Guy Corneau – Există iubiri fericite?

De fapt, între noi a fost mereu o iubire bolnavă.

Bun. Deci există părinţi care te influenţează într-o direcţie sau alta, şi poţi fi conştient sau nu de asta, până una alta nici nu te interesează prea tare teoriile astea care ocupa 3 sferturi din carte.

23 decembrie, libraria Şt. O. Iosif, Braşov:
– Nu va supăraţi, îmi căutaţi şi mie un titlu?
– Spuneţi vă rog!
– „Există iubiri fericite?”
– Da.
– Nu, ăsta e titlul.
– A, mă scuzaţi! Imediat… să caut pe calculator…

Şi poate că da, fiind născuţi din mame suntem cu toţii programaţi arhetipal sa recunoastem ceea ce este de natură maternă. Şi poate că tatăl ne învaţă să fim masculini, iar lipsa lui îi face pe bărbaţi să fie mai fustangii, iar pe femei mai incerte în definirea unui model masculin pe care să-l dorească. Şi da, ne imităm părintele de acelaşi sex într-o primă fază a vieţii chiar dacă negăm asta, sau sub aceeaşi influenţă putem face exact contrariul acţiunilor săvârşite de părintele de acelaşi sex, pentru că mintea omului e complexă şi e greu de gestionat in Excel rămăşiţele zilelor adunate între circumvoluţiuni.

Şi ce dacă toate astea ne influenţează atunci când ne strivim buzele orbeşte într-un sărut care e doar începutul unei lungi agonii?

Pe ai mei cel puţin îi pot lăsa singuri în casă. Şi nici nu e nevoie să sar din pat speriat că e mama bolnavă. Nu, ştiu că tata e cu ea, se vor descurca amândoi, se vor înţelege, se vor îngriji unul pe altul şi îmi vor spune abia la final prin ce au trecut. Pe ai tăi în schimb trebuie tot timpul să-i susţinem, să-i ajutăm. Mama ta e răcită, dar tatăl tău e plecat la un vecin, tatăl tău e internat în spital, iar mama ta are atât de multă grijă de el încât uită să mai mănânce şi într-un final i se va face şi ei rău. Sau, în definitiv, sunt sănătoşi tun şi venind de la slujba de la biserică într-o zi de sărbătoare încep să se certe. Iar când îi suni să îi întrebi ce fac…

Tipologii de femeie (interes strict egoist):

Fata de sticlă – invocă pretextul fragilităţii şi al hipersensibilităţii pentru a se refugia în cărţi sau lumi imaginare.

Seducătoarea – planuri mereu în schimbare, îi este foarte greu să se angajeze într-o relaţie de durată.

Marginala – un caz extrem, crescută numai de mamă deoarece prezenţa tatălui e un pericol (un inadaptat social sau violator). Inerţia o împinge la alcoolism, droguri şi prostituţie.

Amazoana – perpetuează trauma provocata de tată în loc să o vindece. Încearcă sa izbutească în toate, se vrea soţie perfectă şi mamă ideală. Hiperactivitate. Femeie a datoriei şi a principiilor. Respinge avansurile cu aceeaşi îndârjire folosită de o seducătoare pentru a le accepta. Uneori dispreţuieşte întregul neam bărbătesc.

Eterna adolescentă – opusul amazoanei, pasivitate extrema, incapabilă fie să acţioneze fie să fie receptivă.

Fata ascultătoare – cu simţul datoriei inoculat de familie, se simte vinovată când încalcă principiile învăţate. A pierdut orice contact cu propria ei spontaneitate şi originalitate. Are tendinţa de a rămâne fidelă cu orice preţ, ignorîndu-şi cu uşurină propriile sentimente. Păstrează trăsături de fetiţă deoarece nu are acces la propria-i autoritate. Se simte neînsemnată, „măritată cu un ideal care o striveşte”.

Femeia martir – sacrificiul de sine este o artă şi un devotament. Refulează în modul cel mai variat: suspine, toane, tăceri şi multe reproşuri.

Regina războinică – un caz rar pentru adolescente: a face sex cu un bărbat este pentru ea o muncă nerenumerată.

Fiica tăcerii – supusă şi tăcută, moşteneşte tăcerea tatălui. O parte din ea va fi mereu devalorizată de patriarhat

Important nu este celălalt, ci sinele. Din „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” dacă nu ştii să te iubeşti pe tine, nu poţi oferi nimic nici celuilalt. Încrederea în noi înşine, valoarea pe care ne-o atribuim, iată cheia problemei.

Îmi iubesc mama pentru că e singura care mi-a dat atenţie, dar o urăsc pentru că mi-a cerut prea multe

Aşa cred că ai fost şi tu. Ai fost pentru mine ca o mamă bolnavicioasă pe care n-am avut-o. Te-am iubit pentru că însemnam ceva pentru tine, şi am ajuns să te urăsc pentru toate cele pe care mi le-ai cerut. Mi-ai controlat fiecare colţ al inimii cu gelozia ta, şi te-ai asigurat că îl cureţi de praf şi de vechituri. Dar nu puteai să faci asta la infinit, nu puteai să ascunzi tot praful sub preş.

Absenţa tatălui o face se pare să devină o sclavă a nevoii de a plăcea: „Spune-mi că exist şi celelalte nu există”. Nevoia unei femei de a fi în centrul atenţiei trădează traume provocate de un tată distant sau neglijent. Incapabile să se bucure de lume alături de cei dragi, vor cerşi mereu privirea bărbatului. Speranţa ei este imposibil de realizat, şi va strica totul în acea relaţie.

Tu nu mă iubeşti (decizie definitivă şi irevocabilă). Tot drumul pe tren ai stat cu ochii în telefon şi nu te-ai uitat deloc la mine. Asta numeşti tu dragoste? Mie nu mi se pare normal. Tie niciodată nu ţi-a făcut plăcere să vorbeşti cu mine. Acum de ce ai ridicat capul din carte? Recunoaşte că te uitai la ea, nu poţi să mă minţi, ştii bine.

Apoi copilul. Femeia devine mamă iar prima angoasă se manifestă cu afirmaţia „Doamne, dacă ar şti ce îl aşteaptă!” – căci propriile ei aşteptări utopice nu au fost satisfăcute încă. „Dependenţa, pasivitatea şi angoasa sunt datul copilului supraprotejat”. Iar separarea copilului de mamă în absenţa tatălui este extrem de anevoioasă. Mai grav este când copilul trebuie să aibe grijă de mamă, deoarece atunci relaţia de prizonierat se intensifică.

