Ileana Vulpescu – Sărută pământul acesta

Poveste dacilor este mai tristă decât vrem noi să recunoaștem, și puține sunt motivele de mândrie: este o istorie a amibițiilor inutile și stupide care au dus la pierdere a foarte multe vieți. Din cauza asta romanul ăsta nu va fi niciodată promovat de vreun neo-dac liber apărător al piramidelor energetice de prin Bucegi sau mai știu eu pe unde…

E o carte fără nimic propagandist: Decebal se sinucide din mândrie – după ce se asigură că îi moare întreaga familie -dar asta nu înseamnă că decizia lui a fost foarte înțeleaptă. Viața nu e musai mai importantă decât mândria, căci în definitiv, vorm descoperi că doar trădătorii mai trăiesc. Pentru lideri (atât Decebal cât și Traian) e un joc al puterii și al îngâmfării ce ignoră nevoile prostimii. Inocenții cursajoși mor (un tânăr e ucis că flutură un steag) și doar cei ce se „strecoară” prin istorie reușesc să supraviețuiască.

Ileana Vulpescu – Notă informativă bătută la mașină

În acest roman autoarea ne amintește că orice război (sau chiar și un simplu conflict) are un adevăr de mijloc pe care îl ascund rușinate ambele tabere. Să fie oare adevărat că nu toate cadrele erau chitite sa facă rău? Să fie oare credibil faptul că uneori pentru a face binele trebuia să semnezi un pact cu diavolul, asemeni lui Schindler? Iar în definitiv: să existe oare un om care să privească cu atâta stoicism declanșarea fulgerelor din jurul său?

Într-o epocă în care mașina de scris pare o unealtă preistorică e greu de povestit ce însemna să fii urmărit de către o altă ființă umană (nu de către o cameră web). Este cu atât mai greu să explici cuiva meseria de urmăritor, rușinea și beneficiile care urmau firesc acestei meserii. Ceva și mai greu de atât este să explici cuiva că nimic nu s-a schimbat, iar în fața istoriei a rămas aceeași treime, a celor nevinovați care suferă și mor primii, negociatorii modești care nu ridică privirea dar cel puțin supraviețuiesc și profitorii ipocriți care o duc foarte bine.

Imaginea tânărului care vine să îi ia locul protagonistei în funcția de traducător al SRI-ului, iar după revoluție devine un important politician nu mă poate duce cu gândul decât la Adrian Năstase. Foștii informatori care în timpul așa zisei schimbări de regim cerșeau salvarea televiziunii, sutele de foști deținuți care la vremea aceea erau ignorați cu bună știință, cei răi care nu erau mereu răi, cei buni care nu contau, notele informative pierdute sau ascunse până când în sfârșit se putea spune adevărul… toate sunt imaginea unei epoci în care sufletul omului valora totuși mai mult decât o nedreptate

Ileana Vulpescu – Noi, doamnă doctor, când o să murim?

La școală suntem învățați că reprezentatul de seamă al romanului modern in literatura română este Camil Petrescu. Suntem educați așa pentru că l-a copiat mult pe Proust, a fost misogin (doar cu femeile) și a fost membru al Academiei. Prin urmare, recomand scrierile lui Ileana Vulpescu pentru cei dornici să iasă din paradigma socialistă a scrierilor românești.

“Noi, doamnă doctor, când o să murim?” este un amestec de vieți. Întrebarea este pusă de un copil autist doctoriței Mioara de la psihiatrie care îl tratează. Aceasta din urmă, sfâșiată de naivitatea pacientului, îi răspunde că fiecăruia dintre noi îi este rezervat un moment când acest lucru se va întâmpla. Antonina – colega ei – are parte și ea de pacienți mai speciali: o femeie care de-a lungul anilor de comunism vede extraterestrii, chiar dispare fără urmă după revolția din ’89.

Apoi, sunt triunghiri amoroase răzlețite, povești pe care le-ai putea cataloga din ignoranță drept televonelistice: bărbatul corect – Doru, căsătorit cu două fete, pus în slujba datoriei, care se îndrăgostește iremediabil de Mioara apoi se duce cu tot cu familie în Germania; bărbatul bun și blând, prietenul lui, Mircea, căruia îi moare soția la naștere apoi o ia de nevastă pe proaspăta divorțată Mioara; bărbatul cuceritor și nostalgic, arhitectul Miron, care descoperă că “Aceste iubite, unele mai de lungă durată, altele de-o singură întâlnire, se-ntâmplase să fie toate femei decente, ceea ce-l dusese la concluzia că pentru a-și înșela bărbatul, femeia nu era neapărat curvă.” – pare un joc interminabil de drame interioare spuse însă cu foarte multă pricepere și bun simț.

