilogic aici? Întreabă directorul.
– Fiindcă, spuse Colin, ce trebuie să-i dai de făcut unui trântor exact asta este,să nu facă nimic.
– Aha, zise directorul adjunct, deci urmăreşti să-i iei locul directorului?

– Aşa e viaţa, spuse anticarul. Nu se poate să-ţi meargă totdeauna bine.
– Dar ar putea să nu-ţi meargă totdeauna rău, spuse Colin

 

Marc Levy – Şi dacă e adevărat…

Comenta cineva la un moment dat pe blogul ăsta că mie nu-mi plac poveştile de dragoste, şi nu ştiu să le apreciez frumuseţea. Uite, „Şi dacă e adevărat… ” mi se pare un roman de dragoste modern foarte bun. Şi nu spun asta pentru că a fost ecranizat. Ecranizarea nu mi se pare că e altceva decât o comedioară hollywoodiană.

Editura Trei, pe coperta 4, vă minte de vă rupe: filmul nu a fost ecranizat de Steven Spielberg, ci a fost produs de acesta. Regia îi aparţine unui relativ „no-name” specializat în gen. Nu vi-l recomand, pentru că Arthur mi se pare un tip mult mai profund decât Mark Ruffalo ăla, iar Lauren mult mai frumoasă decât Reese Whiterspoon.

În fine, cum spuneam… cartea mi se pare o reuşită a romanului de dragoste modern. Povestea e aparent simplă: un tip vede fantoma unei tipe aflată în comă. Se îndrăgosteşte de ea, o duce acasă, în locul unde fantoma nevăzută a mamei sale mai bântuie încă, îi salvează corpul de la eutanasiere (cartea asta cred că l-a sâcâit nervos pe Pratchett), şi în final… ea se trezeşte din comă, atâta doar că nu-l recunoaşte. Nu ştim clar dacă rămân împreună.

Îmi place complexitatea lui Arthur, pentru că la drept vorbind întreaga acţiune e centrată în jurul lui. Lauren este o apariţie care deşi are propria-i personalitate vindecă atât de bine obsesiile şi actele ratate ale protagonistului încât cu greu poţi face diferenţa dintre realitate şi imaginaţie.

E un pasaj în carte care mi-a atras atenţia: ce ai face cu 86400 de dolari pe zi? La sfârşitul zilei pierzi această sumă, dar dimineaţa primeşti alta. Deci zilnic, ai de cheltuit 86400 de dolari. Ce faci cu banii ăştia? La început îi foloseşti pentru tine, apoi începi să-i ajuţi pe alţii. La fel e şi viaţa: o zi are 86400 de secunde. Costă o secundă din viaţa ta un dolar?

O altă comparaţie dintre zi şi viaţă o face mama lui Arthur într-o scrisoare post-mortem: într-o zi, de dimineaţă, gândul de a adormi te sperie. Pe măsură ce te apropii de finalul zilei însă, oboseşti, iar somnul nu ţi se mai pare neportivit. La fel e şi viaţa: la bătrâneţe, moartea nu ţi se mai pare absurdă.

Paul Auster – Invizibil

Vă fac o confesiune: pentru mine cartea asta a fost cathartică. Nu mă întrebaţi de ce… probabil e o empatie la nivel sexual cu povestea asta. O carte care stârneşte în tine un sentiment de catharsis nu este neapărat frumoasă, sau inteligentă, sau recomandabilă majorităţii, ci pur şi simplu a atins coarda ta sensibilă. Mi s-a mai întâmplat asta cu „Contele de Monte Cristo”, „Răposatul Mattia Pascal”, „Maestrul şi Margareta”, şi da, iată, „Invizibil” de Paul Auster.

Pe scurt: părerile mele despre această carte au un grad ridicat de subiectivitate!

Treptat, un personaj iese din poveste, devine invizibil: tânărul Walker întâlneşte un cuplu straniu, profesorul universitar Rudolf Born şi Margot, care îi fac interesanta propunere de a conduce redacţia unui viitor ziar. Student cu pretenţii de afrimare poetică, Walker acceptă, nu fără oareşce suspiciuni ce-i sunt repede spulberate de cecul pe care-l primeşte. Problema este că în săptămâna în care Rudolf lipseşte din ţară, el şi Margot devin amanţi. La întoarcere Rudolf nu doar că află totul, dar nu este nici măcar deranjat. Un accident stradal (un negru îi atacă pentru a le fura banii) se termină cu moartea negrului, vinovatul pentru înjunghierea acestuia fiind chiar Born. Cuprins de frenezia dreptăţii Walker îşi denunţă profesorul, dar acesta este demult plecat la Paris.

La persoana a doua de data aceasta, Walker îşi povesteşte săptămânile pe care le petrece apoi cu sora sa la New York, într-o relaţie incestuoasă.

La persoana a treia, tot Walker povesteşte cum pleacă la Paris cu o bursă, unde o reîntâlneşte pe Margot şi pe Born, acesta din urmă însă aflat în pragul unei logodne cu o oarecare Helene, al cărei soţ este paralizat în urma unui accident. Frenezia dreptăţii nu-i dă pace lui Walker, şi încearcă să o avertizeze pe viitoarea soţie a lui Born şi pe fiica acesteia, Cecile, că bărbatul care urmează să le intre în viaţă este un ucigaş. Tentativa lui se termină prost, pentru că printr-o bizară coincidenţă, Walker e acuzat de trafic de droguri şi extrădat, deşi toţi cunoascuţii lui ştiau că este împotriva consumului de droguri.

Walker devine invizibil, iar povestea e continuată de Cecile, care mulţi ani mai târziu, după moartea mamei sale, este chemată de Rudolf pe o insulă unde locuieşte singur, şi o roagă să-i devină consoartă. Mai mult, îi destăinuieşte că este un fost agent secret, din cauza căruia tatăl ei a paralizat. (Trebuie să ştiţi că psihologia agentului secret este un motiv des întâlnit la Paul Auster.)

În fine, cartea poate părea exotică şi interesantă, şi am câţiva amici care au fost curioşi să o citească după ce le-am povestit-o, mai ales că mie mi-a plăcut enorm, dar nu ştiu de ce, în ciuda senzaţiei de entuziasm primar pe care o aveau, de a citi un autor contemporan „en-vogue”, de a putea lăsa coperta să se vadă pe birou când îşi fac poză la serviciu, treptat, pe măsură ce Walker devenea invizibil probabil, deveneau şi ei mai trişti şi mai plictisiţi.

Cel mai frumos a fost când cineva mi-a spus „vreau să o citesc şi eu”.

„E prea ciudată pentru gustul tău” – i-am răspuns eu.

„Glumeşti? Am citit „Luni de fiere” a lui Bruckner. Cu ce mă poate ăsta impresiona?”

„Amice, îi zic, Auster nu este obsedat sexual, şi nici artificios. Este pur şi simplu straniu.”

Nici măcar cu pe Nabokov în „Lolita” nu-l pot compara. Este normal,  pervers şi misterios deopotrivă.

S-a întors la mine peste trei zile:

„Ai avut dreptate. Nu-mi place.”