Vasile Voiculescu – Zahei, orbul

Avem de-a face cu un excelent roman parabolic. Nu… sincer… chiar este foarte bine scris, și chiar găsești un simbol sau o parabola la fiecare paragraf. Din păcate, românii nu știu să-l vândă pe Voiculescu, acest autor care folosea realismul magic în opere sale cu mult înainte ca Marquez sau Rushdie să fie în stadiu embrionar.  Primii care ar trebui să ducă o campanie de mediatizare masivă a acestei stări de fapt (o… da,  în  “Zahei,  orbul” sunt elemente de realism magic, și da, cu mult înainte de “Veacul de singurătate”) ar trebui să fie ICR-ul. Dar ce face Patarepitici nu tre’ să comentăm acuma.  

În fine… ortodocșii și l-au însușit cam extremist pe Voiculescu, și de aici probabil oamenii de cultură sensibili la fanatismul religios l-au aruncat pe bietul autor în conul de umbră al orotdoxiștilor. Din păcate, Voiculescu a scris mai bine decât universitarii care l-au judecat, așa că îmi este permis să spun că Zahei nu seamănă doar cu “vameșul” biblic, dar și cu Oedipul antic. Imaginea finală a romanului, ologul pe umerii orbului este întruchiparea într-o ființă a lui Oedip. Deci, dacă îmi screm neuronii puțin peste medie, pot găsi și alte simboluri în acest roman al lui Voiculescu. Dacă aș vrea să bat apa-n piuă cu calcarea șarpelui în picioare, lingerea apei sfințite de pe jos, ar însemna să citez de pe Wikipedia și alte site-uri de specialitate care într-un mod absolute dubios se imită unele pe altele.

Werner Keller – Şi totuşi Biblia are dreptate

Norocul nostru este că Biblia are dreptate indiferent de dovezile arheologice care la drept vorbind mai degrabă adâncesc nişte mistere decât să le rezolve. Nu cred că e cazul să considerăm că această carte a lui Keller e menită să-i facă pe atei să creadă. Să fim serioşi – ateii şunt nişte tipi care refuză să creadă din pricipiu, nu din lipsă de dovezi.

Ce îmi place mie este că autorul nu forţează nimic, ci prezintă descoperirile cu maxim e obiectivitate posibil, ocolind remarcile mistice.

Am găsit acum câţiva ani printr-un anticariat jegos de la Universitate o carte a unui rus scrisă undeva în perioada comunistă. Autorul încerca să demonteze povestirile biblice şi să le arate lipsa de importanţă, găsindu-le asemenările cu alte mituri, din alte religii – vezi Doamne, „uite, opiul popoarelor are acelaşi efect pretutindeni”.  Am cumpărat-o pentru poze, că avea poze faine, la un preţ destul de piperat, pentru că pseudo-intelectualul ăla nesplat de şapte zile care o vindea, credea că e un important tratat de istorie a religiilor, vreo sursă citată de Eliade sau aşa ceva.

Evident că şi Keller arată aceste asemănări, dar premisa lui nu este că omenirea visează la fel, ci că poate ceva-ceva chiar s-o fi întâmplat, şi nu degeaba mai mulţi oameni au scris acelaşi lucru. Adică, dacă a fost un potop al lui Noe, şi unul al lui Ghilghameş, nu înseamnă că oamenii sunt predispuşi să viseze potoape, ci că poate la un moment dat chiar s-a întâmplat un  potop.

Nu vă gândiţi la cartea lui Keller ca la vreun documentar Discovery, unde dintr-o măsea găsită în spatele WC-ului cine ştie cărui nene, se presupune că fie omul se trage din maimuţă, fie mi-au găsit mie plomba pe care am înghiţit-o azi-noapte.

Keller nu este arheolog, şi din cauza asta nu are orgolii de descoperitor. Arheologia ca ştiinţă are două mari probleme: prima e că arheologul trebuie să găsească ceva. Meseria lui e să sape până dă de ceea ce caută. Problema e că în săpăturile după ceva, să dai de altceva. Schielmann a vrut să găsească Troia. Şi făcând asta, a şters zeci de straturi importante pentru istoria biblică.