„Mărunțișurile de zi cu zi îndepărtează oamenii, ca și deosebirile de păreri ideologice. Primele – mărunțișurile – macină încet-încet o relație, cele din urmă duc la o ruptură bruscă și iremediabilă. În momentul în care între doi parteneri de viață s-a dus stima, nu mai poate vi vorba de dragoste”

Stoicismul asumat al personajelor îmi amintește cumva de romanele lui Marquez: la final sunt doar trei bătrâni prieteni rămași la masa poveștilor.

Ioana Pârvulescu – Viața începe vineri

Nimic nu e mai enervant decât să citești o poveste pe care să nu o poți reproduce. Doar în literatura română am observat genul acesta de scriitură „disperată”, avidă de atât de multe planuri de acțiune încât pierde esențialul.
„Viața începe vineri” a lui Ioana Pârvulescu este o carte fără nici un sens: în primul rând nu are început și sfârșit – începutul este de fapt o zi ca oricare alta, iar sfârșitul și mai stupid, ne spune că tot ce ne-am chinuit să deslușim este un roman ce nu a fost niciodată publicat (măcar de n-ar fi fost publicat).
În al doilea rând nici unul dintre personaje nu învață nimic, nu trăiește nimic, nu aparține nici unui fir epic. Probabil dacă ar fi fost asumat ca atare, ar fi fost un roman absurd de excepție, dar din lipsă de franchețe e doar un eșec literar.
Sunt convins că nu ar fi fost publicat dacă nu ar fi fost scris de „doamna” Ioana Pârvulescu, un istoric dealtfel minunat ale cărei povești despre Bucureștiul Interbelic le-am savurat cu atâta plăcere. Singura parte coerentă a acestui roman este de fapt surprinderea unor momente cheie din istoria Bucureștiului, dar după cum spuneam, din lipsă de franchețe, chiar și această ultimă umbră de coerență cadă pradă derizoriului.

Spovedanie pentru învinşi – Panait Istrati

„Spovedanie pentru învinşi” este primul contact cu ipocrizia rusească. Nu e o carte elaborată, nici foarte bine structurată, ci aşa cum o descrie însuşi autorul, e o carte de vizită, mai degrabă o prefaţă la întreaga sa operă.

Două mari capitole stau la baza pseudo-poveştilor: primul contact cu un stat comunist şi dezamăgirea trăită de eşecul punerii în aplicare a unor idei ce păreau atât de înălţătoare, apoi celebrul caz Rosakov, sau doar un mic exemplu despre cum se debarasau bolşevicii de proprii lor susţinători.

Deşi interzis, volumul are o valoarea mai degrabă simbolică decât literară, deoarece nu este închegat într-o povestire coerentă.

Emil Cioran – Pe culmile disperării

„Ce blestem o fi pe capul unora de a nu se simţi bine nicăieri? Nici cu soare, nici fără soare, nici cu oameni, nici fără oameni?” (68)

Îmi place Cioran, pentru că în avântul lui de a-l critica pe Dumnezeu, mie unul îmi întăreşte credinţa:

“Cine ar putea preciza ca vecinul meu suferă mai mult decât mine sau că Iisus a suferit mai mult decât noi toţi? Nu există măsură obiectivă, deoarece ea nu se măsoară după excitaţia exterioară sau indispoziţia locală a organismului, ci după modul în care suferinţa este reflectată şi resimţită în conştiinţă”(16)

Asta îmi aduce aminte de versurile lui Bob Dylan din „Dear Landlord”:

“Dear landlord
Please heed these words that I speak
I know you’ve suffered much
But in this you are not so unique”

… desigur, suferinţa lui Iisus nu este unică. Despre superioritatea suferinţei lui Iisus nu pot vorbi: eu unul nu am suferit cât El, dar cred că au fost sfinţi care au făcut-o. Dar nu asta e important: important nu este gradul de obiectivitate al suferinţei, ci ceea ce înţelegi din ea. Am văzut femei singure schimbându-şi radical stilul de viaţă după ce le-a murit pisica, şi atei întorşi din închisoare.

