literatură străină

Dostoievsky – Umiliți și obidiți

Am scris cred undeva că Dostoievsky este un soi de Shakespeare al popoarelor slave. În „Umiliți și obidiți” începe cu tema din Romeo și Julieta.

Aparent, avem un tânăr de familie nobilă care se iubește iremediabil cu o tânără de familie modestă.

În timp, constatăm că totul se rezumă a fi un act ratat:

„Ce fericiți puteam fi împreună” – pentru că da, Alyosha este un copil răzgâiat, Natasha este exagerat de încăpățânată și miezul aparent al discordei deriva din relatia lor esuata.

Spun „aparent” pentru că de fapt Nellie este centrul poveștii, nu cearta dintre cele două familii. Ea este fiica nerecunoscută a printului Valkovsky, prin moartea căreia se va confirma mișelia acestuia.

Charles Dickens – David Copperfield

Cel mai complex și mai misterios personaj din David Copperfield rămâne Uriah Heep.

Caracterul lui Steerforth este oarecum previzibil, încă din momentul în care îl confruntă pe domnul Mell și are grijă ca acesta să fie concediat: respectuos dar arogant, Steerforth este un agent al haosului. După scena în care fuge cu Emily apoi o părăsește mi se pare ca aduce un pic cu Stavroghin.

Uriah Heep în schimb se ascunde mereu sub falsa modestie: calculat și atent, prin șantaj și înșelciune își face loc într-o societate potrivnică.
În fine… se întâmplă multe în „David Copperfield” – este un bildungsroman în adevăratul sens al cuvântului marcat de stilul încărcat și aparent naiv al lui Dickens

Lucy Foley – Lista de invitați

Alertă de spoiler: ăla musculos de era mirele o violase de fapt pe sora miresei. Și îl omoară sora lu băiețelu’ de l-a omorât el cand era mai tânăr. Ce sa zic… un roman polițist cu evidente influențe Agatha Christie-ene care desi este scris din perspectiva personajelor (asta fiind nota de așa-zisă originalitate a autoarei) stă foarte prost la capitolul „introspecție”. Păcat că toată acțiunea se petrece pe ultima sută de pagini.

Delia Owens – Acolo unde cântă racii

Cand am început să citesc romanul ăsta mi-am adus aminte nu știu cum de „Marile speranțe” a lui Dickens. Dar după ce am trecut etapa violențelor familiale mi-am dat seama că se vrea un bildungsroman pe repede-nainte, ca un „Little Women” postat pe facebook.

Veți descoperi niște descrieri foarte frumoase în schimb imposibil de reprodus in film, pentru că autoarea este de meserie zoolog și se simte pasiunea profesionistă pentru natură.
Mai puțin știut probabil este faptul că sotul scriitoarei a fost acuzat de crimă în perioada când aceștia trăiu în Zambia, victima fiind un braconier. Evident ca Delia Ownes a negat, evident că nu este suspectă, dar paralela cu povestea din această carte este evidentă – mai ales pasajele despre supraviețuirea speciei.

Fredrik Backman – Un bărbat pe nume Ove

nu este un roman. Este o poezie. E greșit să-l punem pe Ove să concureze cu vreun personaj al lui Dickens. Ove nu este un caracter al lui La Bruyere. Ove este poezia piulițelor, a cheilor fixe si a imbinarilor perfecte atunci cand repari ceva.

Ove nu e doar laitmotiv. Ove are cadență, ritmul lui e ca bătaia unei inimi, iar povestea este o electrocardiograma. Nu pot fi surprinse în nici un film detaliile aceste cărți: de exemplu mecanismele de acceptare a morții sunt surprinse în monologul interior al protagonistului care trece de la ”ea este aici” la ”ea a fost aici”.

Dincolo de ironia la adresa societății suedeze și a stilului de viața scandinav… Ove este o carte de suflet, mult prea optimista in pesimismul ei pentru a fi analizata la microscop.

