Emil Cioran – Pe culmile disperării

Ce blestem o fi pe capul unora de a nu se simţi bine nicăieri? Nici cu soare, nici fără soare, nici cu oameni, nici fără oameni?” (68)

Îmi place Cioran, pentru că în avântul lui de a-l critica pe Dumnezeu, mie unul îmi întăreşte credinţa:

Cine ar putea preciza ca vecinul meu suferă mai mult decât mine sau că Iisus a suferit mai mult decât noi toţi? Nu există măsură obiectivă, deoarece ea nu se măsoară după excitaţia exterioară sau indispoziţia locală a organismului, ci după modul în care suferinţa este reflectată şi resimţită în conştiinţă”(16)

Asta îmi aduce aminte de versurile lui Bob Dylan din „Dear Landlord”:

Dear landlord
Please heed these words that I speak
I know you’ve suffered much
But in this you are not so unique

… desigur, suferinţa lui Iisus nu este unică. Despre superioritatea suferinţei lui Iisus nu pot vorbi: eu unul nu am suferit cât El, dar cred că au fost sfinţi care au făcut-o. Dar nu asta e important: important nu este gradul de obiectivitate al suferinţei, ci ceea ce înţelegi din ea. Am văzut femei singure schimbându-şi radical stilul de viaţă după ce le-a murit pisica, şi atei întorşi din închisoare.

Importantă nu este suferinţa lui Iisus, şi ce mi se pare mie foarte ironic, este că a trebuit să sufere numai ca să ne facă să credem în Cuvântul Lui. Vă daţi seama că astăzi nu mai exista creştinism dacă Iisus nu trecea prin chinul răstignirii? „Dacă Iisus n-ar fi murit pe cruce, creştinismul n-ar fi triumfat.” (148) Toată tradiţia noastră seculară de ortodocşi se ducea pe apa Sâmbetei, pentru că nimeni nu ar fi crezut în El. Credeţi că interesează pe cineva fundamental faptul că Fiul lui Dumnezeu a vorbit despre „Iubirea de Aproape”? Sau despre „Ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor”? Să fim serioşi: important pentru noi, oamenii, era să-l vedem murind, apoi înviind. Vroiam să vedem, să ne asigurăm că e unul mai puternic ca noi. Importantă este întotdeauna Puterea, rareori Bunătatea. Ironia şi mai mare este că Puterea lui Iisus venea din bunătate.

Revenind la Cioran:

Bestialitatea vieţii m-a călcat şi m-a apăsat, mi-a tăiat aripile în plin zbor…”(21) …

Aici Cioran face aceeaşi greşeală pe care o fac şi eu deseori: confundă Viaţa cu Oamenii.

Viaţa luată în sine, nu-ţi poate face rău. Viaţa e o chestie pasivă, ea doar există. Dinamic eşti tu şi oamenii din jurul tău. Totul este urmarea faptelor tale, sau ale celor din jurul tău. Numai de Viaţă puţini sunt aceia ce au dreptul să se plângă.

Nihilismul lui Cioran are un iz eroic: nu e distructiv, ci empatic :

Nu ştiu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie să avem, prieteni şi aspiraţii, speranţe şi visuri.”(10)  […] “Toţi aceia care se vor înconjuraţi în agonie de prieteni o fac dintr-o frică şi dintr-o imposibilitate de a suporta momentele finale.” (11)

Cum să mai ai idealuri când există pe acest pământ orbi, surzi sau nebuni? Cum să mă bucur de lumina pe care altul n-o mai poate vedea sau de sunetul pe care nu-l poate auzi?” (95)

Cum să te bucuri atunci când simţi că vei înnebuni? Şi apoi se adaugă conştiinţa morţii mai persistentă şi ma sigură decât cea a nebuniei. Ce rost are să-i vorbeşti de bucurie unui om care se află într-o imposibilitate organică de a se bucura?” (110)

Observaţi că el nu motivează pasivitatea prin inutilitate apriorică (oricum murim, deci care-i faza?), ci prin empatia cu cei care nu se pot bucura.

E trist că are dreptate aici:

Sunt experienţe cărora nu le mai poţi supravieţi. După ele simţi cum orice ai face nu mai poate avea nici o smenificaţie. Căci după ce ai atins limitele vieţii, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic şi aspiraţia obişnuită îşi pierd orice farmec şi orice seducţie.” (12) […] “La marginile vieţii ce nu este prilej de moarte? Mori din cauza a tot ce există şi a tot ce nu există.” (13)

Pesimismul este contagios:

De ce actului sexual îi urmează tristeţea, de ce după o beţie formidabilă sau după un paroxism dionisiac eşti trist? De ce marile bucurii aduc tristeţea? Fiindcă o dată cu elanul consumat în aceste excese mai rămâne numai senzaţia ireparabilului şi sentimentul părăsirii şi al pierderii, care ating o intensitate în ordinea negativă dintre cele mai puternice. Eşti trist după satisfacerile sexuale şi dionisiace, deoarece în loc să ai sentimentul unui câştig, îl ai pe acela al unei pierderi.”(63)

Pesimismul lui Cioran este superb: e prea real şi prea serios pentru a fi autodistructiv.

„Cunoaşterea este o plagă pentru viaţă, iar conştiinţa o rană deschisă în sâmburele vieţii. [… ] Personal îmi dau demisia din omenire. Nu mai vreau şi nu mai pot să fiu om. Căci ce aş mai putea face în această calitate? Să lucrez la un sistem social şi politic sau să nefericesc o fată? Să mai urmăresc inconsecvenţele în sistemele de filosofie sau să activez pentru realizarea idealului moral sau estetic?” (69)

„Dau în scris pentru toată lumea care va veni după mine, că n-am în ce să cred pe acest pământ şi că unica scăpare e uitarea absolută. Aş vrea să uit de tot, să nu mai ştiu nimic de mine şi de lumea aceasta.” (78)

„Simbolul meu este moartea luminii şi flacăra morţii. În mine se stinge tot ce e sclipire, pentru a renaşte în fulger şi în trăsnet. Şi întunericul însuşi nu arde el în mine?” (87)

