Mircea Eliade – Noaptea de Sânziene

Cel mai complet, complex și prin urmare reușit roman românesc.

Singura scriitură românească în care protagonistul nu este nici misogin, nici psihopat.

Sursa de inspirație a celui mai iubit dintre pământeni, epigonul ludic al stilului dostoievskian învăluit în manta misticismului.

Bine… de fapt personajele masculine ale lui Eliade nu au un aer românesc. Femeile sunt frumoase, virtuoase, miloase – românce pe scurt. Bărbații lui Eliade în schimb sunt prea puțin constipați ca să participe la Mister Făt-Frumosu Carpaților…

Protagonistul are un avatar – scriitorul Partenie are un dublu sens: el pune la îndoială unicitatea identității dar totodată este agentul ieșirii din destin. Poveste poată părea magică sau un simplu șir nefericit de coincidențe.

În discuția lui Ștefan cu Irina de după moartea Ioanei se concentrează marea luptă dintre filosofia occidentală și stoicismul balcanic: Viziru este cel interesat de ieșirea din Timp, este oglinda filosofului Eliade: frământat. Zbuciumat, îndoielnic. Irina zici că e pictată de tușa grosieră a lui Petre Țuțea: este credincioasa zâmbitoare ce se plimbă printre morminte. O discuție asemănătoare mai găsim la Stavroghin.

Sa nu uităm că locul unui demon este mereu la poarta bisericii: Bursuc este un popă securist turnător: „Nu spune! Eu te ispitesc!” repetă el în neștire amintind de sărutul Iudei. E o scenă când îți arată revolverul de față cu Ștefan – și tot ce înseamnă socialism devine demonic în gesturile sale, de la bravada creștină la iubirea de aproape.

Bibicescu este omul de cultură ratat. Îmi amintește cumva de Paul Everac.

Biriș este victima împrejurărilor: scena în care e anchetat de Mihai Duma pentru că i-a scris lui Viziru că îi transmite un „mesagiu din labirint” îmi aduce aminte de Victor Petrini și al său „aștept ordonanțele dumneavoastră”. Scena e atât de asemănătoare încât cred că a fost chiar sursa de inspirație.

„Demonii” – sau „Scrisoare pentru Nu-mai-știu-cum-o-chema”

Când am citit prima dată „Demonii” tu erai o blondă cu ochii mari albaștri îndrăgostită de un chitarist student la actorie iar eu eram un pârlit slăbănog tuns militărește coleg de liceu cu fratele tău…

Ți-am spus atunci într-un moment de efuziune dramatică și demonstrativă cât de idiot a fost Dostoievsky să îl sinucidă pe Stavroghin.

Câțiva ani mai târziu, când am adormit îmbiat de mirosul de trandafiri și levănțică din camera acelei fete care nu erai tu – citind jurnalele lui Dostoievsky am înțeles cât de rus și de mesianic era băiatul ăsta din mâna căruia personajele au scăpat atât de des.

Vorbea de slavii atei – dacă își au ei locul în organizarea unei alianțe slavofile creștine din răsăritul Europei care să se apere de pericolul musulman.

Rușii niciodată nu i-au suportat pe turci. Ne-am folosit de ura asta undeva în trecut ca să ne câștigăm independența – apoi evident ca a devenit apăsătoare și frustrantă o atât de banală profesiune de credința.

Satov repetă atât de des – „Sunt ateu, nu pot fi rus”! La ușa lui vine o femeie care clar e gravidă cu Stavroghin: el o primește în casă, o protejează, o respectă – clar nu e rus. E prea ateu să locuiasă în preajma Balcanilor. Vezi că el și Kirilov sunt educați prin Elveția și alte străinătățuri – ți se pare că sunt proști, dar sunt prea atei să își bată joc de viață. Șatov îmi amintește de Emil Cioran – este un nihilist încătușat de pozitivism – un rebel fără cauză îndrăgostit respectuos de viață.

Kirilov suferă de o formă a ihilismului îmbibat de optimism: „Omul e nefericit pentru că nu știe că e nefericit; numai de aceea. Asta-i tot. tot!„

Piotr Verhovesky este aparent „șefu la bani, amantu la f(e)m(e)i”. El a fost pe afară dar a rămas o jigodie. Stavroghin este în fapt asemeni piesei lui Sartre – o curvă cu respect – la fel de corupt ca Verhovesky – dar măcinat cumva de conștiintă – el este unicornul lui Dostoievsky.
Să nu ai impresia că intelectualii sunt mai cu moț: nihilistul Kirilor dimpreună cu ateul Șatov stau în casa prostului de Filipov fără a suporta să se mai vadă unul în ochii altuia. Pentru că intelectualii prin boiemia lor tind să devină niște paraziți.

E un roman greu – cu multe fire de acțiune complexe în intimitatea lor -fără a denatura într-o telenovelă. Dostoievsky când scrie la persoana I e filosofic, iar când scrie la a III-a e parodic, pamfletar, grotesc – ceva ca la ziar. Ziceam să nu vă speriați dacă deschideți cartea. Carțile, dacă nu le puneți pe foc nu or să vă omoare. Și dacă nu consumați alcool în timp ce le citiți nici nu veți vomita de la ele…

Bun, deci Stavroghin vine din afară căsătorit cu Maria Lebyadkina – această Ofelie (personajele dostoievskiene sunt de obicei idoli sheakpeaer-ieni insurubati in conflicte balcanice – Stavroghin e un soi de Hamlet dupa 3 luni in Vaslui) – apoi Lebyadkina asta usor retardata are un frate – un soldat betiv – un husar vasluian, apoi apare Piotr V. – acest Iago de Ferentari cu veleități de circar, si situatia se complica!

Tatăl lui Piotr – Stepan Trofimovici este un amestec fin între Cărtărescu, Puric și Radu Paraschivescu – el e un Malvoglio manat si crescut de Stavroghina Varvara – acestă Mutter Courage – o Viorica Dăncilă la cafea cu Udrea. Moare penibil, un întreținut cu scutec imaginar spunând poezii unei tinerele – cam ca Dragnea la pârnaie.