Arthur Golden – Memoriile unei gheise

Spunea într-un interviu Denzel Washington ca e mereu de preferat un regizor nergu să facă filme despre negri. Nu din motive rasiale, ci din motive culturale – și dădea un exemplu fondator: Steven Spielberg ar fi putut să regizeze Goodfellas (sau Casino, adaug eu…) și Scorseze ar fi putut să regizeze Lista lui Schindler dar diferențele culturale ar fi fost o barieră.

Cam asta se întâmplă cu „Memoriile unei gheișe” – e un roman bun, dar e un prag cultural pe care Arthur Golden nu-l poate depăși – pentru că e american, pentru că vrea să facă vânzare, pentru că e ahtiat după senzațional – nu contează.

Este foarte complicat pentru un occidental – mai ales pentru un germanic – să înțeleagă plăcerea de a interacționa cu o femeie fără să o fuți, fără să se reducă totul la un schimb de fluide între organele genitale. Americanul este un animal pragmatic prin definiție, nu poate susține o erecție numai pe bază de promiscuitate: cum și de ce să stai de vorbă cu o femeie dacă nu îi dai niște bani ca să îi iei virginitatea?

Sau… unde e punctul culminant dacă nu ai un tip libidinos care face colecție de sânge de virgine?

Unele scene din „Memoriile unei gheișe” sunt occidental de pornografice: adică le savurezi dar nu-ți place să te uiți înapoi.

Dar dincolo de aerul exotic, „Memoriile unei gheișe” este un reprezentant de seamă al kitsch-ului (vezi treaba cu imitație naivă și gust banal) – are un început promițător, înzestrat cu imagini specific orientale, se transformă în scurt timp într-o expresie a vulgarului occidental, o foaie contabilă de cea mai joasă speță a unei culturi din care, în imensitatea ignoranței sale, autorul nu a înțeles nimic – pe scurt, e un „dobitocule”.

Golden candidează la titlul de „Scriitori americani ce descriu Asia mai jenant decât James Clavell” – și credeți-mă că e o luptă acerbă acolo, pe ringul căreia s-au vânturat mari sume de bani.

Și nu spun asta doar din cauza mizuage-ului – care la drept vorbind este o temă discutabilă: până la 1956 în Japonia virginitatea se vindea pe bani, dar sursa de inspirație a lui Golden (Mineko Wasabi) s-a născut in 49, deci nu avea cum să prindă vremurile alea. Practica nu se leagă mereu cu teoria – clar femeia nu a prins războaie, dar cutumele nu poți să știi cum au funcționat – cert este că romanul este corect d.p.d.v istoric. Dar este totuși scris libidinos. Nu sade ascuns vreun Haruki Murakami în spatele lui…

Boris Pasternak – Doctor Jivago

„Ai citit literatura rusă?” – sau “Ai citit clasicii ruși?”

Nu știu de ce întrebarea asta a avut mereu ceva greu în ea, ca și cum undeva pe cer ar apărea chipurile bărboase sau mustăcioase ale unor dumnezei care cunosc atât de multe lucruri despre spiritul uman încât ești un vierme nedemn de milă dacă nu ai intrat în contact cu scrierile lor. Românii vorbesc despre ei cu un respect și o teamă specifică lingăilor… ca și cum doar simplul fapt că au folosit litere chirilice îi face intangibili.

În școala americană de creative-writing există o regulă simplă pe care Pasternak (și rușii în general) o încalcă: personajele să fie ușor de urmărit. De exemplu, la Steinbeck Tom Joad rămâne Tom Joad de-a lungul întregii povești, și i se mai poate spune Tom, Tommy sau Tomitza dacă nu există nimeni cu un nume asemănător. La ruși, Antonina Alexandrovna Gromenko este câteodata Antonina, alterori Tonia, alteori Gromenkova și alte variații, ca și cum tot universul are logica slavonă a numelor, iar acest hack foarte util la evitarea repetițiilor ar trebui să îl adoptăm cu toții. Deci aviz amatorilor…

Spun asta ca să fi clar de la bun început că Pasternak este un scriitor rus, care din păcate, nu a fost înzestrat cu deja hipsterescul chip rusesc. Nu știu dacă doar barba face diferența, dar mie, „Doctor Jivago” mi se pare o carte prin excelență despre nimicnicia vieții rusești. Mi se pare înfiorătoare, și înțeleg de ce a fost interzisă (mă miră că Putin o tolerează).