Uneori, îmi aduce aminte de tratatul despre leneşi al lui Tom Hodgkinson, pentru că în mentalitatea lui Hodgkinson, Cioran nu poate fi decât un leneş de primă clasă. Una dintre soluţiile lui este suprimarea voinţei:

„Cum a vrea ca într-o zi toţi oamenii cu ocupaţii sau cu misiuni, căsătoriţi sau nu, tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi, serioşi sau superficiali, trişti sau veseli, să părăsească locuinţa şi birourile lor şi renunţând la orice fel de datorie, să iasă în stradă şi să nu mai voiască nimic.”(79)

El neagă totul, mai puţin omul şi sentimentele umane:

„Cred că forma cea mai esenţială a iubirii este iubirea dintre bărbat şi femeie, care este nu numai sexualitate, ci implică un complex întreg de stări afective a căror fecunditate este destul de sisizabilă. Mă întreb: s-a sinucis cineva pentru Dumnezeu, pentru natură, pentru artă?”(116)

Cioran îşi asumă subiectivismul, şi astfel, spre deosebire de alţi filosofi, el nu emite legi, ci noţiuni, cărora nu trebuie să li te supui, ci pur şi simplu empatizezi cu ele:

„Excesul de subiectivism , la oamenii care n-au ajuns la credinţă, nu poate duce decât la megalomanie sau la autodenigrare. Când te preocupi mult de tine însuţi, nu poţi ajunge decât să te iubeşti sau să te urăşti dincolo de orice măsură. În amândouă felurile te lichidezi înainte de vreme. Nu e subiectivism acela ce nu te face Dumnezeu sau Satana.” (177)

Steve Jobs, inventatorul care nu a făcut nimic

Ok, deci am citit şi eu cartea „Steve Jobs, iLeadership pentru o nouă generaţie” de Jay Elliot şi William S. Simon. Ea se mai numeşte şi  „The Steve Jobs way”, iar mie mi s-a părut cea mai indicată, pentru simplul fapt că Jay Elliot a lucrat cu Jobs, deci sigur pe el merită să-l cred mai mult decât pe alţii. Plus că nu este un duşman al lui Jobs, şi chiar îi admiră opera.

Acuma pot spune:

Steve Jobs a fost doar un vizionar.

Vă daţi seama că Elliot are numai cuvinte de laudă la adresa lui Jobs. Şi are toate motivele să facă asta. Dar, după ce am citit cartea, cu destul de multă atenţie, pot spune asta:

Steve Jobs a fost inventatorul care nu a făcut nimic.

Este greşit să spunem că Steve Jobs „a făcut” ceva. Practic, Steve Jobs nu a făcut nimic. Chiar şi pe net, site-urile care se respectă, evită să folosească verbul „make”. Toţi spun de el că este un „inventator”, dar nimeni nu susţine că el a făcut vreo invenţie de-a sa.

Haideţi să ne înţelegem: eu spun astăzi, 16.10.2011, că am inventat scaunul-maşină plutitor: are o viteză maximă de 200 de kilometri pe oră, emite un câmp magnetic care te fereşte automat de contactul cu alte autoturisme, şi zboară până la o altitudine maximă de 30 de metri. Are GPS, şi pilot automat, deci nu e nevoie de volan… te duce singur unde vrei, doar selectezi destinaţia pe hartă. Ok, l-am inventat. Voi trebuie să-l construiţi!

Nu Steve Jobs a fost inginerul primului Mac, ci Steve Woz.

E o combinaţie stranie: Jobs a spus „vreau un claculator, nu ştiu ce trebuie să fie în el, cum trebuie să arate, dar eu îl vreau”. Woz l-a făcut. Concluzia: Jobs e un geniu!

Nu ştiu… vouă nu vi se pare ciudat?

E ca ăla cu „dacă nu mă gândeam eu, tu nu mai făceai nimic!”

Păi da, dar „dacă nu făceam eu, tu gândeai degeaba!”

Steve Jobs vroia o chestie pe care să o ţii în mână şi să o foloseşti ca să navighezi pe calculator. El a inventat astfel mouse-ul. Nu el l-a făcut… el doar l-a inventat.

Stătea şi analiza conformaţia mâinii, ca să descopere forma optimă pentru mouse. S-a uitat însă numai la mână, degetele le-a ratat. S-a gândit la mână ca la o aripă de balenă flencănind spasmodic pe un guguloi alb, şi a uitat să răsfire degetele. Şi d-asta refuză Mac-urile  şi azi cu îndârjire să pună dracu butoane la mouse-urile ale.

Steve Jobs a inventat iPad-ul de fapt în anul 1998. În ’98 a venit la serviciu şi le-a zis angajaţilor „eu vreau un ecran pe care să mă plimb cu dej’tu”! A aşteptat însă 12 ani să facă fraierii ăia nişte cipuri mici şi nişte rahaturi de celule termosenzitive… rahat… nişte inutilităţi. El l-a inventat… noi nu am ţinut pasul cu el!

Jobs a inventat iPhone-ul, iar companiile de telefonie mobilă l-au produs. A venit într-o zi la servici şi a zis „Nu ar fi tare să facem un telefon cu un singur buton?” „Da!” au zis executanţii. „Păi făceţi-l, ce mai aşteptaţi” a concluzionat Jobs. Şi prima variantă de iPhone a avut doar un buton.

La prima variantă de Mac, a venit la serviciu şi a zis: „Ce-i zgomotul ăsta din unitate?” „De la ventilatoare” „Păi scoateţi ventilatoarele, nu-mi place cum sună” „Păi ştiţi, dacă scoatem ventilatoarele, se încinge unitatea!” „Găsiţi o soluţie!”. Şi au stat incompetenţii ăia de ingineri şi au găsit-o: au lansat pe piaţă celebrele „prăjitoare de pâine bej.”

Tot Steve Jobs a vrut să facă hard-disck-uri. El de fapt nu ştia nici măcar din ce material se fabrică un hard-disk, dar „inventase” un nou hard-disk, de ultimă generaţie mai bun şi mai performant ca toate celelalte. Proştii de angajaţi de la Apple trebuiau doar să-l mai facă… nu ştiu cum… să lipsească, să uneasă, să lege firele, şi să facă un hard disk. El inventase, şi a cumpărat o fabrică. Cum nu avea nici un angajat capabil să facă un hard-disk performant, inventat de Steve Jobs, ideea a căzut, şi fabrica a intrat în faliment. A trebuit să se mulţumească doar cu porcăriile de la Sony.