Mai sunt apoi Spigulin incendiatorul și Fedka ocnasul criminal – acesti cetateni turmentati aparent inofensivi dar de fapt periculos de prosti

Ce mai avem?

Ziceam de Piotr Verhovesky – acest Victor Ponta a.k.a Cristian Boureanu – un ratat în sine, fără nimic măreț, doar un frustrat (un boț de rahat în loc de humă) aflat mereu pe picior de plecare.
Liza Mihailvna și Mavriki Nicolaevici – intimii naivi victime ale prostimii, țapii ispășitori ale unei mulțimi aflate în delir. Ei mi-au amintit de victimele de la Colectiv – la fel de simplu – nimeni nu mai știe nimic, totul a fost o tragedie a destinului…

Și Tihon…

Hai să zicem și de Tihon: oglinda lui Arsenie Boca!

Nu știu dacă v-a spus cineva, dar imaginea lui Arsenie Boca are la bază imaginea acestui Tihon care apare de 2 (doua) ori in romanele lui Dostoievsky: el este un psiholog în sutană pe placul prostimii (atenție… și el este hăituit de Biserica cu B mare). Când pleacă de la el Stavroghin îi spune „Psiholog blestemat”. Dumnezeu nu e implicat în poveste. Miza este doar scopul vieții.

Ca sa explic mai clar: Stavroghin spune că dreptatea există dincolo de Dumnezeu. Etica este superioară superstițiilor (prin excelență Stavroghin are o gândire kantiană) – și mai mult decât atât – etica are o logică. Din punct de vedere absolut moral nu există căință. Cu alte cuvinte, nu-i poți face rău unui om cu bună stiință pentru ca apoi să-ți ceri scuze.
Tihon îi spune că psihologia creștină îi propune căința: îți recunoști greșeala dar încerci să o răscumperi cu fapte bune, deoarece faptele tale bune făcute permanent dupa căderea în păcat, vor înclina balanța utilitaristă: gen ai omorât un om, dar pentru că ai salvat alți o mie după aceea meriți să fii re-evaluat.
Lui Stavroghin jocul ăsta i se pare obositor și nedrept: alege să se pedepsească și să se sinucidă.

Ce încercam să-ți spun în seara aia (când rămăsesem fascinat de tatuajul tău cu tribal de deasupra noadei) este că adevărata pedeapsă a lui Stavroghin ar fi fost de fapt sa trăiască: retras, umil, îngândurat – ca un Raskolnikov în „casa morților”. Cumva Dostoievsky a ales să îl respecte și să îl salveze.

Michel Foucault – Istoria sexualității

Să nu vă așteptați ca „Istoria sexualității” a lui Michel Foucault să fie o poveste spumoasă a practicilor sexuale din cele mai vechi timpuri și până în prezent. De fapt, incepe ca o compilație de scrieri mai degrabă antropologice despre evoluția noțiunii de sex în secolele XVI – XIX apoi sfârsește analizând lamentabil și exagerat de mult două-trei scrieri reprezentative pentru cultura Greciei Antice. Ideea de la care pornește este simplă: așa cum vinovăția este un sentiment mai puternic decât iubirea și manifestarea puterii este mai excitantă și mai stimulantă decât sexualitatea.
Sunt câteva observații care merită menționate:

• Familia este “punctul de intersectare” dintre sex și alianță. Începând cu secolul 18 dragostea a devenit obligatorie în cadrul familiei. Sexualitatea prin definiție ignoră noțiunea de alianță, iar familia ține în frâu sexualitatea și îi reține doar funcțiile utile (de reproducere). Un prim rezultat este condamnarea incestului.
• Psihanaliza a apărut atunci când au devenit oficial blamabile relațiile incestuoase iar rolul ei inițial a fost acela de a permite “articularea in discurs” a acestor porniri – adică s-a ocupat de cei care aveau genul acesta de dorințe și i-a educat să devină funcționali într-o societate care prin definiție condamnă incestul.
• Morala hranei se aseamănă moralei sexuale, pentru că ambele încearcă să țină în frâu poftele. “Regimul fizic al plăcerilor și economia pe care o impune fac parte dintr-o întreagă artă a sinelui” (214)

Esther Perel – Regândirea infidelitații

Spre deosebire de “Imperecherea în captivitate” (sau “Inteligența erotica” – cum incomplet a fost tradusă în limba română) în această continuare a poveștilor despre sex și infidelitate descoperim o autoare mult mai matură, mai degrabă literată decât psiholoagă, cu un discurs eseistic inspirat oarecum de conferintele lui Alain de Botton. (Eu tot vreau sa-i vad pe oamenii ăștia doi într-o dezbatere).

Spun că este o continuare pentru că premisa este aceeași: avem o noțiune romantică asupra vieții de cuplu, vrem ca partenerul să ne ofere sex, încredere, momente de fericire – și e foarte greu să le împaci pe toate.

“Te iubesc. Hai să ne căsătorim.” În cea mai mare parte a istoriei, aceste două propoziții nu se rosteau niciodată împreună. Romantismul a fost cel care a schimbat totul. La începutul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, în valul de schimbări sociale aduse de revoluția industrială, căsătoria a fost redefinită. Puțin câte puțin, ea a evoluat de la o întreprindere economică la unu bazată pe sentimente. (64)

În cercul strâmt al verighetei sunt înghesuite idealuri profund contradictorii: Vrem ca alesul nostru/aleasa noastră să ne asigure stabilitate, siguranță, previzibilitate și să fie de încredere – toate, experiență-ancoră. Și vrem ca aceeași persoană să ne ofere mister, aventură și risc. (70)

La asta se adaugă frustrările dobândite în copilărie, traume sau alte situații care rămân întipărite pe creier – plus o societate cu ideologiile ei, cu noțiunile ei profitabile despre viața în doi, de care ne este foarte greu în situații limită să nu mai ținem cont. (e foarte frumos numit consumerism romantic)

De exemplu, este o prejudecată dictată de cultura europeană ca o femeie să rămână cu bărbatul care a înșelat-o. Un divorț se obține atât de ușor încât riști să ignori sentimentele în defavoarea corectitudinii. Atenție! Nu e o carte care justifică infidelitatea, dar atrage atenția asupra faptului că motivul infidelității și felul în care gestionăm situația diferă atât de mult de la un cuplu la altul încât e o prostie să consideri că ai rețeta ieșirii dintr-un asemenea impas.

