Emil Cioran – Pe culmile disperării

Ce blestem o fi pe capul unora de a nu se simţi bine nicăieri? Nici cu soare, nici fără soare, nici cu oameni, nici fără oameni?” (68)

Îmi place Cioran, pentru că în avântul lui de a-l critica pe Dumnezeu, mie unul îmi întăreşte credinţa:

Cine ar putea preciza ca vecinul meu suferă mai mult decât mine sau că Iisus a suferit mai mult decât noi toţi? Nu există măsură obiectivă, deoarece ea nu se măsoară după excitaţia exterioară sau indispoziţia locală a organismului, ci după modul în care suferinţa este reflectată şi resimţită în conştiinţă”(16)

Asta îmi aduce aminte de versurile lui Bob Dylan din „Dear Landlord”:

Dear landlord
Please heed these words that I speak
I know you’ve suffered much
But in this you are not so unique

… desigur, suferinţa lui Iisus nu este unică. Despre superioritatea suferinţei lui Iisus nu pot vorbi: eu unul nu am suferit cât El, dar cred că au fost sfinţi care au făcut-o. Dar nu asta e important: important nu este gradul de obiectivitate al suferinţei, ci ceea ce înţelegi din ea. Am văzut femei singure schimbându-şi radical stilul de viaţă după ce le-a murit pisica, şi atei întorşi din închisoare.

Importantă nu este suferinţa lui Iisus, şi ce mi se pare mie foarte ironic, este că a trebuit să sufere numai ca să ne facă să credem în Cuvântul Lui. Vă daţi seama că astăzi nu mai exista creştinism dacă Iisus nu trecea prin chinul răstignirii? „Dacă Iisus n-ar fi murit pe cruce, creştinismul n-ar fi triumfat.” (148) Toată tradiţia noastră seculară de ortodocşi se ducea pe apa Sâmbetei, pentru că nimeni nu ar fi crezut în El. Credeţi că interesează pe cineva fundamental faptul că Fiul lui Dumnezeu a vorbit despre „Iubirea de Aproape”? Sau despre „Ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor”? Să fim serioşi: important pentru noi, oamenii, era să-l vedem murind, apoi înviind. Vroiam să vedem, să ne asigurăm că e unul mai puternic ca noi. Importantă este întotdeauna Puterea, rareori Bunătatea. Ironia şi mai mare este că Puterea lui Iisus venea din bunătate.

Revenind la Cioran:

Bestialitatea vieţii m-a călcat şi m-a apăsat, mi-a tăiat aripile în plin zbor…”(21) …

Aici Cioran face aceeaşi greşeală pe care o fac şi eu deseori: confundă Viaţa cu Oamenii.

Viaţa luată în sine, nu-ţi poate face rău. Viaţa e o chestie pasivă, ea doar există. Dinamic eşti tu şi oamenii din jurul tău. Totul este urmarea faptelor tale, sau ale celor din jurul tău. Numai de Viaţă puţini sunt aceia ce au dreptul să se plângă.

Nihilismul lui Cioran are un iz eroic: nu e distructiv, ci empatic :

Nu ştiu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie să avem, prieteni şi aspiraţii, speranţe şi visuri.”(10)  […] “Toţi aceia care se vor înconjuraţi în agonie de prieteni o fac dintr-o frică şi dintr-o imposibilitate de a suporta momentele finale.” (11)

Cum să mai ai idealuri când există pe acest pământ orbi, surzi sau nebuni? Cum să mă bucur de lumina pe care altul n-o mai poate vedea sau de sunetul pe care nu-l poate auzi?” (95)

Cum să te bucuri atunci când simţi că vei înnebuni? Şi apoi se adaugă conştiinţa morţii mai persistentă şi ma sigură decât cea a nebuniei. Ce rost are să-i vorbeşti de bucurie unui om care se află într-o imposibilitate organică de a se bucura?” (110)

Observaţi că el nu motivează pasivitatea prin inutilitate apriorică (oricum murim, deci care-i faza?), ci prin empatia cu cei care nu se pot bucura.