Într-o zi m-am agăţat de gâtul tatei ca să-l pup aşa cum făceam de obicei, şi el mi-a zis: „Hai că eşti cam mare. Bărbaţii nu se pupă aşa!”. Şi am fost trist atunci că nu înţelegeam. Apoi într-o altă zi l-am auzit pe tata spunându-i mamei: „Nu mai intra peste el în baie, că nu mai e mic. Lasă-l în pace că se descurcă el cumva!”. Şi asta îmi repet şi acum când mă trezesc dimineaţa la 4 să pornesc la drum să-mi văd fiul: „Sunt mare, o să mă descurc eu cumva.”

Morala iudeo-creştină nu preţuieşte suficient trupul. Poţi face sex fără să-l respecţi, sau poţi fi abstinent respectând actul sexual. „Nu sexul e rău, ci ceea ce facem noi din el” Esther Perel a emis unui dintre motto-urile mele preferate: „sexul e murdar, practică-l cu persoana iubită.”

Bărbaţii ajung la romantism datorită sexului, iar femeile ajung la sex în urma romantismului. Sexualitatea excesiv opresivă sau excesiv supusă a bărbatului se manifestă astfel datorită unei exorcizări inconştiente a relaţiei cu mama.

Nimic nu este mai periculos decât culpabilitatea bărbatului în faţa dragonului matern: involuntar, redevine un băieţel ruşinat de libidoul său. Ruşinat să ceară partenerei explorarea propriei lor sexualităţi, se ascunde şi caută satisfacţia în compania femeilor uşoare care nu-l vor condamna niciodată.

Nu consider corpul uman urât. Mai ales pe cel al unei femei. E urâţit de antiteza îmbrăcăminţii care îl acoperă. Şi totuşi, spre deosebire de operele de artă, simplitatea trupului unei femei dă frâu liber imaginaţiei: te poţi opri oriunde, vei vedea că este bine. Ceea ce considerăm că înfrumuseţează trupul ne provoacă de fapt răni. Inelele, cerceii, brăţările, dantela… zgârie, jenează, distrubă, ceea ce desigur, în unele cazuri poate fi plăcut, dar nu aduce un plus de valoare corpului în sine, ci fanteyiilor noastre.

Cum îşi înving bărbaţii teama de femei (interes narcisist)

Dependenţa totală – Ea îi face de mâncare, îi spală, îl îmbracă. Bărbatului nu îi mai este teamă de femeie pentru că a înlocuit-o cu mama.

Facem un copil” – El o lasă astfel în pace să se ocupe de copil, fericit că a scăpat de relaţiile intime cu ea.

Contradependenţa, sau celibatul defensivse îmbracă singur, se culcă singur, mănâncă singur. Practică autodisciplina şi asceza refulându-şi nevoia de dependenţă şi comuniune. „Patul gol, singurătatea şi performanţa ocazională”.

Bucăţi de femeie – vezi Camil Petrescu, „Act Veneţian– cu o femeie face bine sex, cu alta merge la teatru, cu alta practică misticismul.

Postmodernistul – căsătoria cu o femeie cinstită şi respectabilă acceptată de familie, sexul cu o amantă care la chinezi şi japonezi este deasemenea acceptată de familie.

Mi-a spus: „Tu încă ai privire şi gesturi de copil!”. „Şi dacă sunt doar infantil?, i-am răspuns, Dacă nu sunt altceva decât un bărbat care nu s-a maturizat niciodată?”. “Nu te speria, mi-a zâmbit, aşa sunt toţi bărbaţii. Dar mie îmi place privirea ta.” „Asta pentru că eşti tânără şi nu ai încă nevoi!” “Nu contează, o voi ţine minte.

Modelul mamelor neglijate de soţi, arhetipul soţiei lipsite de dorinţe personale, toate acestea le determină pe femei să vadă în bărbaţi nişte fiinţe jalnice. Aşteptările lor sunt spulberate în primul rând de societate şi ideologia maselor. Lungi monologuri despre viaţa în doi vor fi considerate de ele dialoguri autentice, considerând că bărbatul merită această coerciţie, pentru că face parte din regnul pe care îl cunosc prea bine din alte situaţii. Dar asta nu va duce la egalitate, ci va submina cuplul. Simţind că spaimele îi sunt speculate, bărbatul fie se va supune, dar astfel va pierde respectul partenerei, fie se va revolta iar cuplul se va măcina în discuţii fără sfârşit. Bărbatul se va infantiliza.

Îmi cerea mereu confirmări ale iubirii pe care i-o purtam: „Dacă susţii că mă iubeşti ar fi trebuit să faci asta, sau nu ţi-ar fi greu să…”. Şi credeam că de la un punct încolo aceste cerinţe se vor termina. Dar continua cu ele, ca şi cum ar fi vrut ca eu să-i îndeplinesc toate idealurile construite din cioburile sparte de alţii. „Pot face asta” – îmi repetam cu încăpăţânare – „sunt capabil să discern frazele menite ignoranţei de cele ce necesită atenţiei. Sunt puternic, sunt echilibrat, iubesc, sunt fericit… iubesc, sunt fericit…”.

Antonimul iubirii este puterea. Jocul pentru putere poate distruge chiar şi o relaţie cu o viaţă sexuală activă: sex apoi ceartă. Şi iar sex, şi iar ceartă. Iubirea e înlocuită cu un război de uzură. Şi asta se întămplă pentru că niciodată nu renunţăm la idealul de iubire, la visul despre cuplu şi partenerul ideal. Ne este teamă să iubim ceva ce nu corespunde animei sau animusului nostru. De la „nu pot trăi fără tine” ar trebui să ajungem firesc şi fără frustrări la „te iubesc, nu trebuie să-mi confirmi mereu existenţa”, pentru ca în final să poţi spune „mă bucur că exist”. Nu poţi iubi sau respecta pe altcineva fără a te iubi sau a te respecta pe tine însuţi. Există o nevoie de unire şi o nevoie de separare care deasemenea trebuie respectată, şi în mod ideal, sincronizată.

Infidelitate: starea prin care uiţi momentul iniţial de pornire al fostei iubiri. Împlinire sau refugiu, în ambele cazuri este de greu de suportat ideea ca asta te face uneori fericit. Cu cât ai negat mai tare posibilitatea ei, cu atât realizezi că nu te poţi opri, şi rişti să schimbi macazul. Te sperie gândul că destinaţia poate fi aceeaşi. Uiţi că drumul e altul.