Citându-l pe Hugo Schwyzer ne este prezentată paradigma căsătoriei ca “piatră de temelie”: te aștepti cumva ca ce urmează să fie greu, deci infidelitatea poate fi parte acceptată a căsniciei. Pe când asumându-ti căsătoria ca pe o ”cheie de boltă” așteptările sunt altele. De exemplu femeile senegaleze nu au crize de identitate când sunt înșelate, deoarece din punct de vedere cultural bărbații înșeală “pentru că așa sunt ei…”, nu pentru că au ele vreo vină.

Pe lângă romantism, după anii ’70 gelozia a început să fie condamnată. Până atunci era un sentiment intrinsec al iubirii. Dar brusc, a devenit învechit, incorect politic, amintind de relații de proprietate și dependență: dacă am fost liber când te-am ales și ai fost liberă când m-ai ales de unde avem nevoia de a fi posesivi? Paradoxul este că trebuie să iubim pentru a fi geloși, dar dacă iubim, nu ar trebui să fim geloși. În orice caz, nu avem voie să recunoaștem că suntem geloși și nu ne este permis să simțim gelozie.

Totuși, în povestea complicată a adulterului, lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi. Multe dintre aventurile femeilor sunt un rezultat al dorinței fizice. Și multe dintre escapadele bărbaților sunt alimentate de nevoi emoționale complexe – inclusiv cele a căror marcă de infidelitate înclină spre cuceririle întâmplătoare sau comerciale. (242)

Ce se întâmplă în iubire – Alain de Botton

Înainte de a scrie orice despre Alain de Botton trebuie sa menționez că acest autor nu suportă romantismul. Urăște și vrea să compromită romantismul cu un avânt și o patimă pe care am regăsit-o doar la Houellebecq când îi dezumanizează pe psihologi. În fine, “Ce se întâmplă în iubire” este o poveste în stilul lui Botton – o disecție a sentimentelor. Bine… operația este discretă și plăcută vederii, (nu vă imaginați părerile despre amor ale unui IT-ist) iar concluziile sunt demne pentru a fi refolosite ca sfaturi în terapia de cuplu. Urmărind așadar evoluția unui cuplu din momentul primei întâlniri până în clipa acceptării comune, presărate cu remarci coborâte parcă din vocea unui deux ex machina, mi-a atras atenția:

Căsnicia începe cu visul unui suflet pereche – pentru că noțiune de căsnicie vine cu niște așteptări, cu niște dorințe

Atracția sexuală este mereu însoțită de idei – “dintre care cea dintâi e ideea de acceptare, însoțită de promisiunea că se va pune capăt singurătății și rușinii […] Rușinea și reprimarea impulsurilor nu sunt doar niște lucruri de care s-au agățat strămoșii noștri și anumite religii foarte stricte din motive obscure și inutile: ele sunt condanate să arate la fel în toate erele, și tocmai asta conferă o putere atât de mare puținelor momente (s-ar putea să existe doar câteva pe durata vieții) când un străin ne invită să lăsăm garda jos și recunoaște că-și dorește exact lucrurile după care tânjiserăm noi înșine, în mod vinovat și tainic.”

Sătulă de termenii “rezonabili” de aranjament pe care îi avea cândva de instituța căsătoriei, epoca modernă a început să prefere din ce în ce mai mult imprudența și nesăbuința în mariaj. Premisa este că după ce ai terminat studenția, viața de unul singur devine infernală, societatea favorizează cuplurile, sau mai corect spus, “traiul în doi” și din această cauză la primul contact cu cineva există riscul să te cramponezi. “Succesul oricărei relații n-ar trebui determinat de cât de fericiți sunt cei doi împreună, ci de cât de îngrijorat ar fi fiecare dintre ei de faptul că nu are nici o relație”, din această cauză e greșit să spunem că ne dorim de la o căsnicie să ne facă mai fericiți. De fapt, tânjim după “familiaritate”.

Această “familiaritate” – deși trăim epoci vizibil mai libertine, nu este privată de reguli. Sigur, te poți îmbrăca mai strident și poți posta trăznăi pe rețelele de socializare, dar căsnicia “trebuie” să fie monogamă, altfel poți fi catalogat drept pervers.

Monogamia din păcate ne face să vedem treptat în persoana de lângă noi centrul existenței noastre emoționale, și de aici totul începe să o ia razna. Punctul de vedere romantic spune că dacă iubești nu îți dorești niciodată ca persoana de lângă tine să se schimbe. “Conceptul de a-i preda diverse lucruri persoanei iubite pare condescendent, incongruent și de-a dreptul sinistru.” – ceea ce de fapt este greșit.

“Privind lucrurile prin lentila vechilor greci, când cel care iubește arată ce anume ar putea fi neplăcut sau stânjenitor cu privire la caracterul celuilalt, n-ar trebui să se creadă despre nici unul dintre cei doi că renunță la spiritul iubirii. Ar trebui felicitați fiindcă încearcă un lucru care ține de esența însăși a iubirii: să-i ajute pe parteneri să devină versiuni mai bune ale lor înșile.”

Sfaturile lui Alain de Botton vor continua pe parcursul cărții păstrându-și atitudinea contra-romantică. Romantismul va fi acuzat că nu mai cere copiilor să respecte bunele maniere, că ne fură demnitatea de a visa considerând jalnice fanteziile sexuale, și este direct responsabil de toate divorțurile care au la bază adulterul, pentru că doar într-o viziune romantică adulterul reprezintă cea mai mare trădare posibilă care atestă că niciodată nu a fost iubire în acel cuplu. De fapt, lucrurile sunt mai complicate: “Atâta timp cât suntem beneficiari inconștienți ai loialității altora, ne vineușor să avem sânge-rece în ceea ce privește adulterul. Faptul că nu am fost niciodată trădați fixează premise slabe să rămânem fideli. Transformarea în oameni cu adevărat mai loiali ne impune să suferim prin intermediul câtorva experiențe directe, în care ne simțim o vreme peste măsură de panicați, tulburați și în pragul colapsului. Abia atunci inderdicția de a ne trăda partenerul se preschimbă dintr-o banalitate crasă într-un imperativ moral etern valabil”

Viață – Keith Richards

„Viață” de Keith Richards nu este o simplă biografie, și nicidecum ceea ce suntem obișnuiți a defini ca fiind povestea unui star rock. De fapt, ca fan Rolling Stones, mă simt oarecum nemulțumit de lipsa picanteriilor. Pentru că tocmai asta e superb în această monografie a lui Keith Richards: nimic nu e picant, nimic nu e ipocrit, fals sau scandalos.