E trist că are dreptate aici:

Sunt experienţe cărora nu le mai poţi supravieţi. După ele simţi cum orice ai face nu mai poate avea nici o smenificaţie. Căci după ce ai atins limitele vieţii, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic şi aspiraţia obişnuită îşi pierd orice farmec şi orice seducţie.” (12) […] “La marginile vieţii ce nu este prilej de moarte? Mori din cauza a tot ce există şi a tot ce nu există.” (13)

Pesimismul este contagios:

De ce actului sexual îi urmează tristeţea, de ce după o beţie formidabilă sau după un paroxism dionisiac eşti trist? De ce marile bucurii aduc tristeţea? Fiindcă o dată cu elanul consumat în aceste excese mai rămâne numai senzaţia ireparabilului şi sentimentul părăsirii şi al pierderii, care ating o intensitate în ordinea negativă dintre cele mai puternice. Eşti trist după satisfacerile sexuale şi dionisiace, deoarece în loc să ai sentimentul unui câştig, îl ai pe acela al unei pierderi.”(63)

Pesimismul lui Cioran este superb: e prea real şi prea serios pentru a fi autodistructiv.

„Cunoaşterea este o plagă pentru viaţă, iar conştiinţa o rană deschisă în sâmburele vieţii. [… ] Personal îmi dau demisia din omenire. Nu mai vreau şi nu mai pot să fiu om. Căci ce aş mai putea face în această calitate? Să lucrez la un sistem social şi politic sau să nefericesc o fată? Să mai urmăresc inconsecvenţele în sistemele de filosofie sau să activez pentru realizarea idealului moral sau estetic?” (69)

„Dau în scris pentru toată lumea care va veni după mine, că n-am în ce să cred pe acest pământ şi că unica scăpare e uitarea absolută. Aş vrea să uit de tot, să nu mai ştiu nimic de mine şi de lumea aceasta.” (78)

„Simbolul meu este moartea luminii şi flacăra morţii. În mine se stinge tot ce e sclipire, pentru a renaşte în fulger şi în trăsnet. Şi întunericul însuşi nu arde el în mine?” (87)

Uneori, îmi aduce aminte de tratatul despre leneşi al lui Tom Hodgkinson, pentru că în mentalitatea lui Hodgkinson, Cioran nu poate fi decât un leneş de primă clasă. Una dintre soluţiile lui este suprimarea voinţei:

„Cum a vrea ca într-o zi toţi oamenii cu ocupaţii sau cu misiuni, căsătoriţi sau nu, tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi, serioşi sau superficiali, trişti sau veseli, să părăsească locuinţa şi birourile lor şi renunţând la orice fel de datorie, să iasă în stradă şi să nu mai voiască nimic.”(79)

El neagă totul, mai puţin omul şi sentimentele umane:

„Cred că forma cea mai esenţială a iubirii este iubirea dintre bărbat şi femeie, care este nu numai sexualitate, ci implică un complex întreg de stări afective a căror fecunditate este destul de sisizabilă. Mă întreb: s-a sinucis cineva pentru Dumnezeu, pentru natură, pentru artă?”(116)

Cioran îşi asumă subiectivismul, şi astfel, spre deosebire de alţi filosofi, el nu emite legi, ci noţiuni, cărora nu trebuie să li te supui, ci pur şi simplu empatizezi cu ele:

„Excesul de subiectivism , la oamenii care n-au ajuns la credinţă, nu poate duce decât la megalomanie sau la autodenigrare. Când te preocupi mult de tine însuţi, nu poţi ajunge decât să te iubeşti sau să te urăşti dincolo de orice măsură. În amândouă felurile te lichidezi înainte de vreme. Nu e subiectivism acela ce nu te face Dumnezeu sau Satana.” (177)

