DUNE – battle of Corrin

Iată dar şi multaşteptatul final al „legendelor Dunei”: aici e dezvăluită geneza marilor personaje din saga Dune, menită nu doar să facă loc „preludiilor” ci să arunce cu şi mai mult noroi în „Enciclopedia” lui Mc.Nelly: Vorian Atreides hotărăşte să distrugă orice urmă a maşinăriilor, sătul să le ţină în stand-by pe planeta Corrin. Binenţeles că vor muri oameni nevinovaţi, dar nobila lor moaret nu o va pricepe Abulurd Harkkonen, şi astfel va începe ura dintre Atreides şi Harkonneni să se înfiripe. Cultul Serenei Butler va formula legile împotriva maşinăriilor, vrăjitoarele de pe Rossak se vor transforma în Bene Gesserit, Titanii for fi exterminaţi, Faykan Butler se va autointitula Corrino în amintirea planetei exterminate,  Gilbertus Albans va fi primul mentat, şi alte câteva secrete pe care nu le dezvălui ca să nu spulber curiozitatea… un final prea mult aşteptat ce va fi absurd de prelungit.
PS: circulă la români traducerea „bătălia finală” a acestui titlu… cam aiurea…

Henryk Sienkiewicz – Aniela

Moartea Anielei este previzibilă de la primele rânduri ale romanului omonim. E o tristeţe inexplicabilă în tonul lui Sinkiewicz, atât de stranie încât faptul că citeşti practic un jurnal al protagonistului, o confesiune în timp real, nu are nici o valoare. Cred că e un făcut: romanele de dragoste ale scriitorilor clasici se termină întotdeauna prost; probabil dacă s-ar fi terminat bine nu ar mai fi fost ei clasici. La Sinkiewicz e bine că măcar romanele istorice nu intră sub incidenţa acestei reguli, dar din păcate eu nu pricep un lucru: de ce sunt morţile eroinelor din romanele de dragoste clasie atât de stupide? Toate crapă de inimă rea… supărare, necaz… infarct (vezi Thomas Hardy)… Oricum, „Aniela” merită citită pentru simplul fapt că e un compediu intelectualisto-sentimental cum rar mai întâlneşti în literatura universală, dar foarte des în cea românească.

Bulgakov – scrieri

îmi place Bulgakov…
1 …pentru că a avut TUPEUL să îi spună lui Stalin că e un scriitor mistic. Ăsta e genul de tupeu care îmi place cel mai mult, şi pe care nu doar că mă străduiesc să-l folosesc de câte ori am ocazia, dar pe care îl recomand tuturor celor care simt ca atare.
2 …pentru că operează un cadavru… realitatea… cu un forceps salvator… fantasticul.
3 …pentru că a inventat a treisprezecea poruncă: „Să nu intri la aproapele tău fără probleme de serviciu” (vezi „Diavoliada”)
4 …pentru că nu poţi spune nimic mai mult decât a spus el.
5 … pentru că a fost atât de genial încât să scrie un roman ca „Maestul şi Margareta”, şi a i-a convins pe amatorii de romane „uşurele” să citească o poevste despre totalitarism, fără ca aceştia măcar să ştie că citesc o poveste despre totalitarism. Tot ce a putut să spună „Publishers Weekly” despre romanul ăsta fost „O capodoperă paradoxală, în care strălucirea este obţinută din îmbinarea umorului negru şi a magiei negre” – nu că sună „cool”? E atât de „cool” că ăştia e la Humanitas au trecut pe coperta 2 citatul ăsta demenţial de mediocru.
6 … pentru că nu face bravadă de simboluri: le foloseşte atât de firesc, încât nici măcar nu remarci că într-o poevste de-a lui citeşti de fapt alte 3 povestiri. (asta e caracteristic ruşilor… medici)
7 …pentru că e interogativ în privinţa Dumnezeului în care crede. Asemeni lui Steinhardt, pare a spune mereu „cred Doamne, ajută necredinţei mele” – nu e ca Dostoievski, e ca un personaj de-al lui Dostoievski.
Absurdul situaţiilor lui Bulgakov se naşte din cotidian. Nu e nimic forţat în acţiunile descrise. El nu are nevoie de cântăreţe chele sau rinoceri ca să constate că viaţa e absurdă: se rezumă modest la străzile Moscovei, şi la comunism: la realitate.
Nuvela „Inimă de câine” este de un grotesc monstruos: Şarik se dezumanizează pe măsură ce se transformă în om, iar reversibilitatea metamorfozei este singura soluţie salvatoare pentru Filipp Filippovici. Alegoria atinge evident procesul de întipărire a socialismului marxist-leninst în istoria umanităţii, căci pusă în mâinile unor incompetenţi, putearea înrăieşte şi desfigurează idealul uman.
Observăm o empatie a lui Bulgakov cu tagma medicilor, simbol al intelectualităţii regaliste ce încearcă să combată la nivel individual acaparatoarea ideologie e egalităţii. Filippovici locuieşte în şapte camere (necesare dealtfel pentru a-şi desfăşura meseria), fapt ce contravine normelor proletariare praspăt instituţionalizate. Spre deosebire de ceilalţi mebri de partid, medicul are puterea datorită vieţilor pe care le salvează, şi nu din cauza aportului material pe care-l aduce partidului: marxismul nu salvează vieţi! (proabil înainte de a scrie „Balanţa”, Băieşu a fost foarte impresionat de Bulgakov). Persikov, din „Ouăle fatale” este victima aceleiaşi revoluţii prolecultiste care-l ameninţă şi pe Preobrajenski: el îşi lasă invenţia pe mâinile unui „câine umanizat” dornic să multiplice sspontan găinile. Faptul că încă o fiinţă umană vrea să se îmbogăţească peste noapte, nu e o problemă, dar ignorarea conştienţă a legilor fireşti pe care le impune natura este o prostie fără drept de iertare.

