Dali spunea undeva “Picasso e comunista. Yo tampocco.” – o traducere parafrazată ar fi „Saramago e comunist. Nici eu.”. Esenţa „Evangheliei dupa Isus Cristos” are ceva in comun cu volumele de propagandă istorică religioasă ale unor autori anonimi ruşi. Îmi amintesc involuntar de „Cum se nasc, trăiesc şi mor zeii şi zeiţele” a lui Em. Iaroslavski, un volum de comparaţii facile menite să demonstreze că în toate religiile zeii au un destin strict omenesc, strâns corelat de necesităţile trupeşti, de la naştere, trecând prin împreunare, muncă şi inevitabila moarte. Se fac paralele absurde între Osirisul egiptean şi Iisus, între Hercule, Thor şi Iisus… şi tot aşa. La sfârşitul cărţii presărate dealtfel cu imagini foarte variate (lipsesc poze cu zeii la budă) şi sugestive trebuia să trăieşti cu senzaţia că ceva superior idealului din Falanster nu poate exista.
Saramago în schimb face o propagandă mai elaborată, adoptând stilul literar al unui fin cunoscător al propagandei: începută inocent, ca o banală fantezie pe o temă dată, autorul se ascunde în spatele imaginaţiei creatoare, căreia ai fi un nemernic să nu-i recunoşti valoarea. Adoptă acelaşi ritm cu al lui Rushdie in „Versetele satanice”… puţină ironie, distrageri de atenţie jucăuşe, personalizări frustre ale imaginilor sacre… Dar dacă Rushdie elaborează o erezie, Saramago rămâne la nivelul de colecţionar de erezii: în fapt nu spune nimic nou, ci face doar un compendiu cu pretenţii simboliste al documentarelor de pe Discovery. Spun „pretenţii simboliste” pentru că diavolul la Saramago are aerul unui personaj baudelaireian: el e de fapt tipul cel bun, al cărui pact ultim cu Dumnezeu se rezumă la „Nu-ţi sacrifica fiul, nu crea această epocă scăldată în sânge şi eu mă voi supune din nou Ţie!” – „Să nu se spună că Diavolul nu a încercat odată să-l ducă pe Dumnezeu în ispită”. Dacă pentru Rushdie divinul e incert, şi lipsa comunicării cu divinul e o certitudine, pentru Saramago Dumnezeu este modelul personalităţii totalitare, care oferă libertate omului doar pentru a-l putea pedepsi mai uşor, şi se foloseşte de Iisus pentru a pune bazele unui domnii a sângelui: observăm că ţine să menţioneze într-o listă nesfârşită numele viitorilor martiri creştini.
Să revenim însă la viaţa lui Iisus, acest personaj oedipiad conceput, evident, de o „mamă purtătoare”: la naşterea sa sunt ucişi în medie douăzeci şi cinci de prunci, şi asta pentru că Iosif nu îndrăzneşte să-i anunţe pe locuitorii Betleem-ului de urgia pusă la cale de Irod. Laşitatea lui personalizată în visul macabru că pleacă la război să-şi ucidă fiul, va fi cauza unui păcat transmis ereditar acestuia din urmă, care la rândul lui, fiind singurul salvat în acea noapte, va purta pe umeri vina de a fi rămas în viaţă. Iosif eşuează în încercarea de a-şi răscumpăra ignoranţa făcând cât mai mulţi copii cu putinţă cu Maria, şi îşi găseşte sfârşitul pe cruce prins nevinovat într-un conflict cu romanii. Îi lasă moştenire fiului perechea de sandale care din păcate nu-l vor feri pe acesta de răni sângerânde la picioare provocate de mers. Ajuns la vârsta de aproape paisprezece ani, Iisus pleacă de acasă şi ajunge în slujba lui Păstor, care se va dovedi a fi însuşi Diavolul, având în vedere nu doar că îl iniţiază în tainele zoofiliei, dar îl mai şi sfătuieşte să nu mai aducă jertfe de carne lui Dumnezeu. Se simte bine alături de acesta, pentru că „să ne închipuim ce consolare ar fi pentru noi să nu trăim singuri cu vina noastră, să avem alături de noi pe cineva care o cunoaşte şi care, nefiind obligat să se prefacă a ierta ceea ce nu poate avea iertare, presupunând că i-ar sta în putere s-o dea, ar proceda cu noi cu rectitudine, arătându-ne bunătatea şi severitatea după dreptatea pe care o merită partea din noi care, asaltată de vini, şi-a păstrat inocenţa.”