Să ştiţi că pe genericul primului film Pixar… „Luxo jr.” nu apare numele lui Jobs, pentru că nu Jobs a făcut primul film de animaţie 3D.  Steve Jobs nu ştia cum se face un soft de grafică, dar cică l-a inventat. Nu ştia ce e aia animaţie, dar a inventat Pixar-ul.

Exemplele pot continua.

Produsele extraordinare sunt create doar de oameni pasionaţi. Produsele unice sunt create doar de echipele pasionate” (34) spune Elliot, şi zău că are dreptate.  Produsele Apple sunt create de o echipă.

Asta nu înseamnă că Steve Jobs a fost un prost. Pur şi simplu a refuzat să rămână angrenat în proiect… vroia tot timpul din ce în ce mai mult, şi din ce în ce mai bine. Vroia, dar nu putea să facă nimic concret în privinţa asta.

Jobs s-a perpelit în chinuri nu că Bill Gates inventase Windows-ul, pentru că Windows-ul nu e invenţia lui Gates, ci pentru că tocilaru’ ăsta ochelarist, cândva în viaţa lui, fusese în stare programeze un  interpretator BASIC, şi pentru chestia asta câştigase un loc de muncă la IBM, pe care … la dracu’… nu i l-a luat nimeni, şi la care în 2006 a renunţat de bunăvoie. Tocilaru’ ăsta fără pic de simţ estetic nu făcuse altceva decât să fie de acord că de obicei, la majoritatea speciilor homo sapiens, mâna are cinci degete, şi capul are doi ochi: a permis ca mouse-ul să aibe butoane şi interfaţa să fie multitasking. A zis „Hai bă, treacă de la mine!”

Deasemenea, cred cu tărie că Jobs a fost un geniu al leadership-ului:

Ideile de iLeadership regăsite în cartea asta sunt oricum, cu mult peste standardele manelistice de conducere a unei companii pe care le au antrepenorii români. Gândiţi-vă că Apple are venituri atât de mari încât nu plăteşte asigurări medicale angajaţilor: pur şi simplu decontează chitanţa de la medic. În virtutea sfântului pragmatism, pentru ei artist este omul care „livrează la timp”, ceea ce mie mi se pare admirabil. La noi artist e ăla cu „lălă”-ul mai gros.

Sunt tot felul de diferenţe d-astea de fineţe:

Un rol foarte important în povestea calculatoarelor l-a mai avut şi FedEx-ul (îl ştiţi din toate filmele americane). La ei, distribuţia unui produs e un factor-cheie. La noi e o chestie lăsată pe seama cioflingarilor, găgâilor şi-a pălălaielor, adică „ia bă, du şi tu ăsta colo‘şa!”

Care este deci cea mai mare realizare a lui Steve Jobs?

Ne-a făcut să ne simţim „cool” atunci când avem un iPod, iPhone, iMac sau iPad. Ne-a dat iTunes! Ne-a învăţat ce este iLeadership-ul, şi probabil, dacă ar mai fi trăit, fiind plin de iDei ar mai fi iNventat şi iSărmălutzacubrânză, iBocanncul, iScărpiniciudecălcâie şi le-ar fi dat iDioţilor cu bani.

 

Despre literatura science fiction – primul contact cu SF-ul românesc

Nu ştiu de ce, noi, românii, nu avem apetenţă pentru SF-uri, în special pentru alea scurte. E drept că SF-ul e un gen care nu poate fi scurt: asta e relativ logic, pentru că încearcă săî întruchipeze un univers întreg şi cît se poate de complex, cu principii de funcţionare proprii, lucru imposibil de realizat în numai câteva pagini. Dar oriccum, dacă citeşti revista online a lui Orson Scott Card, „Intergalactic Medicine Show”, găseşti câteva shor-story-uri bune. La români nu e cazul. Nu ştiu de ce.

Eu am avut câteva tentative de a citi SF românesc, şi am rămas cu un gust amar. (Dracu’ m-a pus să le gust?)

În primul rând cred cu toată tăria că românul e o fiinţă lipsită de imaginaţie. Sau chiar dacă nu e lispit de imaginaţie, contextul social îl îngrădeşte enorm. Angajat la firmă de produs jocuri să fii, şi îţi va fi imposibil să te gândeşti la nave spaţiale când la colţul străzii e o piaţă gălăgioasă unde un ţigan burtos urlă în gura mare „Banane, 5 lei buchetu’ de banane, 5 lei buchetu’ de banane!”

Astfel românul trebuie să se lege mereu de o realitate, are un simţ al ridicolului educat de viaţa pe care o duce, şi acest simţ al ridicolului nu-i permite să se gândească serios la tot soiul de nebunii. Şi uite aşa, ne trezim cu autori bizari, ce plutesc brownian într-un lac de fantasy-uri şi neosuprarealisme.

Am citi de pildă (cu greu), o antologie SF a editurei Nemira de prin ’95 – un an bun, românii aveau curajul să vizese cât de cât. Nu vă pot povesti nimc din ce am citit, cu excepţia unei istorioare a lui Aurel Cărăşel, unde e vorba de originile „şopârleşti” ale omului – o chestie  fără cap şi coadă, dar cel puţin cu un subiect.

Sebastian A. Corn încearcă un soi de „Surogate” cu „Substitorul” său, Romuls Bărbulescu şi George Anania se strofoacă la o nuvelă despre un „ceva” care îi scoate pe unii din timp, Ovidiu Bufnilă are o scriitură dinamică în „Legiunea diavolului”, dar nici un pic de concreteţe vizuală (nu înţelegi unde se petrece, nici când, nici măcar „ce” sunt protagoniştii), iar Florin Pitea cu „Ancalogon” are o poveste liniară, scrisă în cea mai obositoare şi mai haotică manieră posibilă (Doamne, de ce i-ai pus lu’ ăsta pixul în mână?).