A doua problema ţine strict de arheologia biblică, pentru că Iisus nu s-a născut în Anglia sau în Franţa, ci în Israel. Dacă s-ar fi născut undeva în zona unei ţări cu o istorie mai puţin răscolită de războaie civile, astăzi am fi ştiut aproape totul despre Iisus din punct de vedere arheologic. Sau poate că nu e asta. Cert e că acolo unde s-a născut Iisus sunt acuma trei religii care domină planeta: cei care cred în el (creştinii), cei care cred pe jumate (musulmanii) şi cei  care nu cred deloc (evreii). Păi din combinaţia asta cum să nu te alegi cu artefacte bubuite cu praf de puşcă? La ce se aştepta Clermont-Ganneau?

Biblia nu are dreptate pentru că molimele lui Moise au o explicaţie ştiinţifică, nici pentru că Biserica Ortodoxă Rusă a vândut englezilor pe bani grei manuscrisele Sfintei Scripturi găsite de Konstantin voon Tischendorf. Dacă Sodoma şi Gomora au pierit din pricina gazelor metane, puţin importă. Ce dacă Solomon a fost regele aurului sau al cuprului? Indiferent ce le-au făcut samaritenii evreilor, noi ştim din Biblie că un samaritean a fost mai bun decât toţi evreii cu un necunoscut găsit bătut pe stradă. Biblia nu are dreptate pentru că Rahela a furat idolii tatălui său, şi pentru că unul dintre aceşti idoli era şarpele, despre care v-am spus cum e divinizat în creştinism (vezi „Miresme şi duhori”). Faptul că ştim că există steaua lui Iisus, că Iisus s-a născut pre-se în zodia Peştilor, fiinţele asupra cărora va face atâtea minuni, nu valorează de fapt nimic. Şi ce dacă nazarinenan înseamnă „din Nazaret”, sau „lăstar”? În fine: cu ce ar putea giulgiul din Torino să mă facă mai creştin dacă e atestat cu metoda carbon 14? Ok, şi cred că e făcut de Da Vinci… pentru asta sunt sau nu sunt creştin? Din cauza asta are Biblia dreptate? Cu siguranţă nu.

Cartea lui Keller are o valoare absolut informativă, dar afirmaţia pe care o propune nu este nici pe departe o provocare.

Mihail Sebastian – Accidentul

Sincer, cred că îl supraapreciem pe Mihail Sebastian, și mai ales supraapreciem “accidentele” lui.  Ok, și tipu’ a pierdut un manuscris? Ce a așa dramatic la treaba asta? Și Brătescu Voinești a pierdut un roman, și … care e faza? Dacă îl țin curelele îl rescrie, dacă nu… nu! Mi-e greu să pricep de ce la noi la români scriitori sunt percepuți drept niște tipi boemi cu capul în nori, și nu niște meșteșugari. Problema nu e că cititorii îi văd astfel, ci că și ei se consideră astfel.

În fine, deci e tipa asta, Nora, care îl întâlnește pe Paul, și cei doi se îndrăgostesc. El are o iubire mai veche care-l bântuie, pe nume Ann. Cam asta-i tot. Și… mă rog… Nora îl duce pe Paul la schi ca să o uite pe Ann… vezi Doamne, ce multe poate schmimba o vacanță.  Romanul ar putea fi genial dacă subiectul nu ar fi tratat atât de pueril: situațiile sunt verosimile, dar personajele au niște resorturi plutitoare care le țin al suprafață, totul e de fațadă. Metoda asta poate fi interesantă în teatru, misterioasă și captivantă, dar într-un roman e penibil de plictisitoare.

Cel mai bun roman de dragoste al literaturii române? Nici pe departe.  O fi Camil Petrescu cam misogin, dar a scris mai bine despre cupluri. Și nici Liviu Rebreanu cu “Adam și Eva” nu e mai prejos.

Sebastian Barry – Jurnalul ascuns

 În momentul în care moare un om, pentru a-i păstra ultima suflare până la venirea preotului, este sărutat pe gură. Apoi, când vine faţa bisericească, este sărutat din nou pentru a i se înapoia suflarea. Cam aşa sunt irlandezii. Sincer să fiu nici măcar în ziua de azi nu ştiu exact ce vrea IRA (ştiu ce nu vrea, dar nu ştiu ce vrea…), şi care sunt diferenţele alea intolerabile dintre catolici şi prezbiterieni, aşa că nu pot să-mi dau cu părerea despre cine are dreptate în războiul ăsta civil. Cert este că “Jurnalul ascuns” îşi merită pe deplin titulatura de “cel mai bun roman al acestui secol”.