Fericirea este insuportabilă. Ştim să o visăm, dar nu ştim să o trăim. Fericirea nu e statică şi călduţă, nu stai pe un norişor asemeni unui ascet şi contempli divinitatea în miros de tămâie. Ar trebui să fie o bucurie palpitantă, o explotare continuă a fiinţei umane.

– Chiar cred că într-o zi o să-ţi refaci viaţa şi vei veni să stai aici.
– Să-mi refac viaţa? Cu cine?
– O vei cunoaşte tu când va fi cazul. E mai bine să aştepţi decât să cauţi.
– Aici? Dar aici nu pot.
– Cum să nu poţi? N-ai spus că aici stă copilul tău? De ce să nu stai lângă el?
– Dar eu nu vreau să mă mai însor.
– Bine, atunci vei trăi în concubinaj.
– Acuma vorbeşti ca mama.
– Pentru că aşa este firesc.

„Să te iubeşti pe tine însuţi înseamnă să trăieşti iubind ceea ce ţi-a fost dat, şi nu căutând ceea ce îţi lipseşte.”

Deci cum poţi să refaci o relaţie? Simplu: o distrugi. Spui toate adevărurile pe care le-ai evitat. Ţi-e teamă că astfel îţi vei băga părinţii în mormânt? De fapt, le vei prelungi viaţa cu zece ani. Crezi că vei neferici zilele partenerei/partenerului? Dacă sunteţi fideli primului moment de iubire, veţi trece peste orice. Dragostea nu judecă.

Şi dacă nu e asta vocaţia mea? Sunt incapabil să ofer căldura unui cămin, sunt ca un corb prevestind apatii intelectuale, dar din nefericire atras în mod stupid de chestii strălucitoare: inele lăsând urme pe degete sau pe buze, cercei smulşi involuntar din ureche, stele mărunte aruncate-n batjocură pe un cer întunecat, sau luna pe care în imbecilitatea mea cred că voi reuşi să o fur.

În definitiv, ce e normal în iubire? Cuplu – căsătorie – sex – copii? Dacă credeţi asta… pe bune… închideţi calculatorul, nu mai citiţi (plm, nu mai intraţi pe net), culcaţi-vă, noapte bună, hai pa!

Cuplurile nu sunt doar heterosexuale şi rareori sunt fidele. Cuplul e mai degrabă o vocaţie (dacă vreţi să fim ironici, bărbatul în cuplu e un „Soţ etern” dostoievskian). Pur şi simplu nu le iese tuturor cu aceeaşi intensitate sau fidelitate. Dar măcar să fie conştienţi de asta.

23 decembrie, librăria Humanitas, Braşov
– Nu va supăraţi, îmi căutaţi şi mie un titlu?
– Spuneţi vă rog!
– „Există iubiri fericite?”
– Imediat… cartea e apărută in 2000, nici o librărie Humanitas din ţară nu o mai are pe stoc.
– Cum adică? Nu mai există?

Anunțuri

Giovanni Papini – Viața lui Iisus

Ei bine da, iată o carte într-adevăr dedicată celor care nu merg pe la biserică. Papini e aici la fel de tumultos și învolburat ca în mai toate scrierile sale, dar de data asta chiar îți dă senzația că nu scrie de pomană
Pe de altă parte, cartea e dedicată și celor care n-au nimerit vreodată la o predică normală. E o scriere atât pentru cei care condamnă, și în special pentru cei care susțin creștinismul lui Becali. Mă rog, important nu e Papini, ci Iisus. Iată câteva dintre cele mai importante observații ale autorului asupra vieții Mântuitorului:
Iisus s-a născut într-un staul. Contrar imaginilor optimiste cu pruncul dormind într-o iesle, (așa cum probabil știm și din colinde) Iisus s-a născut de fapt într-un staul, adică în casa vitelor, unde doar jgheabul cu fân e curat. Sunt patru ziduri netencuite cu bolovani murdari pe jos. E la fel de murdar ca și lumea. Vitele sunt Firea, Ciobanii sunt Norodul iar Magii – înțelepciunea.
”Magii la Betleem înseamnă vechile teologii care recunos desăvârșita revelație. Știința ce se umilește în fața Nevinovăției, Bogăția care se culcă la picioarele sărăciei.”
Toți cei născuți în acceași zi cu Iisus vor fi uciși de Irod. Deci nimeni născut în acea zi în Betleem nu va fi martor la Răstignire. Nevinovați sunt rămași e vecie.
„Scufundarea în apă e dăinuirea unui Sacrificiu Omenesc” – se presupune că cei dintâi evrei ofereau nou născuții drept sacrificu pentru iertarea păcatelor celor mulți, până la Avram, când Dumnezeu a interzis acest lucru. Interesant este că nu întotdeauna a fost ascultată după aceea porunca lui Dumnezeu. Înecul era o modalitate de a pune capăt vieții acestor țapi ispășitori. Botezul lui Iisus are un truplu sens: pe de-o parte cel de a împlini proorocirea, apoi, acela de a curăți partea trupească și sufletească, dar și de a resacraliza un obicei păgân sângeros într-unul inofensiv.
Romanii au crezut multă vreme despre creștini că împlinesc ritualuri canibalice, având în vedere că aceștia susțineau că se împărtășesc cu trupul și cu sângele lui Hristos. Ce nu înțelegeu ei era modalitatea de funcționare a creștinismului, care da, păstra unele dintre ideile altor religii, dar fundamentul lor era cu totul altul: iubirea.
Stilul lui Papini de a sări de la patosul mesianic la pedanterismul raționalist este absolut fermecător. Într-un foarte elaborat capitol, veți găsi toate răspunsurile pe scurt date prigonitorilor morali ai lui Hristos: celor care cred că religia e ”opiul popoarelor”, celor care susțin că toate religiile sunt la fel, pentru că toate te învață să fii bun și iubitor – nimic mai fals: iubirea de semeni, necondiționată și adevărată, numai Hristos a propovăduit-o. Până la Iisus, oamenii erau învățați să-și iubească rudele, prietenii, poporul, chiar și sclavii – dar nu și dușmanii. Cum să creadă evreii în cuvântul lui Hristos, când Paslmii răsună de ocări împotriva dușmanilor? Iar Iisus a spus ”Doamne, iartă-i că nu știu ce fac!”.
„Satana nu-i ispitește decât pe cei mari și curați” – Iisus nu atinge banii. Banii nu sunt ai lumii sale – nu sunt nici o necesitate a corpului. El spune să se dea Cezarului ce-i al Cezarului. Nimic din ce e necesar lui Dumnezeu nu poți procura cu bani.
Iisus nu rostește niciodată cuvântul ”moarte” – despre cei pe care el îi învie, spune că dorm, pentru că nu vrea să stârnească lumea cu minunile sale. Nu e un vrăjitor.
”Căci mai lesne este să speli o cană decât să-ți speli sufletul. Pentru lucrurile moarte ajunge puțină apă și un ștergar; pentru suflet e nevoie de lacrima iubirii și de focul voinței. Nimic din tot ce-i în afara omului nu-l poate pângări, intrând în el, dar ceea ce iese din om, da, îl pângărește”
Un mare dușman al lui Papini este Nietzsche, pe care-l combate în câteva rânduri. Dacă autorul Anticristului îl considera le Iisus un om slab cu caracter de servitor, Papini îi răspunde: a sluji nu e totuna cu a fi slugarnic. Un conducător înțelept va fi mereu slujitorul poporului său.
Dintotdeauna oamenii au vrut să se asemene cu zeii, dar modelele lor de zei au produs războinici ca Ares sau ca Atena, meșteșugari ca Hefaistos, femei de lupanar ca Afrodita, geloși posesivi ca Zeus și așa mai departe. Iisus ne oferă modelul Tatălui – Dumnezeu Tatăl. Cât de mult își iubește un tată copii? Cum îi pedepsește, pentru a-i învăța să nu pățească ceva mai rau? Și cât de mult suferă când aceștia îl părăsesc? Și cum vrea tatăl să se poarte între ei fii lui? Dacă ești tatăl a doi copii, nu-ți dorești ca aceștia să țină unul la altul? Dumnezeu-Tatăl dăruiește dragoste necondiționat, chiar și atunci când copiii îl părăsesc, și când aceștia se întorc la el, asemeni fiului risipitor, el se bucură nespus.