Mă rog, nu pun la socoteală fanteziile absurdo-sf-iste, gen Iulia Anania cu „Civilizes illusion”, Camil Baciu cu „Al patrulea cer” şi „Ienicec”, Michael Hăulică cu „Maria Mangalena” (o prostie monumentală), şi Cristian Lăzărescu cu „Orbul nebun furios” (ăsta era postmodern dacă nu se apuca de scris).

Vă mărturisesc că nu m-am oprit aici cu autoflagelarea, şi am luat un alt almanah, de data asta un număr din „Solaris”, şi vreau să vă zic că pe alocuri lucrurile n-au mai stat la fel de prost.

Almanahul începe promiţător cu „Linia” lui Tberiu Mihai, unde e înfăţişată o scenă dintr-un război între oameni şi nişte viespi uriaşe, apoi o scurtă povestire a lui Nicolae Constantinescu, denumită „Cadoul”, unde un tip primeşte o pietriciă magică. Treaba s-a împuţit însă când am ajuns la „Univers aleator cu Uzo şi Sirtaki” a lui Arthur Condeescu – un soi de eseu despre un univers paralel, apoi dau iar de Aurel Cărăşel în „Aguirre, mânia zeilor”, care la fel ca în povestioara lui sus-menţionată, începe foarte promiţător dar spre final, intră excesiv într-un antrenant ritm filosofic deloc potrivit: nişte tipi caută El Dorado, iar unul dintre ei dă peste nişte animale vorbitoare, care se dovedesc a fi nişte zei.

 

Descoperirea de la bac: există prostie!!!

3 iulie 2011 – dată memorabilă – merită să fie trecută în anal(U)ele ist(E)oriei. Foarte tare: data la care 55% din tinerii români de 18 ani au descoperit cu stupoare că sunt… proşti.  Ştişi că atestarea documentară a Braşovului de pildă e undeva prin anul 1234. Prostia celor tinerilor care anul acesta fac sau au făcut 18 ani, este atestată documentar pe data de 3 iulie 2011.

Bine, nu mă înţelegeţi greşit: nu-l plac pe Funeriu, ba din contră – mi-aş testa pe moaca lui de oligofren ciocanul de spart dinţi primit în dar de la bunicu’. Şi acelaşi lucru l-aş face probabil cu mai puţină tragere de inimă şi altor câtorva katerinci genetice de prin ministerul educaţiei. Dar sunt mai educat decât ei şi mă rezum la a-i trimite la originile materne.

Şi subiectele… e drept că maxima lui Nichita Stănescu, spusă, evident, după o noapte extremă de beţie optzecistă nu te prea îmbie să vorbeşti despe cunoaşterea de sine, dar… la dracu’, ăştia au confundat teatrul cu romanul, oglinda mă-sii cu oglinda din baie, şi tot aşa. E drept că nu se dau subiecte de intensiv informatică la clasele cu numai patru ore pe săptămână, şi da, poate că lăsaţi fără salarii, „bulangii” ăştia de profesori au fost loviţi de fulgerul corectitudii, şi au notat numai în baza baremului, dar…

Important este că s-a descoperit că sunt mulţi proşti în ţara asta.  Asemeni idiotului ală cu „perversa de pe Târgu’ Ocna”, s-au trezit şi ei să reclame „Frate, păi ori copeim toţi ori nu mai copiază nimeni!”. Sau „Eu am scris! Patru pagini, da’ le-am scris!”. Le-au pus camere de filmat şi abia s-au ţinut să nu se cace pe ei de frică. Ba cică prin nişte săli, urmaşii axilogici ai lui Becali şi-au dat cu niţică nicotină la cur.

Şoc în România: vânjoşii cocalari scuipători de semniţe nu şi-au luat bac-ul!  CăcaRt… li s-a oprit Mertzanu’n gard de supărare. Futu-i, îşi amână cu un an facultăţile. Hauăleo, a fost o capcană… băga-ţi-ai şunca-ntre felii, la limbi s-a lăsat cu capcană. Au zis „căpcăunii” (adică autorii de capcane), să scrii despre un text dramatic. „Da, ce Domne, nu-i corect? Păi ştiţi prin ce dramă trece băiatu’ ăla din „Ultima-prima”? I se rupe sufletul într-un mod dramatic, la dracu’!”. plusCă, e scris la persoana I, „perspectiva este una actorială”, cum zicea o isteaţă.

Întâmplător, când am dat eu bacul la română oral (da… ştiu…am dat şi „oral”…), mi-a picat exact acest subiect pe foaia de examen… pe hârtiuţa aia: „Text dramatic la alegere dintre Marin Sorescu, Camil Petrescu şi Delavrancea” (la mine a fost cu Delavrancea, nu cu Caragiale). E drept, că la oral, dacă zici, te corectează din timp. Dar eu n-am zis. Nu, nu sunt un geniu, pur şi simplu ştiam că „ăla dramatic e cu personaje”.  Şi am zis de „Iona”, în şlapii mătuşii, ca să nu mă-ncurc în persoanje. Şi dacă venea acelaşi subiect  la scris, tot de „Iona” ziceam, că alt text dramatic nu ştiam la fel de bine. Sincer, eu în locul vostru, dramatizam „Ultima-prima” în două zile de la terminarea examenelor până la corectură. O publicam la Humanits şi eram „boss”, mă pupau tustrei Licheanu, Peleşu şi Patarepitici pe portofel de bucurie.

Pe scurt, mi-e poponeţu’ plin de lacrimi, că anul acesta nu s-a mai putu copia.  Ca fapt divers… din ce am învaţat în liceu, am folosit în viaţă cam 10%. Dar ce am învaţat la facultate, nu mi-a folosit niciodată la nimic.

Istoria regalităţii în România, povestită pentru cocalari, manelari, reporteraşi şi bloggeraşi.

Regele Mihai precizează că atunci când prinţul Carol a jurat să guverneze ca „monarh constituţional”, supuşii săi români au acordat mai multă importanţă verbului „a guverna”, decât adjectivului „constituţional”. Adică… „Hă, hă… vine ăsta să ne conducă!!!” în loc de  „Ăăăăăăăăăă, vine ăsta să ne aducă o lege!”