Sir Arthur Conan Doyle – Sherlock Holmes

„Aventurile şi memoriile lui Sherlock Holmes” sunt într-adevăr o carte exemplară pentru genul poliţist – am putea spune chiar definitorie dacă l-am ignora pe E.A. Poe. (bine… dacă l-am ignora pe E.A.Poe am putea spune şi că Jules Verne este precursorul genului SF). Eroul şi acţiunile din această carte pretind a se supune unei dialectici fabulos de corentă, o logică de fier ce nu lasă loc la discţii. Cu excepţia finalului, binenţeles: Capitolul „Ultima problemaă” are un aer absolut ireal în raport cu restul povestirilor. După un şir de 22 de răufăcători specifici (în mare parte „mărunţei”), apare Moriarty, cel mai Deştept, Rău şi Viclean „villain” care-i şi aduce invincibilului detectiv. Ştim doar că e diabolic, dar nimeni nu ştie ce a făcut exact, mituieşte poliţia, dar poliţia în arestează complicii, e foarte răzbunător şi are ceva personal cu Holmes, de parcă ar fi copilărit împreună, chiar dacă autorul nu spune să fi fost aşa. Mă rog… pe scurt… nu-l judecaţi pe Conan Doyle prin prisma lui Moriarty; acesta este, din nefericire, cel mai nereuşit personaj al său.

Dune – advent

Nu e clar oare că orice continuare a cărţii „Canonicatul Dunei” va avea acelaşi subiect indiferent de persoana care o va scrie? Nu este posibil (ştiu că repet…) ca finalul sagăi „Dune” sa fie tocmai cel scris de Frank Herbert, pentru că nimic altceva nu mai poate fi spus? Dacă aveţi ceva răbdare, puteţi citi desigur şi fanscriptul lui Marco van Leewen, dar credeţi-mă ca şi în acest caz non-nava se va întoarce acasa după mulţi ani, Onoratele Matre se vor dezvolta într-o facţiune şi mai periculoasă, iar Calea de Aur a Kwisatz Haderach-ului (… penibil de previzibil…) nu va fi altecav decât o întoarcere în timp, în punctul naşterii lui Muad’Ib: renăscut din misterioasele celule ghola, Leto I îşi va influenţa singur destinul. Nu, aşa ceva nici un autor respectabil nu ar fi putut scrie.

Gogol – mantaua

Sunt de părere că nuvela „Mantaua” a lui Gogol nu merită nici o recomandare: merită doar să fie citită. Oricum, să spui ceva original sau extraordinar despre Gogol e foarte complicat. În „Mantaua” funcţionează un splendid sentiment de nimicnicie în faţa destinului: nu ştiu dacă e tipic gogolian, dar e foarte frumos… neplăcut, trist, poate chair enervant, dar frumos. Eroul pierde tot, şi tot ce-i mai rămâne de făcut e să bântuie ca stafie străzile oraşului…

TWILIGHT – soarele de la miezul nopţii

Nu cred că Stephenie Meyer a refuzat să publice romanul „Midnight Sun”, nemulţumită că au apărut variante neoficiale ale acestei scrieri pe Internet: să fim serioşi… orice sagă de succes are fanscript-uri care îi atestă (nu îi contestă sau îi întinează) valoarea. Sunt îndreptăţit să cred că „Midnight Sun” nu este o carte „publicabilă”:
– în primul rând nu are subiect nou, e o rescriere a primei părţi, în perspectiva lui Edward.
– în al doilea rând, nu poate fi ecranizată, aşa că pot emite următoare ipoteză pe care trebuie să o trataţi ca atare: în cazul unui contract cu producătorii de film, acest roman ar fi complet inutil. Şi ce este Twilight fără ecranizare? Ce este Edward fără Robert Pattison? O biată poveste siropoasă cu „end” penibil de „happy”
– în fine… fără ecranizare, romanul ar putea fi citit probabil de fanii înfocaţi, care sunt mulţi ce-i drept, dar având în vedere că e o reluare a poveştii, ar merita o nouă continuare, conform procesului de marketing de la saga lui Ender (de la „umbre” încoace). Evident, o continuare a reluării la o poveste cu un univers atât de mic este imposibilă. Sau, mă rog… ar fi posibilă, dar nu în limitele unei scrieri pentru adolescenţi, şi ştim cu toţii cât de mult ţine autoarea să atingă coarda sensibilă a acestui public.