Importantă nu este suferinţa lui Iisus, şi ce mi se pare mie foarte ironic, este că a trebuit să sufere numai ca să ne facă să credem în Cuvântul Lui. Vă daţi seama că astăzi nu mai exista creştinism dacă Iisus nu trecea prin chinul răstignirii? „Dacă Iisus n-ar fi murit pe cruce, creştinismul n-ar fi triumfat.” (148) Toată tradiţia noastră seculară de ortodocşi se ducea pe apa Sâmbetei, pentru că nimeni nu ar fi crezut în El. Credeţi că interesează pe cineva fundamental faptul că Fiul lui Dumnezeu a vorbit despre „Iubirea de Aproape”? Sau despre „Ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor”? Să fim serioşi: important pentru noi, oamenii, era să-l vedem murind, apoi înviind. Vroiam să vedem, să ne asigurăm că e unul mai puternic ca noi. Importantă este întotdeauna Puterea, rareori Bunătatea. Ironia şi mai mare este că Puterea lui Iisus venea din bunătate.

Revenind la Cioran:

„Bestialitatea vieţii m-a călcat şi m-a apăsat, mi-a tăiat aripile în plin zbor…”(21) …

Aici Cioran face aceeaşi greşeală pe care o fac şi eu deseori: confundă Viaţa cu Oamenii.

Viaţa luată în sine, nu-ţi poate face rău. Viaţa e o chestie pasivă, ea doar există. Dinamic eşti tu şi oamenii din jurul tău. Totul este urmarea faptelor tale, sau ale celor din jurul tău. Numai de Viaţă puţini sunt aceia ce au dreptul să se plângă.

Nihilismul lui Cioran are un iz eroic: nu e distructiv, ci empatic :

„Nu ştiu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie să avem, prieteni şi aspiraţii, speranţe şi visuri.”(10)  […] “Toţi aceia care se vor înconjuraţi în agonie de prieteni o fac dintr-o frică şi dintr-o imposibilitate de a suporta momentele finale.” (11)

„Cum să mai ai idealuri când există pe acest pământ orbi, surzi sau nebuni? Cum să mă bucur de lumina pe care altul n-o mai poate vedea sau de sunetul pe care nu-l poate auzi?” (95)

„Cum să te bucuri atunci când simţi că vei înnebuni? Şi apoi se adaugă conştiinţa morţii mai persistentă şi ma sigură decât cea a nebuniei. Ce rost are să-i vorbeşti de bucurie unui om care se află într-o imposibilitate organică de a se bucura?” (110)

Observaţi că el nu motivează pasivitatea prin inutilitate apriorică (oricum murim, deci care-i faza?), ci prin empatia cu cei care nu se pot bucura.

E trist că are dreptate aici:

„Sunt experienţe cărora nu le mai poţi supravieţi. După ele simţi cum orice ai face nu mai poate avea nici o smenificaţie. Căci după ce ai atins limitele vieţii, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic şi aspiraţia obişnuită îşi pierd orice farmec şi orice seducţie.” (12) […] “La marginile vieţii ce nu este prilej de moarte? Mori din cauza a tot ce există şi a tot ce nu există.” (13)

Pesimismul este contagios:

„De ce actului sexual îi urmează tristeţea, de ce după o beţie formidabilă sau după un paroxism dionisiac eşti trist? De ce marile bucurii aduc tristeţea? Fiindcă o dată cu elanul consumat în aceste excese mai rămâne numai senzaţia ireparabilului şi sentimentul părăsirii şi al pierderii, care ating o intensitate în ordinea negativă dintre cele mai puternice. Eşti trist după satisfacerile sexuale şi dionisiace, deoarece în loc să ai sentimentul unui câştig, îl ai pe acela al unei pierderi.”(63)

Pesimismul lui Cioran este superb: e prea real şi prea serios pentru a fi autodistructiv.

