Stephen King – Dark Tower V – Wolves of Calla

Treaba stă cam aşa: eroii ajung în  Calla Bryn Sturgis, un orăşel bizar în care toată lumea e speriată de viitoarea invazie a unor lupi. Şi lumea asta îi cere ajutorul lui Roland şi ka-tet-ului său ca să le vinăd e hac monştrilor. Între timp în Manhattan-ul anului 1977 pe o stradă se află un trandafir care e de fapt imaginea Turnului, şi dacă calcă vreunul pe trandafir, dispare şi turnul.  Şi se mai întâmplă că Susannah deyvoltă a treia personalitate, cea a viitoarei sale fiice cu demonul din ultima carte a seriei.

Acuma ştiu că toată lumea sare-n sus de bucurie că Stephen King a picat în sfârşit în balta postmodernismului, şi gata, stim ce-i cu el, dar ştiţi că mie nu-mi place ţuica cu bere, adică nu-mi pică bine la ficăţei postmodernismul.  Binenţeles, fanii înverşunaţi vor fi în primul rând mezmerizaţi de prezenţa aici a parintelui Callahan, din „Salem’s Lot” (dacă nu mă înşel, prima carte a autorului), alţii vor aprecia că lupii atacă cu armament marca „Harry Potter” şi că au faţa doctorului Doom.

Mie unul mi se pare că Stephen King pur şi simplu se joacă, şi mi se pare că este jocul pervers al autorului ajuns la acea cotă de notorietate încât ajunge să se distreze admirând entuziasmul cititorilor când el scoate câte o inepţie.  Să fim serioşi: „snitches” marca Harry Potter?  Glumă-glumă, dar când începi să râzi de autor, nu e bine.

Rămân la părerea că Stephen King este genul de autor care merită să fie citit dintr-un singur motiv: orice prostie ar scrie (şi în ultima vreme constat că deseori dă cu mucii-n baltă),  o scrie al dracului de bine, încât îţi menţine treaz interesul.