La fel ca și Roger Waters, s-a născut în 1943 și a copilărit într-o Anglie abia ieșită din război, pe care nu degeaba o descrie ca fiind „în ceață”. Spre deosebire de tatăl lui Roger Waters, care știm cât de mult a însemnat la conceperea albumului „The Wall”, tatăl lui Keith Richards a avut norocul să supraviețuiască războiului și i-a fost alături fiului o mare parte din viață.

Sunt câteva scene care mi-au atras atenția: când la un concert Muddy Waters a renunțat la chitara electrică și a început să cânte ceva electro. A fost o intrare in forță, pe care Bob Dylan avea să o imite un an mai târziu la Free Trade Hall (vedeți „I’m not there” – scena cu Cate Blanchett cântand „Maggie’s farm”). Cum la vremea aceea o trecere de la folk la electro era la fel de jignitoare ca trecerea de la Andre Rieu la Adi Minune, evident că s-a lăsat cu huiduieli. Remarca lui Keith e dureros de simplă: „Oamenii de fapt nu ascultă cu adevărat muzică, ci vor doar să fie o parte a acestei enclave a înțelepților„. (83)

„Eu căutam esența – filonul. Jazz-ul n-ar fi existat fără bluesul ivit din sclavie și anume, în cea mai recentă versiune a ei, și nu dintr-a noastră, a amărâților de celți, de exemplu, zdrobiți sub cizma romană. Oamenii ăștia au fost înjosiți cumplit, și nu doar în America. Muzica lor e ceva ce exprimă supraviețiuirea, în esența ei. Ceva ce nu asimilezi cu mintea, ci cu viscerele.” (85)

Mi-e greu să confirm că Brian Jones este cel care a creat trupa Rolling Stones. Faptul că el a pus afișul de casting nu poate concura cu prietenia dintre Mick Jagger și Keith, care există dinaintea formației, iar cântecele sunt compuse de ei doi. Faptul că Anita Pallenberg a fost o muză pentru toți trei și soție pentru doi este un aspect mai puțin important, având în vedere că oricum era un ‘du-te vino’ între camerele lor.

„Pe atunci era ca-n serialul Peyton Place, se schimbau într-o veselie nevestele, iubitele… Aha, trebuia să-l încerci și pe el, foarte bine. La ce sa mă aștept?” (247)

Aventurile cu droguri sunt într-adevăr spumoase, și oglindesc involuntar imaginea unor autoritați mânate de invidie mai mult decât de dreptate, pentru că în definitiv artiștii nu sunt dealeri. Oricât de mult ar consuma – iar Keith Richards credeți-mă că a consumat mai mult decât vă puteți imagina – artiștii care își respectă munca nu distribuie droguri. Faptul că poliția îl urmărește, sau că îi pune în cârcă celebra „armă cu ochire și cu țeavă retezată” e doar o urmare a celebrității de care se bucură chitaristul și care în cele din urmă îl va scăpa de multe belele – pentru că și asta e frumos – autorul nu se plânge de celebritate, și nici nu o ridică în slăvi.

Totul face parte din „viață”.

Divorțul de Anita, condamnarea și renunțarea la droguri, certurile cu Mick Jagger (solistul care oricât de mulți bani ar avea, și oricât de mare i-ar fi frigiderul – îl ține mereu gol), înființarea unei noi trupe, începerea unei noi relații cu Patti Hansen, „Little T(heodore) & A(lexandra)”, pisoiul Voodoo – toate sunt simple întâmplări de viață povestite fără lumini de reflectoare ațintite asupra personajelor.

Binențeles, sunt scrise niște amintiri într-o oarecare ordine cronologică preponderent despre niște băieți care fac muzică, dar în spatele acestor întâmplări aparent banale se ascund momente istorice decisive, drame personale și victorii fără seamăn; se vindecă răni de război, se încep războaie noi, se moare stupid iar cu multă muncă și un strop de noroc se poate scăpa pentru a prinde ziua de mâine.

Michel Houellebecq – Posibilitatea unei insule

Falezele domină marea, în absurditatea lor verticală, iar suferinţa oamenilor nu va avea sfârşit.

Mă gândeam foarte serios să schimb modul de a scrie despre o carte. În loc să fac pe deşteptul, aş putea să mă gândesc la caracterul persoanei care ar trebui să citească respectiva carte. Dar cui să-i recomanzi o carte despre obsesia nemuririi?

Dacă omul râde, dacă, în regnul animal, e singurul care exhibă această atroce deformare facială, e pentru că este şi singurul care, depăşind egoismul naturii umane, a atins stadiul infernal şi suprem al cruzimii.

Houellebecq dezbate pe un ton modern două teme antice: povara omului recent şi preţul nemuririi. Să zicem că pe o insulă nişte băieţi ţin cu tot dinadinsul să descopere o metodă de a păstra amintirile în urma clonării. Şi să mai zicem că din asta fac o nouă religie, credinţa cărnii perpetue ce va atrage cu sine pierderea oricăror urme de sentiment.

Oricum, pentru orice observator imparţial, e clar că individul uman nu poate fi fericit, că nu e făcut pentru fericire, că singurul lui destin posibil e să răspândească în jur nefericirea, făcând existenţa celorlalţi la fel de insuportabilă ca a sa – primele victime pe care le face fiind, de regulă, părinţii săi.