Din 1866 şi până acum lucrurile nu s-au schimbat. „Nemţălăul” ăsta enervant, că ne place sau nu s-o recunoaştem, a transformat ţăranii zdrenţăroşi ai plaiurilor mioritice într-o armată de 50.000 de soldaţi care i-au bătut pe turci la Plevna.  Să ne înţelegem: până la Carol I, românii nu i-au bătut niciodată pe turci. Adică să le dea o bătaie d-aia bună, de să zică ăia „Frate, noi aici nu ne mai întoarcem”.  Până la Carol I, am făcut pe nebunii, câştigam o bătălia la 10 ani, şi între timp ne fofilam: „Hai că vă mai dăm un borcan de gem, hai că facem cinste cu un kil de ţuică, stai că am tăiat porcu’, na nişte şorici să-i duci lu’ paşa… cum, nu mănâncă porc? N-are nimic, tai o oaie!”. După Carol I nu s-a mai întâmplat asta.

Imbecilii cred multe, dar imbecilii există pentru că i-a imbecilizat comunismul. Şi după comunism au venit cocalarii, manelarii, bolggeraşii şi reporteraşii. După comunism a venit Andrei Gheorghe, Cristian Tudor Ţopescu, Robert Turcescu, Ion Cristoiu, Mircea Badea şi alţi membri ai acestei armate de „părerişti” care continuă munca de îndobitocire atât de elaborată a regimurilor totalitare anterioare. Ca să influenţeze mase de oameni cât mai variate, pretind că se ceartă între ei, creînd astfel aparente tonalităţi discordante, când de fapt mănâncă toţi din strachina unor moguli de presă, în unanimitate formaţi pe băncile securităţi politice. Ei au o părere despre orice. Părerile, vorba lui Larry Flint, sunt ca găoazele: fiecare are una. Băi, ăştia au găoaze multiple… se cacă prin ţâşnitoare: de la alinierea stelelor, trecând prin istorie şi arheologie, ajungând în politică, economie şi societate, ăştia au o părere, de fiecare dată menită să ne pună pe gânduri, pentru că noi suntem proşti şi nu ştim să gândim şi singuri. Vin ei să ne ajute.

Regele Carol I nu a avut coroană de aur. Nimeni nu repetă asta, lăsând opiul comuniştior să-ţi facă în continuare efectul. Şi-a făcut coroană din tunurile capturate la Plevna, specificând că ţara pe care o conduce e prea săracă pentru ca el să aibe o coroană din aur. Multă lume se întreabă de ce am adus noi un principe străin, când aveam slavă domnului de unde să alegem un purtător de sceptru în locul lui Cuza. Simplu: nişte politicieni deştepţi formaţi prin Occident şi-au dat seama că avem nevoie de o constituţie, ca să nu mai facă fiecare voievod ce vrea din ţara asta. 500 de ani am fost conduşi de băseşti, care veneau la putere şi făceau ce le trecea lor prin minte, fără să ţină cont de vreo lege superioară lor. Aşa că aveam nevoie de o lege, de o constituţie. Problema era că nimeni nu ştia să o redacteze, nimeni nu avea aces la un model de constituţie, ca măcar să se inspire, şi nici o ţară vecină nu ar fi acceptat o constituţie generată ad-hoc de nişte ţopârlani. Aşa că regina Victoria a Marii Britanii împreună cu Napoleon al III-lea, şi cu acceptul lui Bismark ni l-au trimis pe Karl de Hohenzollern. Carol I ăsta a făcut trei lucruri mari: ne-a făcut o constituţie după modelul belgian, i-a bătut dracului pe turci, că mă plictisesc eu să tot citesc despre bătăliile noastre cu turcii… şi ne-a făcut regat, adică ne-a trecut de la organizarea medievală, cu paloşe şi bolovani, la organizarea secolului XX, cu automobile şi ceva armament (puţin, dar „ceva”!). Dacă ne-a făcut o constituţie, i-a învăţat pe români să-şi facă partide, şi le-a arătat cum să stea unii dintre ei şi în opoziţie, că prea roiau toţi în jurul lui ca muştele la bec.

Pentru că fiica lui Carol I a murit de tânără, după el a urmat la tron un nepot de-al său, Ferdinand, viitorul soţ al reginei Maria.

Mai ţineţi minte că Lucian Boia remarca în jurul reginei Maria a României o mitologie ce ascundea anumite părţi de adevăr? Adevărul este că regina Maria chiar a organizat activitatea Crucii Roşii, şi chiar refuza să poarte mănuşi când îngrijea bolnavii de tifos. Adevărul este că ea chiar şi-a dorit să intrăm în război de partea Antantei, şi datorită ei era Ferdinand antantofil. Minunata regină şi mamă nu era însă şi soţia perfectă, aşa cum vroia Ion Duca să ne-o arate. Relaţia ei cu Barbu Ştirbey a fost cauza guvernării atât de îndelungate a liberalilor, iar regele nu i-a murit în braţe, aşa cum o arată comunicatul oficial pus la punct de Duca.  Binenţeles, aceste mici picanterii demne de „Click” sau „Cancan” nu pot umbri meritele acestei femei

Ferdinand a făcut tot trei lucruri importante: ne-a scos din primul Război Mondial, a făcut marea unire, şi a îmbunătăţit constituţia.

Dar cel mai mare bine pe care l-a făcut Ferdinand a fost faptul că ne-a ferit de Carol al II-lea. Imbecilii despre care vorbeam adineaori trebuie să ştie că nu Carol al-II-lea a urmat firesc la tron, ci Mihai. Carol al-II-lea a fost rege pentru că noi românii am vrut asta, nu pentru că asta a fost dorinţa casei regale.   Toţi cretinii când vorbesc de monarhie în România zic „Ce bă… să fim ca pe vremea lui Carol al II-lea?”. Răspunsul firesc este „Prostule, Casa Regală nu l-a vrut pe Carol al II-lea, românii l-au vrut.”. Pe Carol al II-lea nu l-au vrut nici măcar Casele regale vecine: la Londra s-a făcut de căcat, în Grecia era clar că nu avea ce să caute, după cum şi-a bătut joc de Elena, iar în rest monarhiile erau în declin şi numai la el nu se mai uitau. Dar românii, în deplina lor genialitate l-au vrut rege. Cum s-a întâmplat? Din invidie!

