Evgheni Vodolazkin – Istoria Insulei

Cică Diavolul, vrând să termine cu neamul omenesc s-a prefăcut în șoarece și a început să roadă din arca lui Noe. Noe s-a rugat lui Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a făcut pe leu să strănute, și din nările lui au ieșit un motan și o mâță care l-au omorât pe șoarece.

Avem de-a face probabil cu singura scriere în care “Istoria” este în sine un personaj, foarte asemănător se pare leului care strănută. Deși acțiunea începe în tonalitați teologice sumbre (amintind parcă de “Jocul cu mărgele de sticlă” a lui Hesse), ruperile de ritm, trecerile de la contexte medievale cu animale vorbitoare la platourile de cinema cu decoruri și actori fac parte dintr-o amplă construcție parabolică.

Prima învățătură este foarte simplă: oricât de avansată tehnologic se consideră a fi o civilizație, mai devreme sau mai târziu popoarele vor apela la soluții medievale încâlcite, pentru că simplitatea este apăsătoare. Anii în care nu se întâmplă nimic sunt foarte plictisitori.

Un rol cheie în poveste îl au istoricii: istoricul medieval privește de sus, își permite să fie obiectiv în măsura în care se poate feri de furia directă a liderului despre care spune adevărul,  pe când cel contemporan depinde de oportunitați politice, deoarece opera lui este un instrument de propagandă care se pliază nevoilor.

Din tot acest univers de buzunar se disting pseudo-protagoniștii – Parfeni și Ksenia, regii virgini care trăiesc mai bine de 300 de ani. Scopul lor este ornamental, așa cum se cuvine unor fețe regale fără idealuri absolutiste, ei sunt oglinda nemuritoare normalități care sperie și incită la revolte. Odată ajuns la putere, Parfeni este detronat de împăratul apagon Nichifor. Tinerețea, lipsa lui de experiență și stilul stoic în care renunță la putere de dragul păcii, pentru a salva viețile locuitorilor de pe insulă ne amintește vag de regele Mihai. Deosebirea este că urmează o sută de ani de liniște apăsătoare la capătul cărora apagonii se retrag de pe insulă ca romanii din Dacia, iar ceea e rămâne este începutul revoltelor locale. Întors la cârmuire, Parfeni devine ținta atentatelor, oamenii vor “schimbare”, vor ceva “nou” fără să știe nici ei exact ce anume. Deși își iartă atentatorii asemeni lui Papa Ioan Paul, bunătatea atrage și mai multă ură. Apar primii martiri dialectici: Maksim – criminalul cu bombă, va fi primul ce va primi o statuie în centrul noii ordini. Ceea ce începuse ca un exces de credință în Dumnezeu se transformă treptat într-un exces de credință în om.

„În mulțime nu există voințe de sine stătătoare, există numai o voință comună, care poate fi dirijată.” (152)

Pentru a ține în frâu dorința mulțimii de “nou”, Parfeni o va numi în locul lui pe Ksenia. Dar nici asta nu va fi destul. Și din acest punct totul începe sa devină absurd. Regii devin Viitorimi (oameni care se gândesc la viitor), istoria începe ”să fie pusă în acord cu măreția poporului”, liderii nu mai sunt uciși de concurenți, ci își dau duhul în mâna destinului predându-și de bună voie atribuțiile celor ce le sunt fideli, prealuminatul Kasian își apleacă urechea spre a fi mușcată de șarpe, Markel visează că i se desprinde capul de corp…

“Urmărind cum se dezvoltă acum istoria, mă gândesc: de ce este internetul atât de crud? Oare pentru că cei care scriu acolo nu sunt văzuți de nimeni? Pentru că scriu cei care nu sunt născuți pentru a se exprima în public? Că înainte se putea exprima în public numai puținii care își cântăreau cuvintele și erau conștienți de responsabilitatea lor?” (349)

Viață – Keith Richards

„Viață” de Keith Richards nu este o simplă biografie, și nicidecum ceea ce suntem obișnuiți a defini ca fiind povestea unui star rock. De fapt, ca fan Rolling Stones, mă simt oarecum nemulțumit de lipsa picanteriilor. Pentru că tocmai asta e superb în această monografie a lui Keith Richards: nimic nu e picant, nimic nu e ipocrit, fals sau scandalos.

La fel ca și Roger Waters, s-a născut în 1943 și a copilărit într-o Anglie abia ieșită din război, pe care nu degeaba o descrie ca fiind „în ceață”. Spre deosebire de tatăl lui Roger Waters, care știm cât de mult a însemnat la conceperea albumului „The Wall”, tatăl lui Keith Richards a avut norocul să supraviețuiască războiului și i-a fost alături fiului o mare parte din viață.