André Glucksmann – Prostia

Cu multe din părerile lui Glucksmann despre prostie nu veți fi de acord.

Toți-oamenii-sunt-frumoși este o propoziție improbabilă din punct de vedere estetic; faptul că fiecare este susceptibil de a deveni bun, este o problemă de credință, deci și contenstabilă; dar nu există nici o îndoială că toți, fără excepție, suntem în stare să ne arătăm idioți: omul este singurulanimal capabil să devină prost” (26) – o putem lua ca pe o urmare firească a faptului că suntem raționali. După “Dubito ergo cogito” urmează două variante corecte. Prima este cea clasică… “Cogito ergo sum… sum ergo Dies est” – bun – dar pe calea cealaltă avem “Cuget deci se poate să fiu idiot”.

Cum pot fi prost? De exmplu, varianta cea mai cunoscută, este cea în care îmi pun singur bețe în roate, sau îmi tai craca de sub picioare.

Când l-am citit prima oară pe Bergson și teoriile lui despre râs nu am spus nimănui că nu înțeleg nimic. Țim minte că eram prin anul doi de facultate și toți colegii și profesorii mei lăudau ideile lui Bergson despre râs, ca și cum acestea ar fi fost veritabile nestemate în teoriile fundamentale ale teatrului. Ce nu înțelegeam eu era cum poți râde de un om care cade pe stradă? Adică, ok, există diferența asta între viu și mecanic, între pașii firești și zgaibele-n sus, dar asta nu e întotdeauna comic. M-am bucurat să văd că Gluksmann îmi dă dreptate (Gluksmann probabil nu era favoritul profilor mei mai mult sau mai puțin susținători ai teoriilor marxiste). Nu diferența între viu și mecanic e haioasă, ci prostia. Ce nu am înțeles eu din teoriile lui Bergson era situația următoare: dacă un om cade pe stradă din pricina unui infarct? Admit faza unu, în care ești idiot și râzi ca a căzut fix în cur, apoi vine o salvare, și un medic încearcă să-l resusciteze. Și începe să facă un gest mecanic cu mâinile pe pieptul bolnavului, și mai și face grimase repetitive în timp ce face resuscitarea, Bergson ce ar face? Ar râde ca boul analizând o situație în care ceva mecanic e placat de viu?

Glucksmann zice că de fapt prostia ne face să râdem. Intelectualul cu pretenții de atotcunoaștere împiedicat de un bolovan e haios, nu cerșetorul amărât. Kant spunea că “Râsul este un afect care provine dintransformarea bruscă a unei așteptări încordate în nimic”. Diferența între ceea ce crede că e și ceea ce este de fapt un om, adică nivelul lui de prostie, este o veritabilă sursă de râs. “Râd, deci prostia există”.(90)

Gândirea,  în general, și filosofia în particular, ar trebui să reziste tentației de a închide ușile și ferestrele prefăcându-se că misiunea lor este de a reflecta sub specie aeternitas. Dimpotrivă, a gândi, a medita înseamnă să deschizi televizorul la ora știrilor, să înfrunți veștile proaste, să-ți exersezi atenția, având conștiința trează în fața realității așa cum este ea, oricât de dură ar fi.” (15) – asta nu înseamnă că orice știre prezintă realitatea așa cum e ea, și nici că nu trebuie să selectezi și să filtrezi informațiile pe care ți le dă televizorul. Dar este adevărat că intelectualul (mai ales cel român) este un soi de șoarece închis între patru pereți, care pretinde că nu vrea să-și murdărească conștiința cu lucruri de care nu este demn.

Politicienii de exemplu, sunt majoritari proști. Asemeni unor înotători care încearcă să nege existența apei, există „puțini oameni politici care să evite ridicolul de a conjuga – eu nu mă înșel, eu nu mă voi înșela, eu nu m-am înșelat niciodată” (57)

Prostia e o beție de idei, ca atunci când răspunzi la o întrebare cu însăși întrebarea. Nu-mi place deloc să admit asta, dar prostia îi lovește uneori pe mistici. La întrebări de genul “Cum să-l concep pe Dumnezeu?” ei îți răspund “Întoarce-te la judecata dreaptă”. Sau “Cum să-l concep mai precis pe Dumnezeu?” “Dacă gândești precizia, Dumnezeu este precizia.” Genul acesta de răspunsuri e caracteristic sectanților. Negând tradiția creștinismului, neagă și noțiunile fundamentale care explică existența divină. Nu mai sunt în stare să dea răspunsuri concrete, se învârt în jurul cozii. Un verutabil budist va știi să-ți dea răspunsuri pertinente despre natură și viață, conforme cu religia sa. La fel va face un catolic, sau un ortodox, sau un musulman. De exemplu… “Cum să-l iubesc pe Dumnezeu?” –  un creștin va răspunde “Iubindu-ți semenii și respectând cuvântul creștin arăți că îl iubești pe Dumnezeu”, sau “Dăruind iubire, vei dobândi iubire”… prostul va spune… “Caută adevărata iubire!”… texte tip “definiție” care de fapt nu exprimă nimic.