Carol al II-lea s-a căsătorit prima oară cu Ioana Lambrino. Mariajul a fost repede anulat, nefiind acceptat de Casa Regală, apoi a urmat nunta cu principesa Elena. O cunoaşte apoi pe Magda Lupescu, şi-i scrie lui taică’su pe 21 decembrie 1925 că renunţă la tron. Ferdinand îl mai lasă să se gândească, dar ăsta nimic… ceva gen „Nu vin bă, că n-am chef să-i pup în cur pe liberalii tăi!”. Carol al II-lea nu-i suporta pe liberali, pentru că Barbu Ştirbey, amantul reginei, era liberal, şi pentru că pur şi simplu liberalii nu vroiau un rege fustangiu.

În fine, Ferdinand lasă prin testament totul reginei Maria şi lui Mihai, apoi din nefericire, moare. Urmează deci un la tron un rege mic şi o Regenţă, care să-l ajute.

Primul nemuţumit a fost Iuliu Maniu. Era clar că după testamentul lui Ferdinand la guvernare urmau să vină tot liberalii. Liberalii erau un partid capabili, dar ţărăniştii erau iubiţi. Pentru că ştiţi din propria experienţă că niciodată, dar nici un pic, românii nu iubesc oamenii capabili. Liberalii au guvernat pe timp de război, aşa că aveau experienţă. Era greu să renunţi la ei. Era greu pentru Maniu să devină prim-ministru. Dar… avea speranţe, şi la fel ca orice român, credea că se pricepe la toate. Aşa că l-a chemat la o discuţie pe Carol al-II-lea, care s-ar rezuma cam aşa:

„MANIU: Să fii rege cu noi la guvernare ai primi?

CAROL AL II-LEA: Să auzim condiţiunile!

MANIU: Să te desparţi de amanta Lupească primeşti?

CAROL AL II-LEA: O, daaaaaaaaaaa, cum să nuuuuuu!

MANIU: Să te împaci cu principesa Elena primeşti?

CAROL AL II-LEA: O, daaaaaaaaaaa, cum să nuuuuuu!

MANIU:  Să fii membru al Consiliului de Reganţă vrei?

CAROL AL II-LEA: O, daaaaaaaaaaa, cum să nuuuuuu!”

Carol al-II-lea minţea, evident. Maniu ar fi vrut puterea, dar în condiţii normale: nu era loc de amantă, din moment ce mama lui Mihai era Elena. Condiţiile erau prea aspre pentru gustul lui Carol. Ar fi vrut el puterea, dar nu cu forţa. Nu vroia sub nici o formă să încalce lega lăsată de tatăl său. Avea nevoie de un trădător, nu de un luptător, aşa că a bătut la uşa mult mai conciliabilului Mihalache, şi au pus amândoi de o gogoaşă. L-au numit premier pe Mironescu vreme de o zi. Acesta l-a destituit pe Mihai din funcţia de rege şi l-a adus în locul lui pe Carol al-II-lea. Pentru încălcarea reglementării, Mironescu a fost repede destituit şi a venit un altul în locul lui. Şi uite aşa a ajuns Carol al-II-lea rege.

Aşa cum ne-a plictist o vreme Cartianu cu articole despre Ceauşescu în „Adevărul”, acuma ne plictişeşte Cristoiu în „Historia” cu articole despre Carol al II-lea, pentru că dacă nu ştiaţi, Cristoiu coace o carte despre Carol al II-lea.  N-am nimic cu faptul că băieţii ăştia scriu cărţi, dar e musai să-şi publice ciornele undeva?

În fine… şi avea domnu’ Cristoiu la un moment dat un articol în care arăta cât de pupincurişti erau actorul Mişu Fotino şi actriţa Elena Galaction cu „dictatorul” Carol al II-lea. Morala era că românii sunt tentaţi să pupe în cur puterea din născare, şi nu ca urmare a comunismului. Bine, pentru domnul Ion Cristoiu, care este mult mai prost ca noaptea, asta e o mare descoperire. El nu ştie că pupincurismul puterii e un arhetip, care nu ţine nici de români, nici de individualitatea omului aflat la putere. Dacă citea ştiu şi eu… un „Ubu rege”, un „Caligula”, un „Regele Lear” şi alte piese de teatru, că de obicei în teatru e ironizată situaţia asta, nu ar mai fi publicat un articol în care generealizează o situaţie folosind două exemple. Nu ştiu cu cine au fost mai pupincurişti românii, cu Ceauşescu sau cu Carol al II-lea, dar ştiu că deocamdată la cele două exemple şocante ale lui Cristoiu se opune toată arhiva Securităţii din timpul lui Ceauşeşscu.

 Dar să revin la subiect:

Refuzând colaborarea cu partidele istorice, Carol al II-lea şi-a tăiat craca de sub picioare, aşa cum spune chiar regele Mihai. Responsabilitatea unei guvernări relativ normale a căzut pe umerii lui Armand Călinescu, un antinazist capabil.  Dar legionarii n-au fost atenţi la cuvântul „capabil”, ci la „antinazist”, aşa că l-au asasinat, aşa cum au făcut şi cu Iorga. Românii erau mai ocupaţi aşadar să belească politicieni decât să ia o poziţie fermă în conflictul dintre ruşi şi nemţi. În urma pactului Ribbentrop-Molotov am pierdut Basarabia şi Bucovina: ruşii au luat-o, şi nemţii ne-au zis „Lăsaţi-i să v-o ia!”. De partea oricui am fi fost, tot era prost. Apoi tot nemţii ne-au şantajat: ne-au luat Dobrogea şi au dat-o Bulgariei, ca să-i aibe ca aliaţi, apoi ne-au garantat integritate teritorială la ce ne-a mai rămas, dacă suntem de partea lor. Sexy, nu?

