Dostoievsky – Umiliți și obidiți

Am scris cred undeva că Dostoievsky este un soi de Shakespeare al popoarelor slave. În „Umiliți și obidiți” începe cu tema din Romeo și Julieta.

Aparent, avem un tânăr de familie nobilă care se iubește iremediabil cu o tânără de familie modestă.

În timp, constatăm că totul se rezumă a fi un act ratat:

„Ce fericiți puteam fi împreună” – pentru că da, Alyosha este un copil răzgâiat, Natasha este exagerat de încăpățânată și miezul aparent al discordei deriva din relatia lor esuata.

Spun „aparent” pentru că de fapt Nellie este centrul poveștii, nu cearta dintre cele două familii. Ea este fiica nerecunoscută a printului Valkovsky, prin moartea căreia se va confirma mișelia acestuia.

Charles Dickens – David Copperfield

Cel mai complex și mai misterios personaj din David Copperfield rămâne Uriah Heep.

Caracterul lui Steerforth este oarecum previzibil, încă din momentul în care îl confruntă pe domnul Mell și are grijă ca acesta să fie concediat: respectuos dar arogant, Steerforth este un agent al haosului. După scena în care fuge cu Emily apoi o părăsește mi se pare ca aduce un pic cu Stavroghin.

Uriah Heep în schimb se ascunde mereu sub falsa modestie: calculat și atent, prin șantaj și înșelciune își face loc într-o societate potrivnică.
În fine… se întâmplă multe în „David Copperfield” – este un bildungsroman în adevăratul sens al cuvântului marcat de stilul încărcat și aparent naiv al lui Dickens

Lucy Foley – Lista de invitați

Alertă de spoiler: ăla musculos de era mirele o violase de fapt pe sora miresei. Și îl omoară sora lu băiețelu’ de l-a omorât el cand era mai tânăr. Ce sa zic… un roman polițist cu evidente influențe Agatha Christie-ene care desi este scris din perspectiva personajelor (asta fiind nota de așa-zisă originalitate a autoarei) stă foarte prost la capitolul „introspecție”. Păcat că toată acțiunea se petrece pe ultima sută de pagini.

Delia Owens – Acolo unde cântă racii

Cand am început să citesc romanul ăsta mi-am adus aminte nu știu cum de „Marile speranțe” a lui Dickens. Dar după ce am trecut etapa violențelor familiale mi-am dat seama că se vrea un bildungsroman pe repede-nainte, ca un „Little Women” postat pe facebook.

Veți descoperi niște descrieri foarte frumoase în schimb imposibil de reprodus in film, pentru că autoarea este de meserie zoolog și se simte pasiunea profesionistă pentru natură.
Mai puțin știut probabil este faptul că sotul scriitoarei a fost acuzat de crimă în perioada când aceștia trăiu în Zambia, victima fiind un braconier. Evident ca Delia Ownes a negat, evident că nu este suspectă, dar paralela cu povestea din această carte este evidentă – mai ales pasajele despre supraviețuirea speciei.

Fredrik Backman – Un bărbat pe nume Ove

nu este un roman. Este o poezie. E greșit să-l punem pe Ove să concureze cu vreun personaj al lui Dickens. Ove nu este un caracter al lui La Bruyere. Ove este poezia piulițelor, a cheilor fixe si a imbinarilor perfecte atunci cand repari ceva.

Ove nu e doar laitmotiv. Ove are cadență, ritmul lui e ca bătaia unei inimi, iar povestea este o electrocardiograma. Nu pot fi surprinse în nici un film detaliile aceste cărți: de exemplu mecanismele de acceptare a morții sunt surprinse în monologul interior al protagonistului care trece de la ”ea este aici” la ”ea a fost aici”.

Dincolo de ironia la adresa societății suedeze și a stilului de viața scandinav… Ove este o carte de suflet, mult prea optimista in pesimismul ei pentru a fi analizata la microscop.

Mircea Eliade – Noaptea de Sânziene

Cel mai complet, complex și prin urmare reușit roman românesc.

Singura scriitură românească în care protagonistul nu este nici misogin, nici psihopat.

Sursa de inspirație a celui mai iubit dintre pământeni, epigonul ludic al stilului dostoievskian învăluit în manta misticismului.