„Cunoaşterea este o plagă pentru viaţă, iar conştiinţa o rană deschisă în sâmburele vieţii. [… ] Personal îmi dau demisia din omenire. Nu mai vreau şi nu mai pot să fiu om. Căci ce aş mai putea face în această calitate? Să lucrez la un sistem social şi politic sau să nefericesc o fată? Să mai urmăresc inconsecvenţele în sistemele de filosofie sau să activez pentru realizarea idealului moral sau estetic?” (69)

„Dau în scris pentru toată lumea care va veni după mine, că n-am în ce să cred pe acest pământ şi că unica scăpare e uitarea absolută. Aş vrea să uit de tot, să nu mai ştiu nimic de mine şi de lumea aceasta.” (78)

„Simbolul meu este moartea luminii şi flacăra morţii. În mine se stinge tot ce e sclipire, pentru a renaşte în fulger şi în trăsnet. Şi întunericul însuşi nu arde el în mine?” (87)

Uneori, îmi aduce aminte de tratatul despre leneşi al lui Tom Hodgkinson, pentru că în mentalitatea lui Hodgkinson, Cioran nu poate fi decât un leneş de primă clasă. Una dintre soluţiile lui este suprimarea voinţei:

„Cum a vrea ca într-o zi toţi oamenii cu ocupaţii sau cu misiuni, căsătoriţi sau nu, tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi, serioşi sau superficiali, trişti sau veseli, să părăsească locuinţa şi birourile lor şi renunţând la orice fel de datorie, să iasă în stradă şi să nu mai voiască nimic.”(79)

El neagă totul, mai puţin omul şi sentimentele umane:

„Cred că forma cea mai esenţială a iubirii este iubirea dintre bărbat şi femeie, care este nu numai sexualitate, ci implică un complex întreg de stări afective a căror fecunditate este destul de sisizabilă. Mă întreb: s-a sinucis cineva pentru Dumnezeu, pentru natură, pentru artă?”(116)

Cioran îşi asumă subiectivismul, şi astfel, spre deosebire de alţi filosofi, el nu emite legi, ci noţiuni, cărora nu trebuie să li te supui, ci pur şi simplu empatizezi cu ele:

„Excesul de subiectivism , la oamenii care n-au ajuns la credinţă, nu poate duce decât la megalomanie sau la autodenigrare. Când te preocupi mult de tine însuţi, nu poţi ajunge decât să te iubeşti sau să te urăşti dincolo de orice măsură. În amândouă felurile te lichidezi înainte de vreme. Nu e subiectivism acela ce nu te face Dumnezeu sau Satana.” (177)

Il diario di Dracula – Marin Mincu

Este, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai bune cărţi cu Dracula. În principiu are tot ce-i trebuie: documentare istorică, laitmotive şi arhetipuri orgiastice, demonice, şi aşa mai departe. Porneşte de la un fapt real: între 2 februarie 1463 şi 28 august 1464 Vlad Ţepeş a fost ţinut prizonier de Matei Corvin, într-o celulă aflată sub Dunăre, în apropierea Budapestei. Ce învăţăm din asta la prima vedere: 1. Că românii se trădau între ei şi în secolul XV, şi … 2. Că ai Draculaului de unguri, în secolul XV aveau închisori sub Dunăre, în vreme ce noi abia aveam pivniţe sub case.

Buun… acestea fiind rezolvate, trebuie spus că motivul încarcerării a fost absolut imbecil: posibilitatea ca Ţepeş să fi fost un aliat al turcilor era exclusă, dar se pare că interesele Papei erau altele.

Descoperim aşadar un Dracula veridic: educat într-un spirit catolic, crescut apoi de musulmani, şi în final conducător al valahilor. Pentru că dacă într-adevăr vrem să-l considerăm pe Dracula un vampir, nu trebuie să pierdem din vedere nişte aspecte mai mult decât verosimile: dacă a fost sodomizat în timp ce era captiv la turci? Cum s-a simţit când a aflat că părinţii i-au fost ucişi? Cum s-a simţit să fie trădat în repetate rânduri? Ce sexualitate putea să mai aibă un om care aproape că s-a născut cu imaginea sângelui înaintea ochilor?

Per esempio, ştiaţi că unul dintre obiceiurile otomane era acela de a defeca la comun? Nu, serios, se căcau cu toţii în grup, stând cur în cur deasupra unei găuri, parlamentând printre spârcâieţi şi pârţuri, apoi se ştergeau la cur unul pe altul în semn de respect.

Oau, asta da ţară civilizată! Erau atât de civilizaţi că francezii le-au urmat exemplul: Regele Soare şi-a luat servitori speciali care să-l şteargă după ce făcea treaba mare. Şi cică Vlad Ţepes era nebun!