Vă daţi seama că în tot acest timp românii se împărţiseră în tabere pro şi anti-germane,  pro şi anti-sovietice, ca şi cum vreuna dintre aceste puteri ne-ar fi garantat marea cu sarea? Vă daţi seama că din 1940 până acum, românii gândesc comparativ, nostalgic şi  admirativ termenii de „comunist” şi „nazist”, când de fapt ambele specimene l-au futut în cur? Legionarii lui Codreanu credeau că Hitler o să purifice ţara de jidani, şi o să le dea guvernarea, când Hitler a fost primul care le-a dat muie. În plin război Horia Sima s-a apucat de crime civile… cu ce îi era asta de folos lui Hitler? I-a dat deci lui Antonescu mână liberă să îi înlăture de la putere. Lucreţiu Pătrăşcanu a crezut că e mai bine cu comuniştii, aşa că a fost primul eliminat din ecuaţia pusă la punct de liderii formaţi la Moscova, Bodnăraş, Pauker şi Gheorghiu-Dej. În ’45 urma să fie interogat de Curtea Marţială cot la cot cu Corneliu Coposu.

Pe mentalitatea asta cretinoidă s-a bazat la cele două alegeri şi Băsescu. El a înţeles că poporul ăsta nu s-a schimbat cu nimic din ’40 şi până acuma, şi pe asta a mizat. A înţeles că oamenii urăsc comunismul, şi le-a dat ce a vrut: a condamnat comunismul, şi gata! A anatemizat PSD-ul, Iliescu e Satana, şi dacă ştim cine e Satana ne doare-n cur pe unde umblă Belzebut! Mi se pare logic. Domnule, orice s-ar întâmpla pe lumea asta, trebuie să te afli într-una din astea două tabere!

De fapt, cui îi păsa de ce se întâmplă cu ţara asta? Lui Carol al II-lea? Acuma dacă a băgat bani în cultură şi-n aripa nouă a Palatului Cotroceni înseamnă că a iubit ţara? În cultură a băgat bani încercând ineficient să-i prostească pe intelectuali, aşa cum a făcut şi Năstase, iar în aripa nouă a palatului a stat el, Iliescu, Constantinescu şi Băsescu, nu poporul.

Singurele care au suferit pentru ţara asta, după moartea lui Ferdinand au fost două femei şi-un copil, de care românii, ca nişte bravi luptători curajoşi, şi-au bătut joc cum au ştiut mai bine. Cât timp a fost rege, Carol al II-lea a făcut tot trei  lucruri: a umilit-o pe nevastă-sa, a futut-o pe Magda Lupescu, şi s-a văitat că ţara e într-un mare impas. Exact… dar exact acelaşi lucru l-au făcut şi politicienii vremii

Principesa Elena a suferit ca un câine: a fost înşelată atât de Carol al II-lea cât şi de popor. Nu doar că i s-a interzis să-şi vadă fiul, fiind ţinută pe la uşi de „apărătorii dreptăţii” româneşti, dar la un moment dat i s-a interzis să-şi vindece fiul de apendicită. A fost obligată de politicienii români să declare că ea nu doreşte împăcarea cu regele, pentru a nu exista riscul ca regele Carol al II-lea să nu mai fie iubit e popor. Antonescu a umilit-o pe ea şi pe Mihai de câte ori a avut ocazia. Pentru că multă vreme lui Mihai i s-au ascuns numeroase hotărâri luate de Antonescu. Când a fost însă capabil să înţeleagă că suntem într-un mare rahat, că şi nemţii şi ruşii vor să ne-o tragă, şi nimeni nu o să ne ajute, şi-a asumat riscul făcând gestul de la 23 august. Era singura soluţie care putea salva cât mai multe vieţi, nu neapărat să garanteze integritatea teritorială: nemţii o luau pe coajă, şi din partea lor numai Antonescu mai aştepta ajutor. Urma să fim atacaţi de ruşi, de americani şi de englezi. Singura soluţie era nu doar pacea cu ţările aste, ci întoarcerea armelor împotriva nemţilor.

Ideea era că degeaba ne retrăgeam din război şi lăsam puterile Centrale să înainteze. Trebuia să facem noi treaba lor, pentru a fi demni de intergritatea teritorială.

Molotov a promis că nu invadează România, iar englezii şi americanii o bombardau. Bine, la drept vorbind, nu-l credea nimeni pe Molotov, dar nu aveam nici o ieşire. Ivor Portr, a cărui carte despre regele Mihai mi-a amintit că trebuie să scriu articolul ăsta, romanţează un pic momentul de la 23 august. Eu nu fac asta, pentru că nu am nevoie de aprobarea nici unui editor ca să ţin un nenorocit de blog: la 23 august, oricum am fi făcut, urma să o belim! Ideea era dacă o belim „azi”, cu Hitler, sau „poate mâine” cu Stalin. Şi Regele Mihai, după ce a stat cu spatele la Stalin, i-a întors spatele şi lui Hitler. Păi voi credeţi că numai de „florile-mărului” a fost el invitat de regina Marii Britanii  la nunta lui William cu Kate? Lasă, că „sunt rude”! Ce, Mircea Lambrino nu e rudă? De rudele incompetente mai şi uiţi! Voi credeţi că „de puţă verde’n vânt” e respectat omul ăsta pe plan mondial de zece ori mai mult decât va fi vreodată respectat poporul ăsta în următorii 500 de ani?

Pentru „intelectualii obiectivi” din ziua de azi, comunismul a apărut în România undeva în ’44, dacă nu, chiar mai devreme, odată cu apariţia primului partid socialist. Intelectualii foarte-foarte obiectivi, bagă mâna-n foc că şi Adam a fost un bolşevic nenorocit infiltrat în spaţiul mioritic. Ei uită că pentru oamenii care au trăit în prima jumătate a secolului XX, speranţele pentru România au fost definitiv pierdute în ’47, odată cu abdicarea regelui. Din anul acela, duşmanii politici nu şi-au mai dat mâna aşa cum a făcut Maniu cu Antonescu.

Procedura de abdicare, deşi a încălcat toate normele constituţionale, s-a aplicat şi este validă. Cum se poate? Întrebaţi-i pe Băsescu şi pe Iliescu, nu de alta, dar ei se pricep mai bine la „dreptul bolşevic”.

Apoi… unii imbecili se întreabă de ce să arătăm un respect deosebit pentru regina Ana. Păi, să vedem: deşi abdicase, Regele Mihai s-a gândit la viitorul urmaş la tron. Multă vreme nu a crezut că România e definitiv pierdută. I-a trebuit timp să se convingă că untem un popor de idioţi. Dar Ana de Bourbon era de religie catolică, iar constituţia monarhică prevedea ca regele să aibe confesiunea ortodoxă. Deci Mihai nu putea deveni catolic. Regina Ana avea nevoie de o dispensă pe care nu a primit-o. Aşa că au fost căsătoriţi de regele Paul al Greciei. Deci să ne fie clar: regina Ana s-a certat cu tot Vaticanul pentru regele care ţinea morţiş la posibilitatea de a ne ajuta.