Anunțuri

Il diario di Dracula – Marin Mincu

Este, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai bune cărţi cu Dracula. În principiu are tot ce-i trebuie: documentare istorică, laitmotive şi arhetipuri orgiastice, demonice, şi aşa mai departe. Porneşte de la un fapt real: între 2 februarie 1463 şi 28 august 1464 Vlad Ţepeş a fost ţinut prizonier de Matei Corvin, într-o celulă aflată sub Dunăre, în apropierea Budapestei. Ce învăţăm din asta la prima vedere: 1. Că românii se trădau între ei şi în secolul XV, şi … 2. Că ai Draculaului de unguri, în secolul XV aveau închisori sub Dunăre, în vreme ce noi abia aveam pivniţe sub case.

Buun… acestea fiind rezolvate, trebuie spus că motivul încarcerării a fost absolut imbecil: posibilitatea ca Ţepeş să fi fost un aliat al turcilor era exclusă, dar se pare că interesele Papei erau altele.

Descoperim aşadar un Dracula veridic: educat într-un spirit catolic, crescut apoi de musulmani, şi în final conducător al valahilor. Pentru că dacă într-adevăr vrem să-l considerăm pe Dracula un vampir, nu trebuie să pierdem din vedere nişte aspecte mai mult decât verosimile: dacă a fost sodomizat în timp ce era captiv la turci? Cum s-a simţit când a aflat că părinţii i-au fost ucişi? Cum s-a simţit să fie trădat în repetate rânduri? Ce sexualitate putea să mai aibă un om care aproape că s-a născut cu imaginea sângelui înaintea ochilor?

Per esempio, ştiaţi că unul dintre obiceiurile otomane era acela de a defeca la comun? Nu, serios, se căcau cu toţii în grup, stând cur în cur deasupra unei găuri, parlamentând printre spârcâieţi şi pârţuri, apoi se ştergeau la cur unul pe altul în semn de respect.

Oau, asta da ţară civilizată! Erau atât de civilizaţi că francezii le-au urmat exemplul: Regele Soare şi-a luat servitori speciali care să-l şteargă după ce făcea treaba mare. Şi cică Vlad Ţepes era nebun!

Om fi fost noi un popor de ţărani înapoiaţi fără închisori sub Dunăre, dar măcar ne-am şters la cur singuri!

Şi da… de ce nu ar fi Dracula altceva decât întruchiparea nereuşită a unui basm popular românesc despre tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte?

Alle Nozze Sotteranee des Misteri Eleusini il pastore mioritico oppone le Nozze Cosmiche” (77).

Alan Gibbons – Legiunea vampirilor

Autorul, deşi nu a fost niciodată-n România (cel puţin aşa dă senzaţia…), şi în materie de geografie e un soi de bâtă de lemn încovoiată până la inutilitate, a prins din zborul liliacului cum stă treaba cu „spiritul mioritic”. E aici un personaj, pe nume Dimitrescu, vânător de vampiri cu experienţă , „scârbit de lipsa de împotrivire a sătenilor”. Şi mai este castelul lui Dracula, care se numeşte „Ceşcuţ”, probabil în aminitrea răposatului „Ceaşcă” ( Ţineţi aproape până o să vorbim despre „Cizmuliţă” ).  Binenţeles, faptul că Ceşcuţ e un castel în munţi, undeva în apropierea Constanţei, e doar o problemă geografică axiologică. O puteţi lua ca pe o dilemă testamentară eminesciană (… sună uşor cretin… ştiu…) gen „să-mi fie codrul lin pe-ntinsele ape”. În rest, cartea e mediocră în ciuda vampirilor foarte monstruoşi.