Prostul gândește că “lumea e bună deoarece el este în centrul ei, iar el este în centru, pentru că lumea e bună” (155) (are un stil uni de a se integra în univers)

O prostie este să amesteci noțiunile: să crezi că moartea înseamnă viață, și că distrugerea înseamnă un nou început… vezi cazul teoriilor apocaliptice, ca și cum violența este întotdeauna necesară nașterii. Da, asta e pur și simplu o prostie, nici nu mă obosesc să comentez.

Prostul e ca împăratul gol din basmul lui Andersen: umblă despuiat crezând că e la modă. El judecă pe toată lumea, și nu se lasă niciodată judecat. Siguranța de sine e un semn de prostie: “Cretinul se caracterizează prin aceea că nu se lasă niciodată descumpănit, el se arată mereu gata să-și formeze o părere despre ceea ce nu știe, șă decidă fără drept de apel în legătură cu lucruri al căror înțeles îi scapă” (64) .

Dacă i se refuză orice semn de ospitalitate, prostia ne devoră […] Imbecilul, în sensul etimologic, este cel slab, cel cu trupul și mintea înțepenite, el nu are forța de a se arăta prost.”(90)

Primul semn care te poate selva de la idioțenie este să recunoști că poți fi idiot. Glucksmann nu a avut curajul să scrie niciodată asta, dar eu pot: chiar și eu pot fi idiot.

Dostoievki – Jurnal (partea II)

Vorbind despre sinucidere, și despre credința fermă a sinucigașului că nu există viață după moarte, Dostoievski afirmă: “dragostea pentru omenire este chiar cu totul de neimaginat, de neînțeles, este absolut imposibilă, dacă nu este însoțită de credința în nemurirea sufletului omenesc”.( II 237). Veți găsi foarte interesantă analiza scrisorii lăsate de un sinucigaș, cum un autor necunoscut azi consideră că un sinucigaș care bea șampanie înainte de a se omorâ este un paradox, și cum Dostoievski îi ia apărarea motivând acest gest ca fiind o ultimă ironie la adresa vieții și a Dumnezeului în care nu crede.

Prin volumul III analizează de asemenea cazul unui copil bătut de părinți, analizând lucid drepturile omului la viață. Deseori îl întâlnim pe Dostoievski-ul din “Crimă și pedeapsă” cu remarci de genul “…în lumina rațiunii e nerațional să-ți iubești aproapele” (III 116) sau “După părerea mea, un adevăr rămâne clar: e posibil să gândești și să simți de unul singur și dintr-odată, dar să devii om dintr-odată nu e posibil, ci trebuie să-ți faci ucenicia de om.” (II 314).

Dar există și un alt Dostoievski, mai puțin empatic cu psihicul uman în genere:

Pentru că am pornit inițial de la identitatea acestei opere, haide să fimatenți și la dorința autorului: “Scopul principal al Jurnalului a fost deocamdată să explic pe cât posibil ideea independenței noastre spirituale naționale și s-o conturez pe cât posibil printre faptele care apar în mod curent”(II 252)

Descoperim în primul rând un Dostoievski care vrea război cu turcii. Deseori e un propagandist al acestui conflict, bântuit de caracterul mesianic al poporului din care face parte:

Orice popor mare crede și trebuie să creadă, dacă vrea să aibă viață lungă, că în el și numai în el se află mântuirea lumii, că există pentru a sta în fruntea popoarelor, pentru a le uni pe toate și a le conduce, în perfectă armonie, spre acel scop final care le-a fost tuturor predestinat” (II 277) – iată unde erau sâmburii Maicii Russia. Desigur, sunt multe lacune pe care dacă Dostoievski nu le-a gândit atunci, după experiența comunismului le ptem repera cu ușurință: cine stabilește armonia? Care e scopul final, și cine în stabilește și pe ăsta?  Cum poate exista un singur scop pentru toate popoarele? … și tot așa…

În primul rând și îninte de toate, să devenim ruși. Dacă unirea universală este o idee națională rusă, atunci fiecare din noi trebuie să devină rus” (II 284) – Dostoievski crede cu tărie că poporul rus poartă în sine duhul lui Hristos. Din punctual lui de vedere rușii sunt singurii capabili să scape Europa de turci. Din păcate, chiar așa a fost, și poate din cauza asta și-au luat lumea-n cap.

Când vine vorba de războiul cu turcii nici un diplomat nu e suficient de inteligent, nici un general nu e suficient de curajos. Englezii nu au maniere, germanii sunt prea protestanți, francezii prea catolici, și restul lumii nu vrea să se termine odată cu Imperiul Otoman din numeroase motive economice care apără interesele evreilor. Rușii sunt cei mai buni soldați, cei mai omenoși, niște adevărați gentilomi care nu-și ucid capturații, și își împart hrana cu aceștia, iar otomanii niște netrebnici de doi bani, care ucid femei și copii. Un anume Nikolai Iakovlevici Danilevski scrie într-un ziar că pe viitor Constantinopolul ar trebui să fie condus de toate popoarele, de ruși și slavi deopotrivă. Dostoievki îl neagă spunând că rușii în fața slavilor în genere sunt ca Gulliver în fața liliputanilor. Constantinopolul trebuie să fie al rușilor,  pentru că  “Grecii vor privi cu gelozie noua conducere slavă în Constantinopol, îi vor urâ și se vor teme de slavi” (III 248)

Asemeni unui sihastru din vechime, Dostoievski e nemulțumit de toleranța la drepturile “necredincioșilor”.

Desigur, în prezent, după experiența U.R.S.S.-ului ideile astea ni se par absolut fanatice. Știm cu toții ce armată are Rusia, și cât de gentiloamă este. Ni se pare greu de crezut ca pe vremea țarilor să fi fost altfel. În fond, nu poți spera să conduci lumea cu bunătate în suflet. Și totuși, Dostoievski nu este un comunist. Ultimele pagini ale jurnalului său cuprind febra noului veac, iar spiritul său naționalist își găsește motivații mult mai energice. Din cauza asta mi-am permis să-l compar cu un sihastru naționalist nu cu un fanatic, așa cum poate părea unora:

Socialismul poporului rus nu stă în comunism, în formele mecanice: el crede câ în cele din urmă se va mântui prin unirea totală a întregii umanități în numele lui Hristos. Iată socialismul nostru rusesc”(III 391) De fapt, Dostoievski repetă greșelile oricărui naționalist: are impresia că poporul gândește ca el, că oamenii din țara în care s-a născut simt ca el. Experiența ne demonstrează contrariul: Stalin numai la Hristos nu se gândea când se ocupa de întregirea lagărelor.