Om fi fost noi un popor de ţărani înapoiaţi fără închisori sub Dunăre, dar măcar ne-am şters la cur singuri!

Şi da… de ce nu ar fi Dracula altceva decât întruchiparea nereuşită a unui basm popular românesc despre tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte?

„Alle Nozze Sotteranee des Misteri Eleusini il pastore mioritico oppone le Nozze Cosmiche” (77).

Florica T.Câmpan – Povestea numărului π

Deci.. pe vremea când în România nu se putea vorbi despre Dumnezeu, dar cine vroia să fie un pupincurist mai cu ştaif vorbea despre ştiinţă, a scris Florica T. Câmpan cartea „Povestea numărului π”. Dar, dacă ignori formulele de adresare prolecultistă, didascaliile mediocre, şi tonul instructiv-educativ de clasă primară ( penibil în raport cu matematicile teoretic avansate), cartea are ceva infomaţii interesante. E drept că la ora actuală aceleaşi informaţii le poţi lua şi de pe net, dar ratezi o lectură haioasă.
Pe scurt, pe lângă faptul că te vei delecta cu antiteza dintre inteligenţa ştiinţifică a autoarei şi stupizenia naivităţii din tonul pe care-l are, vei descoperi personalităţile unor oameni fără probleme care au împărţit cercul în pătrăţele până le-a venit rău. Şi uite aşa, au descoperit unii două zecimale, alţii trei… până-n 1958 când s-au publicat pe cinci pagini primele 10.000 de zecimale ale numărului π. Nu că le-ar folosi cineva… pare-mi-se că până şi-n programare se folosesc doar primele cinci sau şase, dar unii consideră chestia asta foarte importantă.

George Banu – Shakespeare, lumea-i un teatru

Zilnic mă lovesc de prohabul zădărniciei.

Când o să citiţi “Sexus”-ul lui Miller o să înţelegeţi despre ce vorbesc.

Ideea e cam aşa: eu am vreo zece ani de pregătire umanistă, dintre care vreo patru în domeniul teatrului, şi ce să vezi? Lucrez în IT. Aşa că blogul ăsta a rămas singura mea legătură cu cărţile şi cu lectura.

Şi scriu pe acest blog sperând zadarnic ca unele lucruri să se schimbe în artele umaniste pe care cenzori mai mult sau mai puţin pederaşti, de teapa lui George Banu, mă ajută atât de mult să le detest. De exemplu, aş vrea ca Shakespeare să nu mai fie tradus în versuri:

Domnilor traducători, fiţi coerenţi cu istoria, şi mai ales, respectaţi cuvintele, da-ţi-o-n pizda măsii de treabă!

Nu ştiu ce să zic de cartea asta.

Mi-e greu să o înjur, pentru că e o analiză a pieselor lui Shakespeare, iar despre Shakespeare orice ai spune, nu e penibil. Scrierile shakespearene sunt ca Biblia: suportă o infinitate de analize şi comentarii, şi trebuie să fii monumental de prost ca să spui ceva greşit despre ele. Trebui să-ţi curgă ceva bale-n colţul gurii de prostie ca să-l judeci greşit pe Shakepeare. La fel e şi cu Biblia: numai un oligofren ar vedea în ea un set de reguli incorecte. George Banu, din păcate, nu e monumental de prost. E ca mine… mediocru, şi vorba lui Dali, un om mediocru, oricât de mult s-ar strădui să fie prost, foarte prost, va rămâne mereu mediocru: incapabil de excese, este incapabil să fie genial.

Bine barem că eu scriu doar pe blog, nu public cărţi!

Deci, la fel ca în celebra poveste a lui Mircea Sântimbreanu, George Banu este doar „potrivit”. Analizele lui sunt mediocre, de clasa a II-a: la câte chestii deştepte au spus la vremea lor Jan Kott, Asimov sau de ce nu… Pacino, George Banu este în comparaţie un macho man complet fascinat de propria-i puţă.

De exemplu, în „Visul…” analizează scena când Flute refuză propunerea de a o juca pe Thisbe, pe motiv că tocmai îi creşte barba. Şeful trupei îl pune să poarte o mascpă. Concluzia autorului e că în teatru, uneori, se apelează la instrumente artificiale, cum e masca.