Pasternak are gândirea epopeică și mesianică a lui Dostoievsky, liberalismul lui Tolstoi, ironia lui Cehov, sângele rece al lui Bulgakov curajul lui Soljenitin și lirismul lui Esenin.

Romanul începe cu o sinucidere din tren, făcând o trimitere atât de fină la universul Rusiei regaliste din Anna Karenina (acolo trenul este un laitmotiv).

Intr-un univers sfâșiat de războaie politice, pentru Jivago nu există politică, ci doar iubire de oameni. Logica lui este foarte greu de asimilat: se face doctor pentru că poezia i se pare lipsită de sens, dar în contact cu oamenii îi simte lipsa. Condamnă exagerările regimului țarist, dar nici nu poate întelege sensul revoluției ruse. Să nu uităm că acest roman marchează un moment atât de important pentru istoria omenirii: însângerata concepție a comunismului. Veți vedea cum oamenii mor la fel ca în mai toate războaiele rusești. dintr-o singură frază:

„Chiar și acum nimeni n-are curajul să spună că tatăl lui nu a făcut bine repezindu-se să-l ajungă pe smintit din urmă, când acesta se năpustise pe platformă, și că nu trebuia să oprească trenul după ce nubunul, îmbrâncindu-l pe Grigori Osipovici și dând de perete ușa vagonului, se aruncase din mers cu capul în jos pe terasament, așa cum sar înotătorii în apă, luându-și vânt de pe debarcader” (I29)

O scenă cutremurătoare este destinul lui Pamfil Palîh, acest Decebal din romanul lui Ileana Vulpescu, adorat de propria lui familie, care… „Ca să-i mântuiască de suferințele viitoare și ca să pună capăt propriilor dureri, și-a omorât cu mâna lui soția și copiii. I-a omorât cu același topor tăios ca briciul cu care le cioplea jucărioare de lemn fetițelor și lui Flionușka, băiețelul, la care ține cel mai mult.” (II111)

Nu există eroi: Komarovsky este modelul celui mereu înșurubat: el va muri fericit, onorat (poate cu steagul pe piept) – căci indiferent de regim – el va fi util. Pentru el nu există șantaj, ci doar negociere condiționată. Strelnikov (soțul Larei) este revoluționarul de sacrificiu, această combinație fericită de Ion Caramitru cu Sergiu Nicolaescu et company – din vânător devine atât de ușor vânat.

Jivago este un visător incurabil, cu o demnitate apăsătoare pe umerii istoriei: el o iubește atât pe Tonia cât și pe Lara. El vrea o lume normală și pașnică pentru toți, nu o Rusie care să conducă planeta. Așa cum femeile din viața lui ajung să se susțină una pe alta, și el ajunge să stea la masă cu Strelnikov – vor depăna amândoi amintiri, regretându-și fiecare alegerile făcute: unul că a lăsat-o pe Lara să plece, celălalt că a devenit un criminal în numele unei ideologii trecătoare. Primul se va recăsători sfârșind mediocru, celălalt se va sinucide

Nu este de mirare așadar că Jivago nu înțelege rostul nici unei tradiții înafara celor util creștine (pe care le-a învățat de la pragmaticul său unchi). În momentul morții nu are toate actele la zi, nu pentru că ar fi un anarhist, ci pentru că alege să nu facă parte din nici o tabără. Fugărește pe stradă o fată Morgana ce spera să fie Larissa Feodorovna, dar care se va dovedi a fi o simplă trecătoare, o banală momeală în drumul său către moarte. Aceasta din urmă va sfârși la rândul ei într-o frază ce descrie un veac de istorie a Rusiei, de-a lungul căreia incertitudinea dreptului la viață a devenit o normalitate:

„Probabil că fusese arestată pe stradă, după cum murise și dispăruse fără urmă, uitată sub vreun număr anonim din listele pierdute ulterior, într-unul dintre nenumăratele lagăre de concentrare din nord, speciale pentru femei” (II230)

Chuck Palahniuk – Fight club

Fight Club este capitolul nescris din “Mitul lui Sisif”. Este o carte despre lucrurile pe care nu le vrei dar totuși le faci pentru că așa trebuie.