Personajele sunt extrem de complexe, cu o psihologie profundă. Autorul nu se pierde în detalii inutile, totul are un sens, fiecare acţiune are o reacţie pe măsură. Roseanne este o bătrână închisă într-un spital de boli mentale, tratată de un doctor pe nume Greene. Ambii îşi povestesc frânturi din viaţă scriind într-un jurnal: ea retrăieşte momentele unui război civil care o lasă orfană de tată, apoi viaţa alături de un soţ pe care oricât de mult l-ar iubi, tot laş rămâne. Relaţiile extraconjugele pe care le are cu fraţii acestuia nu îi aduc nici un profit, ba din contră, în cele din urmă rămâne însărcinată, şi este pe nedrept acuzată că şi-ar fi ucis fiul. Cine este acest fiu, va afla doctrorul Greene, care după moartea soţiei îi acordă Roseannei o atenţie sporită, într-un avânt inexplicabil de empatie filială. Nu o să vă dezvălui finalul romanului, pentru că merită să-l citiţi.

Georghe Mihail Zamfirescu – Maidanul cu dragoste

Multe personaje la grămadă, prezentate de faţadă. O să ajung în curând la concluzia că autorii români nu au nici o legătură cu psihologia unui personaj, cu mici excepţii, în care îi includ pe Camil Petrescu şi pe Rebreanu.  „Maidanul cu dragoste” – veţi vedea după ce terminaţi de citit, că este o mare carte despre nimic. Ok, deci este vorba de mahalaua Bucureştiului. Şi bine.. sunt nişte ţigani, nişte cuţitari pe acolo, nişte inocente lăsate pradă deznădejdei şi nişte piţipoance sau matroane „descurcăreţe”. Şi care-i ideea? Pierzându-se în detalii, autorul ratează esenţa romanului, care întâmplător conicide cu tema din „Domnişoara Nastasia” – ratarea dragostei.  Spumos, haios şi realist, cam aşa aş descrie pe scurt „Maidanul cu dragoste”. Din păcate, lipsit de încărcătura emoţională firească situaţiilor pe care le descrie. Un roman pe care vi-l recomand numai dacă nu aveţi ce face, sau în cazul în care ţineţi morţiş să vă puneţi la punct cu literatura română.

Eugène Sue – Misterele Parisului

„Misterele Parisului ” ale lui Eugène Sue e un roman clasic, aşa că e destul de greu să-l critici. E ceea ce orice profesoară de limba română, îndoctrinată de teorii mediocre, ar spune că e un „roman fluviu”. Mie unu remarca asta mi se pare al fel de imbecilă ca întrebarea „Ce faci? Te-ai tuns?”. 

E drept că Rodolphe e genul de bărbat ideal, care la drept vorbind, ştim cu toţii că nu există.  Dar, pe de altă parte e bine că există o motivaţie pentru bunătatea sa: nu e un sfânt, e mai degrabă un erou romantic.  A fost căsătorit cu o femeie fără caracter, şi trăieşte multă vreme cu impresia că fiica lui a murit, iar el este un paricid în intenţie, având în vedere cearta monstruoasă pe care o are cu tatăl său încercând să-i ia apărarea soţiei.

Duce aşadar o viaţă de pseudo-justiţiar: salvează o fată, Gurista, din mâna unui cuţitar, apoi se împrieteneşte la un pahar cu amândoi.  Urmează un lung şir de aventuri la capătul cărora ne este dezvăluit că Gurista este fiica lui.  Povestea este foarte frumoasă pentru că e o combinaţie fericită din realismul lui Balzac, romantismul lui Hugo şi ironia lui Stendhall.

Finalul însă mie unu mi se pare foarte imbecil: nu pentru că schimbă stilul, de la povestire la jurnal, ci pentru că să mor dacă înţeleg de ce trebuie să-i moară fiica? Nu mă înţelegeţi greşit. Nu mă întristează tragismul situaţiei, pur şi simplu o găsesc complet nemotivată… tipa moare şi gata! Nu răceşte, nu e bolnavă, ci doar moare.  Se spune că scriitorii mint pentru a spune adevărul, iar politicienii pentru a-l ascunde. Genul acesta de final e din punctul meu de vedere o minciună gratuită.