Na, că iar am un ton manifestant, şi-mi sar în cap cretinii.

Şi acum, dintr-un nor de fum şi ceaţă, reapare bouleţul, cioflingarul, sâsâitul cu limba cuiburită-n strungăreaţă… (zgomot de tobe…) … Ion Cristoiu… care vine să ne spună că el nu are încredere în Radu Duda, şi că vezi-Doamne, Radu Duda nu ar fi un rege bun pentru România. Bine, Cristoiu e mai prost decât o ţelină, pentru că ţelina, în marea ei înţelepciune, ştie că Radu Duda nu poate fi nici în cea mai gravă situaţie, urmaşul la tron al regelui Mihai.

Oricum, nu mai contează, pentru că posibilitatea ca azi să existe nişte politicieni care, la fel ca în 1866, să dorească revenirea României la Monarhie Constituţională, este exclusă. Un calcul matematic simplu vă poate demonstra că neuronii din capul politicenilor români nu pot genera şi duce la îndeplinire o asemenea idee.

România acum, este ca o curvă, care ar putea deveni zână, dar i-e teamă că dacă se face zână, nu i-o mai trage nimeni prin uşa din dos.

Pleşu şi Liiceanu despre trufie – proastă combinaţie

Îmi plac Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu.

Încep prin a vă spune asta ca să nu trăiţi cu senzaţia că îi deconsider. Din contră, mă uit la proaspăta lor emisiune de pe TVR cu regularitate, o înregistrez chiar, ca să fiu sigur că o pot reasculta. De obicei, spun lucruri foarte interesante, la care empatizez, dar “trufia”, acest prim păcat dintr-o listă ce preconizează apocalipsul, este un subiect asupra căruia le-aş recomanda, dacă ar avea umilinţa să-mi asculte sfatul, să nu mai zică nimic. E greu să fii oltean şi să spui că oltenii sunt gasconi… aşa cum a făcut Liiceanu, pentru că ajungi la aporia cretanului care a zis că toţi cretanii sunt mincinoşi şi nici metalimbajul tharskian nu te mai scoate din rahat. E greu să condamni orgoliul într-un articol scris ca urmare a faptului că ai fost rănit în orgoliu, aşa cum a făcut Pleşu. E foarte dificil să-l critici pe Shopenhauer, şi să spui că nu ar trebui să existe o distinctie între încercarea de a-ţi aprecia sinele şi greşeala de a-ţi supraaprecia sinele. Nu poţi să vii cu citatele din Biblie care ţi se par ţie contondente la adresa oamenilor care te enervează pe tine personal, pentru a face filosofie. Păcatul trufiei îi bântuie pe aceşti doi coloşi ai filosofiei româneşti, şi trebuie s-o recunoaştem: oricum, modelul pur de umilinţă nu-l pot avea ei, ci doar preoţii cu har.

Hai să fiu mai coerent: Pleşu şi Liiceanu nu au înţeles nimic din ceea ce înseană trufia. Liiceanu confundă afirmarea ego-lui modern cu afirmarea ego-lui eroic antic. În modernitate ego-ul este o necunoscută de ordin psihologic, care este căutată în scrierile de tip “jurnal”. Chiar dacă autorii de jurnale au un dram de orgoliu, el este un efect al afirmării psihologice a individualităţii, este un rezultat al tentativei de “auto-apreciere”. Auto-aprecierea nu este un păcat. Domnul Pleşu, care în ultima vreme face pe hermeneutul, ar trebui să ştie că în Biblie se dau sfaturi de “auto-cunoaştere”. Dumnezeu nu ne vrea proşti, naivi şi blânzi, ci inteligenţi, asemeni unor şerpi, capabili să cunoaştem şi chiar să ne imaginăm ororile lumii, dar cu toate astea… blânzi, şi în permanenţă atenţi să nu le facem. Pentru a nu-mi supra-aprecia individualitatea, trebuie să o cunosc, cu tot cu tentaţiile ei. Deci Shopenhauer nu e chiar un prost, nu-i aşa, domnu’ Pleşu?

cer permisiunea de a înjura

General maior cu epoleţi, stele, steluţe, casă de la stat şi pensie babană. La viaţa lui s-a ocupat cu torturarea deţinuţilor politici la Gherla: le prindea degetele în uşă, se juca frumuşel cu tunuri de apă, şi… preferata lui… lovea cu vine de bou la testicule. Patria i-a adus un profund omagiu pentru muncă în folosul societăţii, şi l-a îngropat cu tricolorul pe piept. Cam asta s-a întâmplat cu cei care au bătut şi au torturat bandiţii care recitau poeziile lui Gyr. Nu ştiu… dată fiind situaţia, îmi permiteţi să mă fut în ea de situaţie? Uite, pe domnul general maior nu-l fut în gură, ca să nu ziceţi că sunt rău, dar în situaţie pot să mă cac axiologic?

Fost deţinut politic, cu degetele strâmbe de la uşa pe care o iubea domnul general maior, operat pe creier că normal… a făcut tumoare de la bătăi, cu hernie de disc de la ranga aia primită pe spate şi multe alte suferinţe de care pe majoritate o doare-n cur, vrea să publice carte de memorialistică la Editura Bulanitas, Pulirom şi altele… E refuzat pe motiv că nu e introbăgat în nici un partid politic, aşa că omu’ se duce-n durearea mea în Franţa unde publică o carte în 25.000 de exemplare pe care franţujii o cumpără ca pe pâinea caldă. De ce să mă mire succesul lui? La fel a făcut şi Goma! Nu ştiu… uite… nu zic nimic de intelectualii ţării cu drept de vot la tribuna valorilor, nu le arăt pula ca să nu ziceţi că nu sunt intelectual şi eu, şi că mă scald în troaca cu vulgaritaţă, dar în situaţie mă pot căca axilogic? Îmi daţ voie?

Pot? Pot?