Având dezlegare la orgii, profetul e ultima victimă a vechii orânduieli: e ucis de un iubit gelos. Bărbaţii sunt adesea nişte imbecili eroici, de îndată ce vine vorba de păsărică. Spun ultima victimă, pentru că după aceea nu va mai exista gelozie. Binenţeles, moartea lui e machiată într-o sinucidere sacrificială, urmată de o binevenită înviere televizată. Fiecare mecanism al fanatismului este desfăcut, analizat şi injectat cu noua ordine fabulatorie. Un autor serios găseşte argumente credinţei sale. E frumos să-l citeşti pe Pascal vorbind despre Dumnezeu, pentru ca Pascal „pentru că Iisus i se părea negreşit mai high dope”. La fel face şi noua biserică elohimită.

Menit prin natură controversei şi dezacordului, cuvântul rămâne marcat de această origine belicoasă. Cuvântul distruge, cuvântul desparte, iar când între un bărbat şi o femeie ramâne doar cuvântul, relaţia e terminată.

[…]

În acelaşi fel, de fiecare dată când ne rumegăm trecutul, când revenim asupra unui episod dureror – şi cam la atât se reduce psihanaliza – sporim şansele ca el să se repete. În loc să mergem înainte, ne îngropăm.

Apocalipsa lui Houellebecq se reduce la pustiire sentimentală. Nu-i dă nici o şansă omului modern:

Oricâtă rezistenţă am avea, iubirea sfârşeşte prin a ne ucide pe toţi, sau mai curând lipsa iubirii, care până la urmă, inevitabil, ucide.

Orice compromis nu mai poate fi acceptat, prin urmare singura salvare ar putea fi iubirea adevărată, pe care omul nemuritor, omul puternic, mulţumit de sine, îşi permite să o ignore, nu mai are nevoie de ea. Celălalt grup, (Isabelle, femeia care iubeşte iubirea dar nu iubeşte sexul) se simte marginalizat. În fond, ei sunt victimele epocii trecute, în care contau doar normele sociale de convieţuire ce acum nu mai valorează doi bani. Protagonistul suferă pe durata întregului roman de cea mai veritabilă frustrare a omului modern: nu poate face sex cu o femeie pe care o iubeşte şi care să-i răspundă cu aceeaşi monedă. Cei vechi sunt prea înlănţuiţi, cei noi sunt prea liberi.

Celebra formulă a lui Stendhal, atât de apreciată de Nietzsche, cum că frumuseţea ar fi o promisiune de fericire, este in general falsă; în schimb, se potrivea perfect pentru erotism – sincer să fiu, dacă mă întrebaţi pe mine, formula lui Stendhal mi se pare totuşi completă în cazul în care consideri şi erotismul ca fiind ceva frumos. Dacă consideri în schimb că erotismul este ceva ce nu implică frumuseţe, atunci eşti o victimă îndoctrinată…

Nu m-am simţit niciodată comod într-o relaţie sexuală bazată pe simpla atracţie erotică şi pe indiferenţa faţă de celălalt; ca să mă simt fericit din punct de vedere sexual, întotdeauna am avut nevoie – în lipsa iubirii – de o minimă simpatie, stimă, înţelegere reciprocă; nu, nu renunţasem la omenie.

[…]

Nu numai că dorinţa sexuală nu dispare, dar cu vârsta devine din ce în ce mai crudă, mai sfâşietoare, mai insaţiabilă: chiar şi la bărbaţii, în realitate destul de puţini, la care dispar secreţiile hormonale, erecţia şi toate fenomenele asociate, atracţia pentru trupul de femeie tânără nu scade, ci devine – e poate lucrul cel mai rău – cosa mentale, dorinţă a dorinţei.

[…]

Problema e mereu aceeaşi, până la urmă te loveşti de aceeaşi dificultate, şi anume că în fond, viaţa nu este comică.

Idealul Republicii lui Platon rămâne doar un text, un vis care din orgoliu omul nu a vrut să-l atingă niciodată:

Când norocul scoate în cale cuiva, fie el iubitor de tineri sau nu, propria sa jumătate, el este cuprins de un avânt nespus de prietenesc, de înrudire şi de dragoste, iar el şi perechea lui nu mai vor să trăiască despărţiţi nici măcar o clipă. Asemenea oameni îşi petrec aşadar întreaga viaţă împreună, deşi n-ar fi în stare să spună ce aşteaptă unul de la celălalt. Pentru că nu pare că doar plăcerea de dragoste îi face să se caute cu atâta patimă şi cu atâta bunăvoie unul pe altul. Ba chiar se vede limpede că sufletul amândurora e cuprins de o altă dorinţă, pe care n-o pot rosti desluşit, ci doar o bănuiesc şi încearcă s-o destăinuiască.

A.C.Grayling – Alegerea lui Hercule

Întrebare propusă: ce se află intre plăcere şi datorie. Răspuns plauzibil: morala. Comportamentul etic în teorie nu trebuie să fie o datorie şi trebuie exercitat cu plăcere. Şi de aici urmează un set de abateri de la ceea ce teoretic ştim că este regula morală primită prin educaţia părinţilor. Pornim pe o cale lăturalnică a axiologiei, marcând şapte „note pe care aspiraţia la viaţa cea mai bună ar putea căuta să le redea”:

1. sens (ne stabilim în viaţă un scop)

2. intimitate (avem relaţii sociale de intensitate diferită)

3. strădanie (muncim pentru scopul propus)

4. adevăr (suntem oneşti cu noi înşine şi raţionali)

5. libertate (suntem autonomi şi responsabili pentru alegerile făcute, astfel încât viaţa pe care o trăim să fie exact cea pe care am ales-o)

6. frumuseţe (oferim calitate acestei vieţi)

7. împlinire (integrăm toate cele şase note definite în proiectul propriu)

Scopurile în viaţă sunt esenţiale: nu poţi trăi fără să-ţi doreşti ceva. Am putea spune că fiecare om este autorul propriei sale autobiografii, ceea ce pe unii i-ar putea trimite cu gândul la un stoicism asumat: odată o alegere făcută nu mai ai nici un drept să te abaţi. De fapt, a nu fii orb la schimbările vieţii, a reacţiona la ceea ce trăieşti înseamnă să-ţi schimbi scopurile, nu să nu le mai ai. Esenţa nu stă în reacţia la neprevăzut, ci în alegerea scopurilor: ce e bine să fac în viaţă?