Sunt câteva scene care mi-au atras atenția: când la un concert Muddy Waters a renunțat la chitara electrică și a început să cânte ceva electro. A fost o intrare in forță, pe care Bob Dylan avea să o imite un an mai târziu la Free Trade Hall (vedeți „I’m not there” – scena cu Cate Blanchett cântand „Maggie’s farm”). Cum la vremea aceea o trecere de la folk la electro era la fel de jignitoare ca trecerea de la Andre Rieu la Adi Minune, evident că s-a lăsat cu huiduieli. Remarca lui Keith e dureros de simplă: „Oamenii de fapt nu ascultă cu adevărat muzică, ci vor doar să fie o parte a acestei enclave a înțelepților„. (83)

„Eu căutam esența – filonul. Jazz-ul n-ar fi existat fără bluesul ivit din sclavie și anume, în cea mai recentă versiune a ei, și nu dintr-a noastră, a amărâților de celți, de exemplu, zdrobiți sub cizma romană. Oamenii ăștia au fost înjosiți cumplit, și nu doar în America. Muzica lor e ceva ce exprimă supraviețiuirea, în esența ei. Ceva ce nu asimilezi cu mintea, ci cu viscerele.” (85)

Mi-e greu să confirm că Brian Jones este cel care a creat trupa Rolling Stones. Faptul că el a pus afișul de casting nu poate concura cu prietenia dintre Mick Jagger și Keith, care există dinaintea formației, iar cântecele sunt compuse de ei doi. Faptul că Anita Pallenberg a fost o muză pentru toți trei și soție pentru doi este un aspect mai puțin important, având în vedere că oricum era un ‘du-te vino’ între camerele lor.

„Pe atunci era ca-n serialul Peyton Place, se schimbau într-o veselie nevestele, iubitele… Aha, trebuia să-l încerci și pe el, foarte bine. La ce sa mă aștept?” (247)

Aventurile cu droguri sunt într-adevăr spumoase, și oglindesc involuntar imaginea unor autoritați mânate de invidie mai mult decât de dreptate, pentru că în definitiv artiștii nu sunt dealeri. Oricât de mult ar consuma – iar Keith Richards credeți-mă că a consumat mai mult decât vă puteți imagina – artiștii care își respectă munca nu distribuie droguri. Faptul că poliția îl urmărește, sau că îi pune în cârcă celebra „armă cu ochire și cu țeavă retezată” e doar o urmare a celebrității de care se bucură chitaristul și care în cele din urmă îl va scăpa de multe belele – pentru că și asta e frumos – autorul nu se plânge de celebritate, și nici nu o ridică în slăvi.

Totul face parte din „viață”.

Divorțul de Anita, condamnarea și renunțarea la droguri, certurile cu Mick Jagger (solistul care oricât de mulți bani ar avea, și oricât de mare i-ar fi frigiderul – îl ține mereu gol), înființarea unei noi trupe, începerea unei noi relații cu Patti Hansen, „Little T(heodore) & A(lexandra)”, pisoiul Voodoo – toate sunt simple întâmplări de viață povestite fără lumini de reflectoare ațintite asupra personajelor.

Binențeles, sunt scrise niște amintiri într-o oarecare ordine cronologică preponderent despre niște băieți care fac muzică, dar în spatele acestor întâmplări aparent banale se ascund momente istorice decisive, drame personale și victorii fără seamăn; se vindecă răni de război, se încep războaie noi, se moare stupid iar cu multă muncă și un strop de noroc se poate scăpa pentru a prinde ziua de mâine.

Conversații elementare

Cred că mediile de socializare online nu doar că au dat posibilitate proștilor să se regăsească și să se organizeze în grupuri coerente de promovare a prostiei, dar i-au obligat și pe cei cu ceva grămăjoare de minte rămasă să învețe limbajul dezordonat și propagandist al inteligențelor eșuate pentru a avea un front de lucru comun.

Ca să dau un exemplu mai coerent: „Conversații cu mama” a lui Mihai Bendeac – ar putea fi o carte foarte reușită dacă autorul nu ar scrie la fel de pueril ca într-o postare pe facebook. Ar fi la fel de autentică dacă nu s-ar apela la atât de multe întreruperi de ritm, ca într-un almanah de știri tabloide.

Pe de altă parte, dacă ar fi folosit un stil mai puțin cabotin, sunt convins că volumul nu ar mai fi fost un ‘must-read’ pentru miile de followeri de pe Instagram, care nu ar fi putut pricepe altfel remarcile referitoare la Țurcanu, sau la orice altă chestie petrecută înainte de ’90.

Asumându-și o bătrânețe pe care nu o are, împreunată cu experiențe de viață cărora le oferă mult prea multă importanță, Bendeac nu face altceva decât un compendiu al ego-ului actoricesc și din această cauză judecățile lui de valoare au o postură exagerat de generică. Comparativ cu acest stil, postfața scrisă de Andrei pare singura lectură intimă și odihnitoare din toată cartea.

Câteva remarci personale aș mai avea de adăugat:
– profesorul de sport Iancu de la școala nr. 88 chiar a fost un nemernic, chiar trebuia să ajungă la pușcărie și chiar a chinuit și maltratat generații de copiii
– Studioul de Teatru Cassandra chiar a fost un loc unde se întâmplau miracole pe scenă – și ar trebui să se redeschidă.