André Glucksmann – Bucătăreasa și mâncătorul de oameni

Eseurile lui Glucksmann au în primul rând rolul a ne demonstra filosofic faptul că un lagăr, fie el nazist sau comunist este oricum o formă de asuprira a omului de către om. Problema este că dacă despre lagărele naziste știm că erau naziste, despre lagărele rusești nu știm ce erau: erau sovietice sau marxiste? Erau o formă localizabilă pecifică U.R.S.S-ului, sau întregeau ele ideologia marxistă?

Mai este vorba apoi despre rezistență. Având în vedere că autorul are ca pârghie de exemplificare opera lui Soljenitîn, mă voi strădui să-i completez teoriile cu întâmplări mioritice: multă lume crede că rezistența armată anti-comunistă din Munții Făgăraș a fost zadarnică. Glucksmann spune că “Rezistența nu e niciodată zadarnică”.

În definitiv, Churchill rămâne din punctul meu de vedere un mare criminal: după pactul de la Ialta,  fost blestemat și de supraviețuitorii de la Auschwitz, și de cei de la Kolîma. Și da, și Glucksmann ne amintește că prin acel pact America i-a promis lui Stalin “reexpedierea autoritară a rușilor care trăiau înafara noilor granițe ale U.R.S.S.” (vezi povestirile lui Gavrilă Ogoranu despre români vânduți de Americani).

Morala este opusă politicii, idealistul care își păstrează mâinile curate, dar nu are mâini, este opus realistului care știe că nu poate face omletă fără să spargă ouăle”. (23)

Am citit cartea asta prima oară în liceu, și de atunci o recitesc cu o plăcere deosebită, pentru că în locul unor teorii morale complexe, oferă soluții simple, emanate parcă de intelectul unui copil: tot felul de apărători ai marxismului expun teorii elaborate despre cum să guvernezi un stat, și toată lumea e de acord că nu poți construi viitorul fără anumite compromisuri. De unde să știi în ce direcție se vor duce urmările acțiunilor tale, cum să poți ține în frâu o evoluție firească? Oare marxismul incipient, își putea imagina viitoarele crime?

De aici și tonul nesigur în a judeca comunismul. Creștinul Soljenițîn însă îi dă ideea de căpătâi lui Glucksmann: “câinele-lup are dreptate, și canibalul greșește”.

Desigur, în ziua de azi, din pricina unei binemeritate campanii publicitare este acuzat de rasism orice persoană care admiră la Hitler caracterul naționalist și hotărârile lui lucide în ceea ce privea Germania. Da, din pricina unei comunități evreiești foarte bine închegate, Hitler a rămas o Satană de care să ne ferim. Și foarte bine se întâmplă, deoarece nu trebuie să uităm niciodată crimele acestuia, și victimele lagărelor naziste.

Dar să nu trăim cu senzația că marxismula fost mai blând: din contră… Stalin a fost un criminal mult mai mare. Numărul morților din lagărele și închisorile comuniste nici măcar nu se poate număra.

Gândiți-vă numai că dacă pe frontispiciul lagărelor naziste scria “Arbait macht frei”, sovieticii erau mult mai elaborați: “Munca este o chestiune de onoare, o chestiune de glorie, o chestiune de curaj și eroism”.

Ceea ce arată Glucksman este că marxismul, spre deosebire de nazism, a pătruns mai ușor pe sub pielea intelectualilor. A fost mai bine hrănit de aceștia, a fost iubit de intelectuali, a supt la sânul Occidentului laptele puterii. Gândiți-vă la marii teoreticieni ai nazismului: Hitler și Nietzsche. Dar în cazul marxismului avem o întreagă pleiadă de capete luminate, care au avut grijă să ne facă să trecemcu vederea lagărele lui Stalin.

Totul începe de la “Republica” lui Platon, de la idealul unei societăți egalitare ultraorganizate.

Limba rusă face distincția se pare între “istina” și “pravda”. Adevărul înțeles ca “truth”, ca realitate concretă, este “istina”. “Pravda” desemnează adevărul superior, “ridicat la demnitatea de idee” (citat din Berger, 156). La fel cum pentru Platon adevărate erau doar ideile, la fel se întâmplă și pentru comunism: adevărat este doar ce spune partidul. Nu trebuie să ne mire degeneranta situație pe care a luat-o filosofia platonică: să nu uităm că grecii vorbeau de democrație într-un stat în care peste 80 la sută din populație nu avea dreptul la vot (adică femeile și sclavii). Încă de atunci se știa că dreptatea este în mâinile celui care are puterea. Omul puternic deține adevărul – “A imprima devenirii caracterul Ființei – iată suprema voință de putere” teoretiza mai târziu Nietzsche, acest apărător al polisului elen care scuipa cu nesimțire pe cuvintele unui Iisus care ne învăța care e diferența între câinele-lup și canibal, între tâlharul pironit pe cruce care crede în adevărul inocenței și fariseul care crede în adevărul eis de propria-i putere. Faust spune clipei să se oprească atunci când pune oamenii la muncă. Optimiștii văd în asta cum Faust a redat omenirii bucuria de  trăi. Dar dacă e altfel: Dacă Goethe își bătea joc de fericirea umană? Era comunistă era oarecum inevitabilă în evoluția istorică a omenirii.

Pentru comuniști, existau următoarele axiome paradoxale:

“1. Cine nu muncește nu mănâncă.

2. Prin natura lui, omul caută să scape de muncă. Sârguința nu este o trăsătură înnăscută” (109)

Bun, deci prin natura sa, marxismul vrea să ne extermine. Poprul va greși întotdeauna: e nevoie de genii care să-l conducă. În 1937, generalul Iakir îi scria lui Stalin din arest că îi este devotat, loial și că va muri rostind cuvinte de dragoste la adresa lui.  “Declarațiile de dragoste  ale conducătorilor împușcați pentru conducătorul care-i împușcă nici măcar nu erau ipocrite” (128). Citind, Stalin remarcă despre Iakir că e “scelerat și prostituat”.

Dacă nici veșnica recunoștință nu-ți asihgură musai un trai decent, de ce nu ai încerca măcar Rezistența – în ciuda faptului că Rezistența nu poate fi testată, ci doar trăită.

