A.C.Grayling – Alegerea lui Hercule

Întrebare propusă: ce se află intre plăcere şi datorie. Răspuns plauzibil: morala. Comportamentul etic în teorie nu trebuie să fie o datorie şi trebuie exercitat cu plăcere. Şi de aici urmează un set de abateri de la ceea ce teoretic ştim că este regula morală primită prin educaţia părinţilor. Pornim pe o cale lăturalnică a axiologiei, marcând şapte „note pe care aspiraţia la viaţa cea mai bună ar putea căuta să le redea”:

1. sens (ne stabilim în viaţă un scop)

2. intimitate (avem relaţii sociale de intensitate diferită)

3. strădanie (muncim pentru scopul propus)

4. adevăr (suntem oneşti cu noi înşine şi raţionali)

5. libertate (suntem autonomi şi responsabili pentru alegerile făcute, astfel încât viaţa pe care o trăim să fie exact cea pe care am ales-o)

6. frumuseţe (oferim calitate acestei vieţi)

7. împlinire (integrăm toate cele şase note definite în proiectul propriu)

Scopurile în viaţă sunt esenţiale: nu poţi trăi fără să-ţi doreşti ceva. Am putea spune că fiecare om este autorul propriei sale autobiografii, ceea ce pe unii i-ar putea trimite cu gândul la un stoicism asumat: odată o alegere făcută nu mai ai nici un drept să te abaţi. De fapt, a nu fii orb la schimbările vieţii, a reacţiona la ceea ce trăieşti înseamnă să-ţi schimbi scopurile, nu să nu le mai ai. Esenţa nu stă în reacţia la neprevăzut, ci în alegerea scopurilor: ce e bine să fac în viaţă?

Libertatea de a-ţi alege scopurile stă la baza comportamentului moral ulterior. „Cei mai mulţi oameni sunt alţi oameni” – trăiesc vieţi împrumutate, „fiindcă îşi împrumută de la alţii opiniile, emoţiile, ţelurile şi credinţele, fiindcă fie nu ştiu cum să procedeze pentru a avea opinii personale, fie sunt prea timizi ca să se încumete să aibe opinii personale.” – trăind o viaţă împrumutată de la părinţi de exemplu, după canoanele învăţate de la ei, sau de la biserică, sau chiar şi de la şcoală, e imposibil să se afirme despre tine că ai posibilitatea de a avea un comportament etic într-o situaţie dată: pur şi simplu nu eşti stăpânul propriilor tale alegeri, şi cel mai probabil, atingerea scopurilor stabilite se va face într-un mod asemănător cu al celorlalte persoane, de la care ai împrumutat viaţa. Biserica ne învaţă că eşecul moral lasă o pată ce trebuie înlăturată, prin ispăşire, iertare divină sau altceva. Grecii însă aveau o altă atitudine: „când ratezi lovitura, încearcă din nou, şi încearcă mai bine”. Un comportament etic exemplar poate fi exemplificat astfel: verşi vin pe cămaşa ta albă la o petrecere cu prietenii. Creştinismul spune „ închide-te în baie şi spală cămaşa”, iar grecii zic „ia altă cămaşă şi încearcă din nou să bei vin”. Desigur, nu întotdeauna le poţi face pe amândouă, şi tocmai de aceea este importantă libertatea de a alege. Acuma să nu sărim în extrema cealaltă, în care densitatea de scopuri e atât de mare încât nu mai apuci să termini nimic, iar aici intervine raţiunea: ruperea unei prietenii sau a unei căsnicii trebuie cântărită bine, şi făcută cu sentimentul împăcării de sine, nu forţat de stimuli exteriori. Viaţa durează mai puţin de o mie de luni pentru a rata şansa de a trăi aşa cum vrei, şi e o dovadă de imaturitate să nu-ţi poţi folosi inteligenţa fără îndrumarea altuia. Să nu uităm însă: „Curajul e calea de mijloc între nesăbuinţă şi laşitate, generozitatea este calea de mijloc între meschinărie şi risipă. […] Una dintre datoriile faţă de noi înşine este să simţim datoriile noastre faţă de alţii şi să le trăim. […] A trăi înseamnă a încheia un contract pentru pierderi.”

