Alain Montandon – Basmul cult sau tărâmul copilăriei

Înainte de a citi această carte vă avertizez că trebuie să fi avut în prealabil o copilărie normală. E drept că la ora actuală normalitatea copilăriei este foarte disputată, şi fie avem copii cu educaţie forţat „sauvage”, care nu apucă să citească o poveste mai complexă decât istorioarele lui Creangă, iar singurele lor jucării sunt făcute din cârpe, fie avem ultra-tehnologizaţi plictisiţi la şapte ani de jocuri cu wrestling şi one-to-one kombat.

Cale de mijloc nu mai există nici aici.

În fine, ideea e că studiile lui Montandon despre câteva basme culte de referinţă pentru cultura mondială sunt foarte pertinente şi ating esenţa faptului că basmul cult nu e o „prostie menită să pervertească mintea copilului”, cum susţin împătimiţii apărători ai educaţiei tradiţionaliste: ştiţi, nu e musai să citim numai poveşti cu ţărani la coasă, feţi frumoşi în colanţi unisex şi domniţe la ananghie ca să distimgem binele de rău.

Alain Montandon scrie despre „Micul Prinţ”, al lui Saint Exupery, „Pinochio” al lui Collodi, seria lui Oz, a lui Baum, „Peter Pan”-ul lui Barry, „ET”-ul lui Spielberg (da… şi un film poate fi considerat un basm cult) şi „Povestea fără sfârşit” a lui Michael Ende.

Montandon surprinde totul: de la legături cu biografia autorilor, până la analize psihologice ale situaţiilor propuse. Nu ştiu să vă spun exact care este studiul cel mai interesant. Eu unul ştiam foarte puţine lucruri despre Peter Pan de exemplu. Ştiam că există un complex psihiatric ce-i poartă numele, dar nu ştiam că piesa de teatru se joacă având ca protagonist o femeie. N-am ştiut că Barry a vrut să creeze din Peter Pan un androgin, fie el şi pururea copil.

De asemenea, n-am ştiut de legătura dintre nasul lung al lui Pinocchio şi Hristos, (Allain de Lille remarcă faptul că rinocerul cu un corn pe nas este numit Christ) şi nu am sesizat niciodată că Pinocchio este de fapt „urmărit de bestiarul lui Hristos” – e luat drept peşte, înghiţit de un peşte (ca Iona) şi la un moment dat transformat în măgar.

De asemenea sunt foarte interesante paralele pe care le face Montandon cu complexele sexuale ale copiilor faţă de părinţi, Micul Prinţ nu are părinţi, Peter Pan nu are mamă, tatăl îi este duşman, şi perpetua angoasă a depresiei şiu a persecuţiei pe care o dezvoltă Dorotheea lui Baum.

E drept acuma că pot fi părinţi care se vor arăta foarte deranjaţi de faptul că basmul cult conţine elemente psihologice atât de stranii, referitoare la sexalitate şi la angoasă. Înafara de faptul că analiza se face pentru adulţi, nu trebuie să uităm că şi basmele anonime, sau tradiţionale, sunt la fel de încărcate cu elemente de sexualitate.

Concluzia lui Montandon este referitoare la „tărâmul miraculos”, la spaţiul de evadare al copilului într-un univers paralel unde se simte bine. Eu cred că e vorba de mai mult decât atât: e vorba de educaţie, de modalitaţile primare de distingere a binelui de rău, şi de faptul că atâta vreme cât basmul transmite nişte principii etice sănătoase, nu poate perverti mintea nici unui copil.