Libertatea de a-ţi alege scopurile stă la baza comportamentului moral ulterior. „Cei mai mulţi oameni sunt alţi oameni” – trăiesc vieţi împrumutate, „fiindcă îşi împrumută de la alţii opiniile, emoţiile, ţelurile şi credinţele, fiindcă fie nu ştiu cum să procedeze pentru a avea opinii personale, fie sunt prea timizi ca să se încumete să aibe opinii personale.” – trăind o viaţă împrumutată de la părinţi de exemplu, după canoanele învăţate de la ei, sau de la biserică, sau chiar şi de la şcoală, e imposibil să se afirme despre tine că ai posibilitatea de a avea un comportament etic într-o situaţie dată: pur şi simplu nu eşti stăpânul propriilor tale alegeri, şi cel mai probabil, atingerea scopurilor stabilite se va face într-un mod asemănător cu al celorlalte persoane, de la care ai împrumutat viaţa. Biserica ne învaţă că eşecul moral lasă o pată ce trebuie înlăturată, prin ispăşire, iertare divină sau altceva. Grecii însă aveau o altă atitudine: „când ratezi lovitura, încearcă din nou, şi încearcă mai bine”. Un comportament etic exemplar poate fi exemplificat astfel: verşi vin pe cămaşa ta albă la o petrecere cu prietenii. Creştinismul spune „ închide-te în baie şi spală cămaşa”, iar grecii zic „ia altă cămaşă şi încearcă din nou să bei vin”. Desigur, nu întotdeauna le poţi face pe amândouă, şi tocmai de aceea este importantă libertatea de a alege. Acuma să nu sărim în extrema cealaltă, în care densitatea de scopuri e atât de mare încât nu mai apuci să termini nimic, iar aici intervine raţiunea: ruperea unei prietenii sau a unei căsnicii trebuie cântărită bine, şi făcută cu sentimentul împăcării de sine, nu forţat de stimuli exteriori. Viaţa durează mai puţin de o mie de luni pentru a rata şansa de a trăi aşa cum vrei, şi e o dovadă de imaturitate să nu-ţi poţi folosi inteligenţa fără îndrumarea altuia. Să nu uităm însă: „Curajul e calea de mijloc între nesăbuinţă şi laşitate, generozitatea este calea de mijloc între meschinărie şi risipă. […] Una dintre datoriile faţă de noi înşine este să simţim datoriile noastre faţă de alţii şi să le trăim. […] A trăi înseamnă a încheia un contract pentru pierderi.”

Marile probleme morale rămân în continuare drepturile omului: mai există sclavie, conflicte religioase, inegalitate, nedreptate şi îndoctrinare. În schimb, societăţile cu pretenţii se rezumă la dezbaterea drogurilor, pornografiei şi a mamelor nemăritate. Iată câteva păreri echilibrate în aceste direcţii:

Dreptul la euthanasie, sau mai exact la sinuciderea asistată – criticat aspru de biserică şi dezbătut pe larg în ultimii ani ai vieţii de Terry Pratchett. Dacă omul are dreptul la viaţă, şi mai ales la o viaţă de o anumită calitate (simpla existenţă nu este neapărat un bine), înseamnă că are dreptul de a-şi alege cum vrea să moară cel puţin în situaţia în care este conştient de urmările oricărei decizii ar lua.

Regula de aur creştină, „Fă altora ceea ce vrei să ţi se facă” a fost amuzant completată (paradoxal, e completată printr-o negaţie) de G.B.Shaw: „Nu le face altora ce ai vrea să-ţi facă ei ţie. S-ar putea să aibe gusturi diferite.”

Dreptul la divorţ – o căsătorie fără posibilitatea unui divorţ este o condamnare pe viaţă în baza unei decizii de moment, influenţată fie de feromoni (în cazul cel mai fericit), fie de mode, tradiţii şi alte cutume. Divorţul e mizerabil, dar mai rea este o societate care face divorţul dificil. În definitiv, e stupid să spui că „te iubesc atât de mult încât voi angaja statul şi biserica să te oblige să nu mai pleci de lângă mine”. Problema familiilor monoparentale nu este absenţa celuilalt părinte, ci lipsa resurselor, adică sărăcia: aceeaşi problemă problemă pe care o înfruntă mamele nemăritate. Instituţiile cu rol moralizator, Statul şi Biserica se încurcă singure în atitudine: pe de-o parte mamele nemăritate sunt marginalizate, pentru că nu fac parte din idealul stabilit de familie nucleară (3 membri fericiţi, zâmbitori, sănătoşi care folosesc Protex, Axion, Paradontax, şi nu ştiu ce e ăla Durex), iar pe de altă parte avortul e condamnat.

Dreptul la religie – religia este din punctul de vedere al lui Grazling fie lipsită de relevanţă pentru morală, fie imorală. Asta pentru că se referă strict la creştinism şi la fundamentalismul recent. Într-adevăr, preamărirea atentatelor cu bombă sau orice altă formă punitivă a celor nedrepţi este un act imoral. Desigur, să fii oripilat de sexualitate şi nuditate în timp ce în fabrica de vis-a-vis se produce armament este uşor foarte penibil. E citat Bertrand Russel: „teologii ne-au învăţat întotdeauna că decretele lui Dumnezeu sunt bune, şi aceasta nu este o simplă tautologie. Rezultă că, în mod logic, bunătatea este independentă de decretele lui Dumnezeu” – şi într-un fel, religia, aşa cum o vedea şi Kant în forma ei superioară şi deloc fundamentalistă, este ultima treaptă dintr-un comportament moral exemplar. Un Dumnezeu care te pedepseşte când nu te porţi frumos nu poate stârni decât frustrări, fie în direcţia penitenţei, fie în direcţia batjocurii (vezi „Iisus…” al lui Saramago, tocmai ce am scris de el).

Dacă stăm bine să ne gândim, a fost o vreme când Galilei a fost forţat să nege că pământul se învârte, şi abia prin 1992 Biserica Catolică şi-a recunoscut greşeala. Cealaltă variantă creştină, în care faci binele din dragoste pentru Dumnezeu e ceva mai complicată: dacă greşeşti de ce mai eşti pedepsit? Sau greşeala pedepsită este tocmai lipsa dragostei, şi faptul că acţionezi mânat de alte convingeri decât iubire? Hermeneutica de acest tip nu mă aştept să o întâlnesc la un etician.