Marile probleme morale rămân în continuare drepturile omului: mai există sclavie, conflicte religioase, inegalitate, nedreptate şi îndoctrinare. În schimb, societăţile cu pretenţii se rezumă la dezbaterea drogurilor, pornografiei şi a mamelor nemăritate. Iată câteva păreri echilibrate în aceste direcţii:

Dreptul la euthanasie, sau mai exact la sinuciderea asistată – criticat aspru de biserică şi dezbătut pe larg în ultimii ani ai vieţii de Terry Pratchett. Dacă omul are dreptul la viaţă, şi mai ales la o viaţă de o anumită calitate (simpla existenţă nu este neapărat un bine), înseamnă că are dreptul de a-şi alege cum vrea să moară cel puţin în situaţia în care este conştient de urmările oricărei decizii ar lua.

Regula de aur creştină, „Fă altora ceea ce vrei să ţi se facă” a fost amuzant completată (paradoxal, e completată printr-o negaţie) de G.B.Shaw: „Nu le face altora ce ai vrea să-ţi facă ei ţie. S-ar putea să aibe gusturi diferite.”

Dreptul la divorţ – o căsătorie fără posibilitatea unui divorţ este o condamnare pe viaţă în baza unei decizii de moment, influenţată fie de feromoni (în cazul cel mai fericit), fie de mode, tradiţii şi alte cutume. Divorţul e mizerabil, dar mai rea este o societate care face divorţul dificil. În definitiv, e stupid să spui că „te iubesc atât de mult încât voi angaja statul şi biserica să te oblige să nu mai pleci de lângă mine”. Problema familiilor monoparentale nu este absenţa celuilalt părinte, ci lipsa resurselor, adică sărăcia: aceeaşi problemă problemă pe care o înfruntă mamele nemăritate. Instituţiile cu rol moralizator, Statul şi Biserica se încurcă singure în atitudine: pe de-o parte mamele nemăritate sunt marginalizate, pentru că nu fac parte din idealul stabilit de familie nucleară (3 membri fericiţi, zâmbitori, sănătoşi care folosesc Protex, Axion, Paradontax, şi nu ştiu ce e ăla Durex), iar pe de altă parte avortul e condamnat.

Dreptul la religie – religia este din punctul de vedere al lui Grazling fie lipsită de relevanţă pentru morală, fie imorală. Asta pentru că se referă strict la creştinism şi la fundamentalismul recent. Într-adevăr, preamărirea atentatelor cu bombă sau orice altă formă punitivă a celor nedrepţi este un act imoral. Desigur, să fii oripilat de sexualitate şi nuditate în timp ce în fabrica de vis-a-vis se produce armament este uşor foarte penibil. E citat Bertrand Russel: „teologii ne-au învăţat întotdeauna că decretele lui Dumnezeu sunt bune, şi aceasta nu este o simplă tautologie. Rezultă că, în mod logic, bunătatea este independentă de decretele lui Dumnezeu” – şi într-un fel, religia, aşa cum o vedea şi Kant în forma ei superioară şi deloc fundamentalistă, este ultima treaptă dintr-un comportament moral exemplar. Un Dumnezeu care te pedepseşte când nu te porţi frumos nu poate stârni decât frustrări, fie în direcţia penitenţei, fie în direcţia batjocurii (vezi „Iisus…” al lui Saramago, tocmai ce am scris de el).

Dacă stăm bine să ne gândim, a fost o vreme când Galilei a fost forţat să nege că pământul se învârte, şi abia prin 1992 Biserica Catolică şi-a recunoscut greşeala. Cealaltă variantă creştină, în care faci binele din dragoste pentru Dumnezeu e ceva mai complicată: dacă greşeşti de ce mai eşti pedepsit? Sau greşeala pedepsită este tocmai lipsa dragostei, şi faptul că acţionezi mânat de alte convingeri decât iubire? Hermeneutica de acest tip nu mă aştept să o întâlnesc la un etician.