Oau! Fascinantă remarcă! Trebuie să fii profesor la Sorbona ca să scoţi perla asta răsuflată?  Dacă îmi spunea de piesele lui Shakespeare că durau mai mult de patru ore pe vremea când au fost scrise, că publicul era format din ţărani care aruncau cu roşii dacă se plictiseau, mă simţeam mai luminat, mai informat.

Dacă-mi zicea că Shakespeare ironiza de fapt condiţiile stupide ale teatrului elisabetan care în loc de decor îl puneau pe Shakespeare să aşeze pe scenă pancarte cu titlul „aici e o pădure”, şi în loc de femei îl obligau să distribuie numai bărbaţi, era o remarcă, zic eu, ceva mai sorbonistă. Mi-ar fi atras atenţia. Era o informaţie mai rară, care nu o găseşti pe referate.ro.

Adică, băieţii ăştia, înainte de a începe să facă critici şi cronici, au aflat că există internet? Ştiu ce e ăla flux de informaţie? Sau trăiesc ca Patriciu şi alţi 99% din mogulii de presă, într-o lume idilică, în care lumea dă banii pe informaţiile din „print”, doar pentru că sunt printate, ignorând că aceleaşi informaţii sunt gratuite în mediul virtual. Adică, cât de proşti suntem consideraţi?

Chiar dacă ideea de magnetism ca formulă fizică exită din perioada Chinei Antice, pe vremea lui  Shakespeare nu exista noţiunea de magnet.

Deci să traduci acest vers din „Hamlet”:

„No, good mother, here’s metal more attractive”

cu

„Nu bună mamă, uite aici un magnet mai puternic”

… este un pic cam prea foarte forţat.

Ideea versului este de „metal mai atrăgător”, e o metaforă a aurului, a metalelor preţioase, şi a bijuteriilor, nu a magnetului, la dracu!  Chiar dacă traducerea cu „magnet mai atrăgător” are un iz mai ironic, Hamlet persiflează aici de fapt plăcerea femeilor de a purta bărbaţii ca pe nişte bijuterii. E misogin, iar misoginia lui nu se poate demonstra dacă traducem textul aşa. Bine, domnul George Banu trăieşte poate cu impresia că textul original la Hamlet nu poate fi citit de oricine, şi ignoră faptul că fie prin download complet gratuit, fie online, ai acces la toate versurile lui Shakespeare în original.

Bine, bine, pot să admit că prin 1600, când Mihai Viteazul făcea marea unire, se teoretizase forţa de atracţie a bolovanilor, şi Shakespeare ştia ce e ăla un magnet, dar..

 Cum poţi traduce fraza din secolul XV:

„What? Frighted with false fire”

cu

„Ce? Speriat de gloanţe oarbe?”

Şansele ca Shakespeare să se fi gândit aici la gloanţe sunt minime. Şi ce-mi place e că Banu insită de vreo două ori pe fraza asta, o analizează aşa cum este ea tradusă, gen „speriat de gloanţe”. E drept că pe vremea aceea existau musketele, primele arme de foc.

Traducerea nu este greşită fundamental, cum e cazul de mai sus, dar e incertă. Muschetele s-au inventat exact în perioada când Shakepeare scria piesa. Muschetele foloseau, e drept, gloanţe, dar niciodată „oarbe”. Ideea de „glonţ care nu ucide” nu putea exista în acea epocă. Eu unul cred că universitarii ăştia s-au uitat prea mult la filmul lui DiCaprio, să moară Bibilina! Lasă că „fire” nu înseamnă „bullet”, dar oricine se uită pe net, vede că paralela cu focul de armă este o analiză recentă şi forţată, bazată pe limbajul american. „False fire” la origini, se referă aici la „focul” cu flăcări, aşa cum e ştiut de când lumea. Unii critici spun că Hamlet se referă de fapt la o capcană. Hamlet îi spune asta lui Claudius, după ce se termină piesa. Ideea e „Te sperii de o capcană a focului fals?”, nicidecum „Te sperii că te împuşc cu gloanţe oarbe?”. Pentru că Hamlet nu vroia să-l împuşte pe Claudius. Nu vrea nici măcar să-l omoare… ăsta e paradoxul hamletian pe care-l ştie orice copil: „Ce, nene, piesa cu ăla care se câcâie să se răzbune?”

Deci chiar dacă nu pot judeca analizele lui George Banu, trebuie să vă menţionez că ele se bazează pe nişte traduceri execrabile. Aş putea continua cu exemplele, dar astea două sunt cele mai relevante, plus că m-am plictisit.