José Saramago – Evanghelia dupa Isus Cristos

Dali spunea undeva “Picasso e comunista. Yo tampocco.” – o traducere parafrazată ar fi „Saramago e comunist. Nici eu.”. Esenţa „Evangheliei dupa Isus Cristos” are ceva in comun cu volumele de propagandă istorică religioasă ale unor autori anonimi ruşi. Îmi amintesc involuntar de „Cum se nasc, trăiesc şi mor zeii şi zeiţele” a lui Em. Iaroslavski, un volum de comparaţii facile menite să demonstreze că în toate religiile zeii au un destin strict omenesc, strâns corelat de necesităţile trupeşti, de la naştere, trecând prin împreunare, muncă şi inevitabila moarte. Se fac paralele absurde între Osirisul egiptean şi Iisus, între Hercule, Thor şi Iisus… şi tot aşa. La sfârşitul cărţii presărate dealtfel cu imagini foarte variate (lipsesc poze cu zeii la budă) şi sugestive trebuia să trăieşti cu senzaţia că ceva superior idealului din Falanster nu poate exista.

Saramago în schimb face o propagandă mai elaborată, adoptând stilul literar al unui fin cunoscător al propagandei: începută inocent, ca o banală fantezie pe o temă dată, autorul se ascunde în spatele imaginaţiei creatoare, căreia ai fi un nemernic să nu-i recunoşti valoarea. Adoptă acelaşi ritm cu al lui Rushdie in „Versetele satanice”… puţină ironie, distrageri de atenţie jucăuşe, personalizări frustre ale imaginilor sacre… Dar dacă Rushdie elaborează o erezie, Saramago rămâne la nivelul de colecţionar de erezii: în fapt nu spune nimic nou, ci face doar un compendiu cu pretenţii simboliste al documentarelor de pe Discovery. Spun „pretenţii simboliste” pentru că diavolul la Saramago are aerul unui personaj baudelaireian: el e de fapt tipul cel bun, al cărui pact ultim cu Dumnezeu se rezumă la „Nu-ţi sacrifica fiul, nu crea această epocă scăldată în sânge şi eu mă voi supune din nou Ţie!” – „Să nu se spună că Diavolul nu a încercat odată să-l ducă pe Dumnezeu în ispită”. Dacă pentru Rushdie divinul e incert, şi lipsa comunicării cu divinul e o certitudine, pentru Saramago Dumnezeu este modelul personalităţii totalitare, care oferă libertate omului doar pentru a-l putea pedepsi mai uşor, şi se foloseşte de Iisus pentru a pune bazele unui domnii a sângelui: observăm că ţine să menţioneze într-o listă nesfârşită numele viitorilor martiri creştini.

Să revenim însă la viaţa lui Iisus, acest personaj oedipiad conceput, evident, de o „mamă purtătoare”: la naşterea sa sunt ucişi în medie douăzeci şi cinci de prunci, şi asta pentru că Iosif nu îndrăzneşte să-i anunţe pe locuitorii Betleem-ului de urgia pusă la cale de Irod. Laşitatea lui personalizată în visul macabru că pleacă la război să-şi ucidă fiul, va fi cauza unui păcat transmis ereditar acestuia din urmă, care la rândul lui, fiind singurul salvat în acea noapte, va purta pe umeri vina de a fi rămas în viaţă. Iosif eşuează în încercarea de a-şi răscumpăra ignoranţa făcând cât mai mulţi copii cu putinţă cu Maria, şi îşi găseşte sfârşitul pe cruce prins nevinovat într-un conflict cu romanii. Îi lasă moştenire fiului perechea de sandale care din păcate nu-l vor feri pe acesta de răni sângerânde la picioare provocate de mers. Ajuns la vârsta de aproape paisprezece ani, Iisus pleacă de acasă şi ajunge în slujba lui Păstor, care se va dovedi a fi însuşi Diavolul, având în vedere nu doar că îl iniţiază în tainele zoofiliei, dar îl mai şi sfătuieşte să nu mai aducă jertfe de carne lui Dumnezeu. Se simte bine alături de acesta, pentru că „să ne închipuim ce consolare ar fi pentru noi să nu trăim singuri cu vina noastră, să avem alături de noi pe cineva care o cunoaşte şi care, nefiind obligat să se prefacă a ierta ceea ce nu poate avea iertare, presupunând că i-ar sta în putere s-o dea, ar proceda cu noi cu rectitudine, arătându-ne bunătatea şi severitatea după dreptatea pe care o merită partea din noi care, asaltată de vini, şi-a păstrat inocenţa.”

Însă Iisus cade în ispita lui Dumnezeu, şi face un pact cu acesta sacrificând într-un final mielul pe care-l salvase cândva de pe altarul jertfei. Renegat de diavol, o cunoaşte pe Maria din Magdala şi trăieşte alături de aceasta fiecare verset din Cântarea Cântărilor. Îşi începe apoi şirul de minuni involuntare, căci nu din mâinile sale se produc aceastea, ci din vrerea lui Dumnezeu, toate minuni spectaculoase pentru norod, dar nici una legată de înviere: smochinul mort rămâne mort, şi la fel şi Lazăr: „Nimeni n-a păcătuit atâta în viaţă ca să merite să moară de două ori”.

Aflând numărul victimelor ce se vor sacrifica în viitor pentru el, Iisus îşi îndeplineşte destinul fugind de acesta: iniţial încearcă să propovăduiească iubirea între oameni, pentru a preveni viitoarele conflicte, dar cum mesajul de pace nu pare a fi suficient, provoacă templul iudaic să-l răstignească pentru a muri asemeni tatălui său, hăitut fiind de o formă elaborată a ghicitorii sfinxului, „animalul care merge în patru labe dimineaţa, în două la amiază şi în trei la căderea nopţii, e omul, a răspuns deşteptul de Oedip, nu i-a trecut prin cap atunci că unii nici amiaza n-o apucă, numai în Betleem, într-o singură împrejurare, aceştia au fost în număr de douăzeci şi cinci” – mă rog, nu are sens aicea să menţionăm că pruncii au fost ucişi noaptea, pentru că nu avem de-a face cu o hermeneutică alambicată în stilul lui Papini.