Sigur, e la îndemână să spui că e ceva psihologic pe-acolo. Oricum, scriitura nu e ușoară, iar povestea foarte neclară. Faptul că s-a făcut un film a ajutat mult.

Dincolo de faptul că are un schelet narativ foarte bolnăvicios (nu e de mirare că autorul a fost refuzat de atâtea edituri), este o poezie urbană în toată splendoarea. Este primul strigăt de ură și dezgust la adresa magazinelor Ikea și a consumerismului în general. Este vocea neprihănită a anarhismului sugrumată de pretențiile excesive ale romantismului.

E un roman frumos.

Și da, la sfârșit protagonistul moare, nu e cum ne zice Hollywood-ul. Îi scrie iubitei din Rai, pentru că nici un om care a cunoscut Depresia nu crede că se poate trăi cu ea.

Hanya Yanagihara – O viață măruntă

Las câteva observații despre o carte ce sper să devină undeva într-un viitor imaginar parte din programa obligatorie de liceu. Nu de alta, dar pot exista povești cutremurătoare care să vină și din partea unor autori contemporani, nu e musai să rămânem fideli zbuciumurilor dostoievskiene pretinzând că ele simbolizează absolutul trăirii umane.

Evit să fiu exagerat, dar în “O viață măruntă” mi se pare că este descris in detaliu mecanismul chirurgical al unei depresii. Nu cred că există personaj față de care să ai o oarecare empatie și să nu-i ințelegi potențiala dorință de sinucidere.

Jude (în definitiv protagonistul) este cel care trezeste cele mai intense trăiri. Asemeni lui Richard al III-lea este ologit atât fizic cât și psihic, dar în lipsa unui context medieval devine un avocat de succes. Tăria sa de caracter de care dă dovadă la procese este exact cheia lipsă din sufletul său: e capabil să pună la punct criminali dar se lasă bătut și umilit de Caleb, un coleg mediocru. Mersul său oedipian e provocat de un psihiatru care l-a lovit cu mașina, deci șansa lui la o salvare instituționalizată este nulă.

Cartea asta prezintă atât de clar chipul senin al homosexualității, camaraderia, iubirea sinceră lipsită de obligații dintre Jude și Willem, dar și reversul medaliei – sexul și starea abjectă a pedofiliei – urmările ei asupra personalității unui copil, dependența de călăul Luke, terapia de șoc a doctorului Taylor.

Este de remarcat faptul că Jude este privat de contactul sexual sau emoțional cu femeie – singura figură maternă fiind Ana, o tânără aflată cumva la trecerea dintre viața sa de abuzat și cea de tânăr avocat în devenire, care dispare din viața lui mult prea devreme.

Jude este un Yeti al psihopatologiei (autoarea însăși a recunoscut că a exagerat) care devine apoi parte a unui grup de prieteni pe care îi iubește și îi apreciază dar față de care nu se poate exprima: supraviețuitorul JB dependent de droguri, frumosul Malcolm, cel bine ‘clădit’ și prietenos, Willem cel prea-empatic și mai ales Harold, acest Salvator Fără Șanse care apucă să spună povestea unei garsoniere mizere. Într-un final el este Observatorul Trist al poveștii, cel care respecta întotdeauna crizele celor din jur, retras, atent, constant, patern – căci în fața inevitabilei morți ce cândva i-a răpus propriul fiu (apoi îi sinucide fiul adoptiv) el rămâne un supraviețuitor din întâmplare judecându-și singur deciziile și neputințele.

Recomand lectura acestei cărți însoțită de orice piesă a lui Mahler (mie îmi place cvartetul la pian, dar nu e musai ăsta). O să plângeți poate, dar se merită!