Bine… de fapt personajele masculine ale lui Eliade nu au un aer românesc. Femeile sunt frumoase, virtuoase, miloase – românce pe scurt. Bărbații lui Eliade în schimb sunt prea puțin constipați ca să participe la Mister Făt-Frumosu Carpaților…

Protagonistul are un avatar – scriitorul Partenie are un dublu sens: el pune la îndoială unicitatea identității dar totodată este agentul ieșirii din destin. Poveste poată părea magică sau un simplu șir nefericit de coincidențe.

În discuția lui Ștefan cu Irina de după moartea Ioanei se concentrează marea luptă dintre filosofia occidentală și stoicismul balcanic: Viziru este cel interesat de ieșirea din Timp, este oglinda filosofului Eliade: frământat. Zbuciumat, îndoielnic. Irina zici că e pictată de tușa grosieră a lui Petre Țuțea: este credincioasa zâmbitoare ce se plimbă printre morminte. O discuție asemănătoare mai găsim la Stavroghin.

Sa nu uităm că locul unui demon este mereu la poarta bisericii: Bursuc este un popă securist turnător: „Nu spune! Eu te ispitesc!” repetă el în neștire amintind de sărutul Iudei. E o scenă când îți arată revolverul de față cu Ștefan – și tot ce înseamnă socialism devine demonic în gesturile sale, de la bravada creștină la iubirea de aproape.

Bibicescu este omul de cultură ratat. Îmi amintește cumva de Paul Everac.

Biriș este victima împrejurărilor: scena în care e anchetat de Mihai Duma pentru că i-a scris lui Viziru că îi transmite un „mesagiu din labirint” îmi aduce aminte de Victor Petrini și al său „aștept ordonanțele dumneavoastră”. Scena e atât de asemănătoare încât cred că a fost chiar sursa de inspirație.

Arthur Golden – Memoriile unei gheise

Spunea într-un interviu Denzel Washington ca e mereu de preferat un regizor nergu să facă filme despre negri. Nu din motive rasiale, ci din motive culturale – și dădea un exemplu fondator: Steven Spielberg ar fi putut să regizeze Goodfellas (sau Casino, adaug eu…) și Scorseze ar fi putut să regizeze Lista lui Schindler dar diferențele culturale ar fi fost o barieră.

Cam asta se întâmplă cu „Memoriile unei gheișe” – e un roman bun, dar e un prag cultural pe care Arthur Golden nu-l poate depăși – pentru că e american, pentru că vrea să facă vânzare, pentru că e ahtiat după senzațional – nu contează.

Este foarte complicat pentru un occidental – mai ales pentru un germanic – să înțeleagă plăcerea de a interacționa cu o femeie fără să o fuți, fără să se reducă totul la un schimb de fluide între organele genitale. Americanul este un animal pragmatic prin definiție, nu poate susține o erecție numai pe bază de promiscuitate: cum și de ce să stai de vorbă cu o femeie dacă nu îi dai niște bani ca să îi iei virginitatea?

Sau… unde e punctul culminant dacă nu ai un tip libidinos care face colecție de sânge de virgine?

Unele scene din „Memoriile unei gheișe” sunt occidental de pornografice: adică le savurezi dar nu-ți place să te uiți înapoi.

Dar dincolo de aerul exotic, „Memoriile unei gheișe” este un reprezentant de seamă al kitsch-ului (vezi treaba cu imitație naivă și gust banal) – are un început promițător, înzestrat cu imagini specific orientale, se transformă în scurt timp într-o expresie a vulgarului occidental, o foaie contabilă de cea mai joasă speță a unei culturi din care, în imensitatea ignoranței sale, autorul nu a înțeles nimic – pe scurt, e un „dobitocule”.

Golden candidează la titlul de „Scriitori americani ce descriu Asia mai jenant decât James Clavell” – și credeți-mă că e o luptă acerbă acolo, pe ringul căreia s-au vânturat mari sume de bani.

Și nu spun asta doar din cauza mizuage-ului – care la drept vorbind este o temă discutabilă: până la 1956 în Japonia virginitatea se vindea pe bani, dar sursa de inspirație a lui Golden (Mineko Wasabi) s-a născut in 49, deci nu avea cum să prindă vremurile alea. Practica nu se leagă mereu cu teoria – clar femeia nu a prins războaie, dar cutumele nu poți să știi cum au funcționat – cert este că romanul este corect d.p.d.v istoric. Dar este totuși scris libidinos. Nu sade ascuns vreun Haruki Murakami în spatele lui…