De la Saramago trebuie să reţinem că Dumnezeul vechiului testament, însetat de războaie şi de glorie se foloseşte de Iisus pentru a pune bazele unei noi ere, căci la picioarele crucii se află strachina incasabilă luată de acasă în care i se va scurge sângele, un ultim tablou amintind de temerile eretice ale romanilor privind împărtăşirea cu trupul lui Cristos ca act de canibalism.

Iisus e doar o unealtă, ceea ce nici nu e de mirare de la un univers în care singura formă de sacralitate e reprezentată de un „deus ex machina”. Mesajul de iubire între semeni transmis de acesta este insignifiant, căci ce înseamnă iubirea într-un univers obsedat de putere şi viaţă veşnică, în care oamenii nu concep iubirea şi pacea fără o înviere spectaculoasă?

A crede că „Binele şi Răul nu există în sine, fiecare este numai absenţa celuilalt” rămâne din păcate o noţiune adolescentină care nu doar că ignoră principiile termodinamicii dar generează şi o confuzie menită să te împingă la stoicism. O paralelă stupidă din păcate menite să accentueze starea de egalitate între Diavol şi Dumnezeu, se face referitor la Onan şi Irod, căci iată cum Onan e pedepsit că se masturbează refuzând să se împreuneze cu nevasta fratelui său mort, iar Irod e condamnat că se căsătoreşte cu o femeie având acelaşi grad de rudenie.

Şi totuşi „Evanghelia după Isus Cristos” nu poate stârni furia decât acelora picaţi în „letargia teologică”, aşa cum se pare că susţin apărătorii catolici ai lui Saramago. E ca un volum necesar celor ce îngroaşă rândurile creştinilor fără nici o asumare a esenţei creştine: simple trupuri lipsite de iubire intrând în trupul (biserica) unui Dumnezeu lipsit de iubire, păstrat pe icoane ca simplu Big Brother al unei societăţi incapabile să-şi asume vina propriilor sale fapte. Hăituţi de crize de conştiinţă, caută ţapi ispăşitori să-i alunge în deşert, sau dau vina pe destin „Când va sosi, Doamne, ziua când vei coborî printre noi ca să-ţi recunoşti greşelile faţă de oameni” – dar niciodată nu sunt în stare să-şi vadă bârna din ochi. Pentru ei religia e într-adevăr un drog, deoarece o folosesc acolo unde nu trebuie, asemeni unui dependent de morfină, şi din această cauză confuzia dintre pecete – SPQR sau INRI (oau! se scriu amândouă cu majuscule!). Eradicarea morfinei sau a oricărui alt medicament ce poate provoca dependenţă dar care în definitiv poate vindeca anumite afecţiuni este în definitiv o formă umană de totalitarism. De ce e atât de greu să dăm Cezarului ce e al Cezarului, morfinei ce e al morfinei şi religiei ce e al religiei? Şi în definitiv, nu putem fi cu toţii atât de uşor de păcălit cu jocuri de oglinzi şi fum încât să nu mai facem dinstincţia între bine şi rău.

Scott Fitzgerald

Mie unul nu ştiu de ce „Marele Gatsby” îmi aduce aminte de „Dragoste în vremea holerei”. Evident, totul este transpus în America interbelică, deci tinerii au sufletul bătrân şi sentimentele sunt mult mai pieritoare.

Gatsby este un personaj despre care cred că s-ar putea povesti tare mult: el e un mizantrop „under cover”. Face petreceri pentru a se distanţa de oameni, pentru a-şi căuta iubirea vieţii, care din păcate este doar o un om, şi acesta din fericire femeie. Da, a fost şi el mulţi ani separat de iubirea tinereţii lui, şi acum nu-şi doreşte decât să o recucerească pe tânăra Daisy. E un proces aparent simplu, având în vedere că actualul soţ al acesteia, pe nume Tom, deja o înşeală cu o tipă pe nume Myrtle Wilson.

Întâmplarea sau poate voinţa face că într-o seară, Daisy şi Gatsby sunt singuri în maşina care o calcă pe Myrtle.

Într-un acces de furie, soţul acesteia vrea să afle cine concudea maşina, aşa că se duce şi îl întreabă pe Tom. Acesta din urmă dă vina pe Gatsby, aşa că Wilson îl împuşcă pe Gatsby apoi se sinucide.

Tragic şi penibil de absurd: maşina era condusă de fapt de Daisy, care la drept vorbind, nu putuse fi scosaă de sub influenţa geloziei de declaraţiile sincere ale lui Gatsby.

Vă recomand cartea, deşi F.Scott Fitzgerald are un stil cam greoi pentru gustul meu.

 

”Un diamant mare cât hotelul Ritz” cred că a vrut să fie o poveste cu miez parabolic, dar mie unul mi se pare cam eşuată. Ideea e că un tip descoperă un diamant mare cât un munte, şi se chinuie să-l ţină ascuns de ochii lumii. Aşa că el şi familia lui stau închişi într-un palat, iar puţinii vizitatori care au intenţia de a se întoarce acasă, sunt omorâţi. În cele din urmă un vizitator scapă, şi se întoarce cu o escadrilă de avioane care atacă magnificul castel. Cum muntele era dinamitat, tipul apasă butonul magic şi se petrece un mare „bum”. Supravieţuitori sunt protagonistul şi cele două fete ale fostului magnat, dintre care una e atît de tută încât nu ştie să facă deosebirea între diamantele veritabile şi cele false. Chiar dacă protagonistul e originar din Hades, şi acolo se va întoarce după dinamitarea muntelui, cred că povestirii îi lipseşte tâlcul esenţial. Nu vă pot spune care ar fi trebuit să fie ideea centrală, pentru că nu cred că ea există.

 

Şi „Întâi mai”, care deşi e o poveste din epoca jazz-ului are un aer rusesc: sunt pe acolo nişte personaje-soldaţi atît de stupide încât fac concurenţă celor din „Boul şi viţelul”.

Nu cred că este o cochetare cu bolşevismul, aşa cum le-ar plăcea unora să creadă.