Deci, care e rostul Rezistenței? În primul rând, dacă vrei să nu mori ca un ticălos, atunci vei încerca să reziști.

Rezistența nu este sinonimă doar cu câinele-lup care se apucă să-l muște pe canibal. Acest caz este cel mai fericit. Varianta cealaltă este mai puțin plăcută. M-a impresionat foarte mult citatul din Georges Bataille în acest sens: “Vincent van Gogh: purtându-și urechea proaspăt tăiată în locul care repugnă cel mai mult înaltei societăți… monstruoasa ureche trimisă în plic iese dintr-o dată din cercul magic în care avortau stupid riturile eliberării. Iese cu limba lui Anaxagoras din Abdera retezată cu dinții și scuipată, plină de sânge, drept în fața tiranului Nicrocreon, cu limba lui Zenon din Eleea scuipată în fața lui Demylos… ambii filozofi supuși la înfiorătoare chinuri, primul – zdrobit de viu într-o piuă” (179) –sunt aici niște istorii foarte interesante povestite de Marcenko, despre deținuți de drept comun care pentru a ajunge în rândul politicilor, își tatuau mesaje anti-staliniste, și care apoi erau operați pe viu pentru a le fi șters tatuajul: pur și simplu li se smulgea pielea, apoi era cusut. Pentru a nu păți asta, unii dintre ei își răzuiau pielea apoi puneau pe ea sulf și magneziu. Alții, mai nefericiți, care vroiau să continue protestul, se lăsau operați cât era posibil. Unul dintre ei cică nici nu-și mai putea închide ochii din pricina după ce îi fusese șters de pe frunte “Sclav al U.R.S.S.”

Desigur, formule de Rezistență mult mai inteligente s-au întâlnit și la români. Atâta doar că se încearcă trecerea lui sub tăcere, pentru că așa cum spunea Voltaire, “Nu s-a cerut niciodată instruirea cizmarilor și  a servitoarelor; asta este sarcina apostolilor

Citate din ediția Humanitas ’91.

Dostoievki – Jurnal (partea I)

E impropriu numit “Jurnal”. Cred că am mai scris asta câdva: scriitori scriu jurnale care speră să fie publicate, deci ele nu mai sunt jurnale. Teoretic, jurnalul e ceva intim, care te ajută să te regăsești, sau pe care îl scrii ca să-ți fie ușor să-ți amintești momente din viață pe care crezi că le vei uita. Cum sunt călătoriile de pildă: un jurnal de călătorie are rolul de a-ți oferi detalii pe care indiferent de cât de impotante le crezi, ți-e teamă că le vei uita. Dar un adevărat jurnal nu e niciodată citit de o altă persoană înafară de autor, și cu atât mai mult nu e publicat. Pe scurt când mergeți în librării, să știți că toate titlurile cu “Jurnal” sunt cărți cărora autorii nu s-au obosit să le dea niște titluri mai originale, sau cărți care de cele mai multe ori conțin bârfe atât monstruoase, încât ar fi o impietate să publici o asemenea carte cu un titlu original. Așa că te scuzi denumind-o jurnal, la o adică să te poți eschiva “Nu știu domne’ e vorba de intimitatea mea, ce mă judeci?”

Jurnalul lui Dostoievski este cu atât mai interesant cu cât conține articole publicate în foileton, deci omul își scria dilemele direct la ziar. E clar că el nu avea o problemă în a-și expune pe șleau părerile. Iar scrierile sale sunt atât de coerente, și atât de rupte de problemele sale personale (abia aflăm dintr-o notă de redacție că e grav bolnav…), încât pot spune fără să am vreun dubiu că jurnalul lui Dostoievski nu este un jurnal.

Atunci ce e?

O serie de articole social-politice care scot la iveală un Dostoievki foarte activ, plin de nerv, de un dinamism impropriu stilului litetar rusesc clasic.

În primul volum centrul de interes este societatea civilă, oamenii, în special femei, copii și ticăloșii care îi torturează:

Nenorocirea noastră de acum constă în posibilitatea de a nu te considera și uneori chiar de a fi cu adevărat aproape neticălos, săvârșind o mârșăvie vădită și indiscutabilă.” (I 165)

Deasemenea mai analizează pe larg și unele situații de sinucidere, acțiune la modă se pare în rândul tinerilor.

Tristețea și plictiseala se vor abate asupra lumii: totul a fost făcut și nu a mai rămas nimic de făcut, totul e cunoscut și nu a mai rămas nimic de cunoscut. Vor apărea mulțimi de sinucigași, oamenii nu-și vor mai pune capăt zilelor ca acum, câte unul, în câte un ungher retras; se vor aduna mulțimi, se vor prinde de mâini și se vor nimici toți odată, cu miile, într-un mod nou, pe care l-au descoperit odată cu celelalte descoperiri. Și atunci, poate, cei rămași își vor înălța glasul către Dumnezeu: “Ai dreptate, Doamne, nu numai cu pâine va trăi omul!”. ” (I 212) – e un veritabil ortodox mesianic, și un antiecumenic pe criterii poltice: pe de-o parte e de părere că dacă nu ar fi exstat catolicismul, nu am fi avut parte de toate sectele protestante (ceea ce e adevărat doar în parte), iar pe de altă parte crede că există o organizație a statelor catolice (ceea ce eu unul cred că e o prostie). Acuma, că fără catolicism nu ar fi existat secte, iarăși e puțin probabil. Cred că fără creștinarea forțată a Germaniei am fi scăpat de secte, și fără abuzurile Papalității. Religia catolică în sine, nu văd ce vină poate avea. “De fapt, în afară de necesitatea istorică și cea curentă, rusul nu știe, nici nu-și poate imagine ceva mai presus de creștinism” (II 137)

Unele probleme sunt foarte actuale, cum ar fi emigrația rușilor în America, și e destul de interesant să descoperi o Rusie a anilor 1800 nu foarte diferită din acest punct de vedere de România anilor 2000.

O altă problemă analizată pe larg de Dostoievski este cazul unei femei însărcinate care este trimisă la închisoare pentru tentativa de ucidere a fiicei sale vitrege, reușind să expună în acest caz noțiuni lipsite de prejudecăți referitoare la psihicul uman. Dostoievski nu este un intelectual anost. Nu e genul șoarecelui de laborator închis în bibliotecă, din contră: mi se pare foarte interesant că în acest caz, din dorința de a fi sigur că spune adevărul, se duce personal să o cunoască pe femeia despre care scrie, și pe care în cele din urmă reușește să o ajute să iasă din închisoare. Ceea ce mă face să cred că în definitiv, jurnalul lui “de ziar” este mai sincer decât multe alte jurnale intime.