TWILIGHT – zori de zi

Acest al patrulea volum din seria „Amurg” este probabil cel mai încărcat de acţiune, şi conform aceleaşi şcoli de scriitură americană, conţine toate ingredientele ce o fac demnă de ecranizare. Iată-ne ajunşi şi la marele şi oficialul happy-end: cei doi îndrăgostiţi fac nunta, fac şi luna de miere, iar Bella descoperă că a rămas gravidă. Sarcina evoluează nefiresc de repede, şi aproape că o ucide pe eroină, dar în cele din urmă totul se termină cu bine. Binenţeles că Jacob Black se va simţi iremediabil scos din ecuaţie. Din fericire, la nivel mental Jacob îşi va găsi perechea curând, şi anume pe Reneesme, nou-născuta Bellei.
În fine… totul pare în reghulă până când Irina, nemulţumită că Jacob nu a făcut această râvnită legătură mentală cu ea, o va declara pe Reneesme un pericol pentru vampiri, aşteptând ca Volturi să o execute. Singura ucisă va fi ea, când Volturi vor înţelege că Reneesme este muritoare şi se dezvoltă ca un om normal. Scena cu Nahueal mi se pare sincer deja un apendice, dar mă rog, oferă o anume  alură exotică povestirii.
Faptul că alte două piese de teatru shakespearene influenţează opera lui Meyer nu trebuie să ne mire: nu erau protagoniştii de la bun început un soi de Romeo şi Julieta proveniţi din lumi „al dracului”…  de diferite?

John Steinbeck – Nopţi fără lună

În primul rând la romanul „Nopţi fără lună” al lui John Steinbeck este incompletă traducerea titlului original – „The moon is down”, fapt care induce în eroare cititoarele avide de poveşti de dragoste siropoase. În al doilea rând, deşi are o legătură directă cu momentul „Pearl Harbor”, aşa cum susţin criticii, povestea are un aer profund „a-istoric”. E o poveste clasică în care invadatorii luptă cu invadaţii până le seacă puterile. Invadaţii, binenţeles, nu sunt români: asta se observă din tăria de care dau dovadă în a-şi conserva tradiţiile şi în a pedepsi trădătorii. Sunt atât de rezistenţi şi de credincioşi încât ca român, nu-ţi vine să crezi că aşa ceva poate exista în realitate şi vei fi tentat să cataloghezi scrierea drept utopică. Dar cum spunea un muzician relativ celebru, „nu toate popoarele sunt atât de constipate ca noi”.

Ileana Vulpescu – Arta conversaţiei

Aviz amatorilor: „Arta conversaţiei” a Ilenei Vulpescu NU este un studiu despre cum să vorbeşti frumos.
Aviz tembelilor: Da, titlul este foarte potrivit cu acţiunea „romanului”, căci despre un roman este vorba, unul dintre cele mai bine scrise romane ale literaturii române moderne.
Aviz elevilor de liceu: Credeţi-mă, nu e un motiv de laudă că tot ce aţi citit în patru ani de liceu este doar „Moromeţii”. Este mai „cool” să menţionaţi şi „Arta conversaţiei”
Lipsit de patetism retoric, ironic pe alocuri, excesiv de înflorat, dar cu la fel de excesiv bun-gust,  romanul „Arta conversaţiei” foloseşte ca pretext discuţii neverosmil de lungi şi de elaborate pentru a prezenta sitauţii dureros de verosimile din viaşa românilor: îl puteţi lua şi ca pe un mic tratat de istorie a indivizilor.
În fine, aviz tuturor celor care au făcut posibilă detronarea Hertei Muller, câştigătoare a premiului Nobel, din rândul cel mai bine vândute autoare de anul trecut pe piaţa românească, înlocuind-o cu Mihaela Rădulescu, fata cu mult „Elan” în muncă, în ultimele două luni ale lui 2009.
 „Majoritatea criticilor fac cronici la oameni nu la cărţi. Dacă X ar fi directoare de editură, nevastă de director, redactor măcar pe undeva, ar fi plouat cu osanale la adresa ei, dar aşa? Cine este X? O scriitoare care stă acasă şi scrie, care nu trage sfori, nu face parte din nici o gaşcă, nu declară pe nimeni genial, ca acela s-o declare şi el genială, şi care, pe deasupra, mia are şi-un talent solid, un gust desăvârşit, calităţi care, oricum, nu se iartă!”
(citat din „Arta conversaţiei” de Ileana Vulpescu)