 

Despre literatura science fiction – primul contact cu SF-ul românesc

Nu ştiu de ce, noi, românii, nu avem apetenţă pentru SF-uri, în special pentru alea scurte. E drept că SF-ul e un gen care nu poate fi scurt: asta e relativ logic, pentru că încearcă săî întruchipeze un univers întreg şi cît se poate de complex, cu principii de funcţionare proprii, lucru imposibil de realizat în numai câteva pagini. Dar oriccum, dacă citeşti revista online a lui Orson Scott Card, „Intergalactic Medicine Show”, găseşti câteva shor-story-uri bune. La români nu e cazul. Nu ştiu de ce.

Eu am avut câteva tentative de a citi SF românesc, şi am rămas cu un gust amar. (Dracu’ m-a pus să le gust?)

În primul rând cred cu toată tăria că românul e o fiinţă lipsită de imaginaţie. Sau chiar dacă nu e lispit de imaginaţie, contextul social îl îngrădeşte enorm. Angajat la firmă de produs jocuri să fii, şi îţi va fi imposibil să te gândeşti la nave spaţiale când la colţul străzii e o piaţă gălăgioasă unde un ţigan burtos urlă în gura mare „Banane, 5 lei buchetu’ de banane, 5 lei buchetu’ de banane!”

Astfel românul trebuie să se lege mereu de o realitate, are un simţ al ridicolului educat de viaţa pe care o duce, şi acest simţ al ridicolului nu-i permite să se gândească serios la tot soiul de nebunii. Şi uite aşa, ne trezim cu autori bizari, ce plutesc brownian într-un lac de fantasy-uri şi neosuprarealisme.

Am citi de pildă (cu greu), o antologie SF a editurei Nemira de prin ’95 – un an bun, românii aveau curajul să vizese cât de cât. Nu vă pot povesti nimc din ce am citit, cu excepţia unei istorioare a lui Aurel Cărăşel, unde e vorba de originile „şopârleşti” ale omului – o chestie  fără cap şi coadă, dar cel puţin cu un subiect.

Sebastian A. Corn încearcă un soi de „Surogate” cu „Substitorul” său, Romuls Bărbulescu şi George Anania se strofoacă la o nuvelă despre un „ceva” care îi scoate pe unii din timp, Ovidiu Bufnilă are o scriitură dinamică în „Legiunea diavolului”, dar nici un pic de concreteţe vizuală (nu înţelegi unde se petrece, nici când, nici măcar „ce” sunt protagoniştii), iar Florin Pitea cu „Ancalogon” are o poveste liniară, scrisă în cea mai obositoare şi mai haotică manieră posibilă (Doamne, de ce i-ai pus lu’ ăsta pixul în mână?).

Mă rog, nu pun la socoteală fanteziile absurdo-sf-iste, gen Iulia Anania cu „Civilizes illusion”, Camil Baciu cu „Al patrulea cer” şi „Ienicec”, Michael Hăulică cu „Maria Mangalena” (o prostie monumentală), şi Cristian Lăzărescu cu „Orbul nebun furios” (ăsta era postmodern dacă nu se apuca de scris).

Vă mărturisesc că nu m-am oprit aici cu autoflagelarea, şi am luat un alt almanah, de data asta un număr din „Solaris”, şi vreau să vă zic că pe alocuri lucrurile n-au mai stat la fel de prost.

Almanahul începe promiţător cu „Linia” lui Tberiu Mihai, unde e înfăţişată o scenă dintr-un război între oameni şi nişte viespi uriaşe, apoi o scurtă povestire a lui Nicolae Constantinescu, denumită „Cadoul”, unde un tip primeşte o pietriciă magică. Treaba s-a împuţit însă când am ajuns la „Univers aleator cu Uzo şi Sirtaki” a lui Arthur Condeescu – un soi de eseu despre un univers paralel, apoi dau iar de Aurel Cărăşel în „Aguirre, mânia zeilor”, care la fel ca în povestioara lui sus-menţionată, începe foarte promiţător dar spre final, intră excesiv într-un antrenant ritm filosofic deloc potrivit: nişte tipi caută El Dorado, iar unul dintre ei dă peste nişte animale vorbitoare, care se dovedesc a fi nişte zei.