John Howard Griffin – Black like me

Cartea asta e versiunea originală şi serioasă a filmului „Agathe Clery”, în care o tipă suferă de o boală care-i înnegreşe pielea, e nevoită să-şi schimbe stilul de viaţă, apoi se vindecă şi revine la culoarea iniţială. Bine, francezii anului 2008 sunt mai relaxaţi când vine vorba de probleme rasiale decât americanii anului 1959. În timp ce o citeam, chiar m-am gândit dacă nu cumva Etienne Chatiliez a vrut să-l ironizeze pe Griffin.

Cert este că intenţia lui Griffin a fost de a schimba mentalităţile cât mai eficient, şi nu cât mai distractiv. Deci da, autorul ia pastile, stă la soare şi devine negru. Unii zic că acest tratament stupid i-ar fi provocat moartea în urma unui cancer de piele. Teorii conspiraţioniste americane… ce să le ceri? Griffin nu a avut niciodată cancer de piele. Deci, re-capitonat cu o piele tuciurie,  micuţului Howard nu-i mai rămâne altceva de făcut decât să se integreze în medii de toleranţă extremă: în New Orleans e brusc tratat ca un frate, iar în Mississippi ca un paria.

Sunt însă câteva situaţii care mi-au captat interesul în mod deosebit:

– cică în spaţiile publice negrii nu aveau voie să folosească aceeaşi toaletă cu albii. Interesant! În România nu există toalete publice, doar nişte foarte rare doze de căcat în care intri pe riscul tău.

– apoi, cică în mijloacele de transport în comun albii se uitau urât la negri. În România, în mijloacele de transport în comun există o normalitate exemplară, cea în care toată lumea se uită urât la toată lumea, şi o anormalitate la fel de exemplară, cea în care un grup de cocalari mai mult sau mai puţin elevi, mai mult sau mai puţin muncitori veniţi de pe şantier (e greu să-i deosebeşti…) urlă şi se hăhăie zgomotos ca nişte maimuţe.

– la fel, cică pentru a avea drept de vor, negrii stăteau la cozi infernale, apoi erau puşi să citească texte în chineză. Mie asta mi se pare o nimica toată: acelaşi lucru se întâmplă la noi dacă vrei să-ţi plăteşti impozitele.

Pe scurt, cu aceste câteva exemple, stau şi mă gândesc dacă nu cumva ar trebui să mă apuc şi eu să scriu o carte cu titlul „Român ca mine” – va ieşi ceva interesant… experienţa unui om de care toată lumea din ţara lui îşi bate joc, fără ca el să fie „negru”, galben, „jidan”, bubos, bolnav, homosexual sau mai ştiu eu cum… listă cu termeni discriminatorii cred că găsiţi pe Goagăl. A fi român, înseamnă să trăieşti discriminarea în stare pură: semenii te urăsc tocmai pentru că le semeni.

Florica T.Câmpan – Povestea numărului π

Deci.. pe vremea când în România nu se putea vorbi despre Dumnezeu, dar cine vroia să fie un pupincurist mai cu ştaif vorbea despre ştiinţă, a scris Florica T. Câmpan cartea „Povestea numărului π”. Dar, dacă ignori formulele de adresare prolecultistă, didascaliile mediocre, şi tonul instructiv-educativ de clasă primară ( penibil în raport cu matematicile teoretic avansate), cartea are ceva infomaţii interesante. E drept că la ora actuală aceleaşi informaţii le poţi lua şi de pe net, dar ratezi o lectură haioasă.
Pe scurt, pe lângă faptul că te vei delecta cu antiteza dintre inteligenţa ştiinţifică a autoarei şi stupizenia naivităţii din tonul pe care-l are, vei descoperi personalităţile unor oameni fără probleme care au împărţit cercul în pătrăţele până le-a venit rău. Şi uite aşa, au descoperit unii două zecimale, alţii trei… până-n 1958 când s-au publicat pe cinci pagini primele 10.000 de zecimale ale numărului π. Nu că le-ar folosi cineva… pare-mi-se că până şi-n programare se folosesc doar primele cinci sau şase, dar unii consideră chestia asta foarte importantă.