Roberto Quaglia – Vagabondul interspațial

Nu, romanul acesta nu e ciudat. Surpinzător de inteligent – poate, dar nu ciudat.

E greșit să spui că pentru Qualiglia nimic nu mai e sfânt. Din contră: în această carte totul este penibil de sacralizat: de la penisul regelui Arcibald mișelește scurtat de gura Sybill-ei, până la… desigur… televizor.

Dacă considerăm televizorul lui Quaglia un calculator, sau un iPad, romanul lui nici măcar nu mai e SF.

Ok, deci într-un univers trăiesc doi regi: unul bolnăvicios, ușor impotent și alergic la păr (fute doar femei cu perucă din păr sintetic), și altul – Arcibald, puternic, frumos și analfabet. Impotentul îl are ca sfetnic pe Auschwitz iar analafabetul pe Churchill.

Sistemul nostrum de guvernământ este dezgustător! Monarhia lasă grozav de dorit. Ar trebui dezvoltat un sistem mult mai funcțional… definitiv… Un regim în care lumea să nu se răzvrătească NICIODATĂ… în care poporul să găsească iraționale perspectivele de a se răscula”(16)

Și cum poporul condus de impotent tinde să se răscoale, pentru că regele său fute din ce în ce mai rar, Auschwitz vine cu o soluție: să pornească un război împotriva lui Arcibald și să-i fure televizorul – singurul aparat de acest fel din Univers, la care se uită numai Arcibald și copii lui precoce.

Să numești jocul în care poporul trebuie să creadă că el te-a ales cu un cuvânt convenabil scopului tău, adică Democrația”(62)

Buuuun. Așa apare deci cavalerul

Arthur Twenty de Bruine Halfzwaar, locuiește în Lumea Liberă Dolarizată (locul unde se află și Europa Beate Uhse G.m.b.h.) și este un sacerdot exorcist care spune rugăciuni pentru renașterea pe Pământ a fiului Televizorului. Când se strică un televizor, el vine să-l exorcizeze cu următoaea rugă:

O, Programator care ne ești în Spațiu! Pleacă Sfânta Ta Ureche la rugămintea păcătosului Tău discipol care cu tot sufletul te cheamă acuma! Susține și condu degetul meu, pentru ca minunea să se săvârșească încă o dată și fiul Tău Televizorul să se renască pe Pământ, în această casă nefericită din lipsa Mângâierii Tale! Redă-i viața Televizorului Tău, instrument al Realității, și eliberează din întuneric și din Nimic pe locuitorii acestei umile case! De aceea, eu Te rog și Te implor, pentru ca sacrosantul tău Adevăr să se întoarcă, să se stabilească din nou în cest Sfânt Ecran și pentru ca incontestabilul Adevăr să ilumineze din nou, cu roadele Înțelepciunii Tale, neștiutoarele suflete ale oițelor care au trebuit să-mi ceară ajutorul.”(70)

Cumnatul său, Jim Coke, este în Franța Condom, pentru a catehiza populația indigenă cu Binecuvântata Coroziune a coca colei.

După noul crez catolicocacolic, Dumnezeu și Marele Cocacolone au existat dintoteauna. […] Când era proaspăt creat, Omul trăia în Eden-McDonalds, un admirabil paradis terestru, străbătut de spuymoase pârâuri și mici cascade de coca-cola, clocotitoare lacuri de sprite și seven-up, delicioși arbori de paneburgher. Când Eva l-a tras de mână pe Adam să mănânce în restaurantul chinezesc al Marelui Șarpe, Dumnezeu și Marele Cocacolone i-au izgonit din Eden-Macdonalds”(85)

Într-zi obișnuită în care ploua, ca de obicei cu polistirol,  Arthur e atacat de un Castan Gentil modificat genetic, și orbește din cauza viermișorilor de polistiren care-i intră-n ochi. Bine, nu apucă să orbească, pentru că Pedro Jack Yuri Sleep-Camomillaspray Veruhappydent Johnson-Crack îi face rost de o pereche de ochi noi de la un afgan condamnat la moarte. Problema este că Arthur își pierde talismanele televizorului, care-l ajutau să facă exorcizări, și odată cu acestea începe să-și piardă și credința în Marele Programator.

Așa că într-o bună zi, într-un gest blasfemic, tastează la telecomandă numărul Pi.  Și își vede la televizor propria viață, apoi ajunge în lumea regelui Arcibald.

Aici o cunoaște pe Sybilla (o salvează ca un erou), Arcibald îi vâră penisul pe gât Sybillei, aceasta îl mușcă, ajung apoi la curtea impotentului, găsesc aici televizorul furat iar tastează Pi, și amândoi își continuă apoi călătoria din Univers în Univers.

Îl vor cunoaște pe un Iisus, pe un Einstein, și apoi pe un Programator care va explica cum stă treaba: se pare că în urmă cu mult mult timp poveștile de la televizor au devenit Universuri în sine, iar oamenii s-au transformat în Programatori de asemenea universuri. Partea bună era că în timp, ceea ce erau cândva singurii oameni din Univers s-au perfecționat: au devenit super inteligenți, super puternici, și chiar au reușit să renunțe la organele de reproducere: mai nou, se pișă prin deget.

Un asemenea super-programator îl va duce pe Arthur acasă, și i-o va da cadou pe Sybilla.

Și pentru că e campanie electorală, iată candidații la președenția Lumii Libere Dolarizate:

JOSHIRO IBMUTSUBITHI – japonez blond juvnil moralist decizionist căsătorit patru copii culturist respirație curată joacă tenis fumează “Cancer”.

YURI MORL MAJORITY DUREX – eurasiatic creol în vârstă căsătorit opt copii însămânțați artificial nici o antecedență dodecatleticcă cast temătordedumnezeu joacă la flipper dorință de bujori în obraz

SAM MARLOBOROCOUNTRY – americanoid înalt blond ochi albaștri indiajonez celibatar karate kung-fu pumniîngură temătordeclinteastwood tarensulă caelotrofhyc dorință de ananas (bidon) sub cap nu fumează pipă coca cola și marlboro de trei ori pe zi

MAHOMED GULFNASAPOLISTYROIL – araboid albin de culoare sănătos la cap căsătorit 2 ½ copii sportiv microbist moralitate încercată opere de caritate izmene curate mai mulți bani și mai puține taxe dorință de voturi în luptă fumează “Cancer” nu-i chiorăie mațele