Însă Iisus cade în ispita lui Dumnezeu, şi face un pact cu acesta sacrificând într-un final mielul pe care-l salvase cândva de pe altarul jertfei. Renegat de diavol, o cunoaşte pe Maria din Magdala şi trăieşte alături de aceasta fiecare verset din Cântarea Cântărilor. Îşi începe apoi şirul de minuni involuntare, căci nu din mâinile sale se produc aceastea, ci din vrerea lui Dumnezeu, toate minuni spectaculoase pentru norod, dar nici una legată de înviere: smochinul mort rămâne mort, şi la fel şi Lazăr: „Nimeni n-a păcătuit atâta în viaţă ca să merite să moară de două ori”.
Aflând numărul victimelor ce se vor sacrifica în viitor pentru el, Iisus îşi îndeplineşte destinul fugind de acesta: iniţial încearcă să propovăduiească iubirea între oameni, pentru a preveni viitoarele conflicte, dar cum mesajul de pace nu pare a fi suficient, provoacă templul iudaic să-l răstignească pentru a muri asemeni tatălui său, hăitut fiind de o formă elaborată a ghicitorii sfinxului, „animalul care merge în patru labe dimineaţa, în două la amiază şi în trei la căderea nopţii, e omul, a răspuns deşteptul de Oedip, nu i-a trecut prin cap atunci că unii nici amiaza n-o apucă, numai în Betleem, într-o singură împrejurare, aceştia au fost în număr de douăzeci şi cinci” – mă rog, nu are sens aicea să menţionăm că pruncii au fost ucişi noaptea, pentru că nu avem de-a face cu o hermeneutică alambicată în stilul lui Papini.
De la Saramago trebuie să reţinem că Dumnezeul vechiului testament, însetat de războaie şi de glorie se foloseşte de Iisus pentru a pune bazele unei noi ere, căci la picioarele crucii se află strachina incasabilă luată de acasă în care i se va scurge sângele, un ultim tablou amintind de temerile eretice ale romanilor privind împărtăşirea cu trupul lui Cristos ca act de canibalism.
Iisus e doar o unealtă, ceea ce nici nu e de mirare de la un univers în care singura formă de sacralitate e reprezentată de un „deus ex machina”. Mesajul de iubire între semeni transmis de acesta este insignifiant, căci ce înseamnă iubirea într-un univers obsedat de putere şi viaţă veşnică, în care oamenii nu concep iubirea şi pacea fără o înviere spectaculoasă?
A crede că „Binele şi Răul nu există în sine, fiecare este numai absenţa celuilalt” rămâne din păcate o noţiune adolescentină care nu doar că ignoră principiile termodinamicii dar generează şi o confuzie menită să te împingă la stoicism. O paralelă stupidă din păcate menite să accentueze starea de egalitate între Diavol şi Dumnezeu, se face referitor la Onan şi Irod, căci iată cum Onan e pedepsit că se masturbează refuzând să se împreuneze cu nevasta fratelui său mort, iar Irod e condamnat că se căsătoreşte cu o femeie având acelaşi grad de rudenie.
Şi totuşi „Evanghelia după Isus Cristos” nu poate stârni furia decât acelora picaţi în „letargia teologică”, aşa cum se pare că susţin apărătorii catolici ai lui Saramago. E ca un volum necesar celor ce îngroaşă rândurile creştinilor fără nici o asumare a esenţei creştine: simple trupuri lipsite de iubire intrând în trupul (biserica) unui Dumnezeu lipsit de iubire, păstrat pe icoane ca simplu Big Brother al unei societăţi incapabile să-şi asume vina propriilor sale fapte. Hăituţi de crize de conştiinţă, caută ţapi ispăşitori să-i alunge în deşert, sau dau vina pe destin „Când va sosi, Doamne, ziua când vei coborî printre noi ca să-ţi recunoşti greşelile faţă de oameni” – dar niciodată nu sunt în stare să-şi vadă bârna din ochi. Pentru ei religia e într-adevăr un drog, deoarece o folosesc acolo unde nu trebuie, asemeni unui dependent de morfină, şi din această cauză confuzia dintre pecete – SPQR sau INRI (oau! se scriu amândouă cu majuscule!). Eradicarea morfinei sau a oricărui alt medicament ce poate provoca dependenţă dar care în definitiv poate vindeca anumite afecţiuni este în definitiv o formă umană de totalitarism. De ce e atât de greu să dăm Cezarului ce e al Cezarului, morfinei ce e al morfinei şi religiei ce e al religiei? Şi în definitiv, nu putem fi cu toţii atât de uşor de păcălit cu jocuri de oglinzi şi fum încât să nu mai facem dinstincţia între bine şi rău.
revizia de carte 