Umberto Eco – Numele trandafirului

Lucian Blaga spunea undeva următoarele: Părerea că o operă artistică trebuie să placă nemijlocit, fară de nici o peregatire prealabila e invenţia unei estetice copilăreşti.
Sincer să fiu, mie mi se pare copilăresc contrariul. Pentru că dacă arta exprimă frumosul, iar omul tinde către frumos, atunci nu e nevoie de pregătiri prealabile. Un exemplu concludent este  “Numele trandafirului” al lui Umberto Eco. Un roman 60% în latinã, o limbã pe care cititorul de rând nu o poate înţelege. Dar dacã un specialist vede în “Numele trandafirului” o frescã a evului mediu, a putreziciunii sale ecleziastice, un om de rând poate vedea oricând un roman poliţist agathachristian. Opera literarã trebuie conceputã în aşa fel încât sã fie pe placul unui public cât mai larg, iar acest fapt e direct proporţional cu interlocutorul autorului. “Numele trandafirului” este prin excelenţă o operă deschisă. Ce e interlociutorul autorului? Persoana cãruia geniul creator i se adreseazã. Dacã geniul creator se adreseazã filosofiei, scrie filosofie, dacã se adreseazã agorei, scrie teatru, dacã se adreseazã unui lumi întregi, scrie literaturã! Literatura de calitate are darul de a fi accesibilã oricui, indiferent de pregãtirea prealabilã! şi pentru cã am ajuns la “Numele trandafirului”, dezbatem un nou aspect: acela al perioadei istorice în care se încadreazã acţiunea. Camil Petrescu spunea undeva în “Addenda la falsul tratat” cã, dorind sã scrie o piesã de teatru despre viaţa lui Brâncoveanu s-a lovit de impedimentul limbajului, pentru cã, nedorind sã facã o povestire romanţioasã, ci cât mai realã, trebuia sã pãstreze limbajul personajelor, limbaj care lui îi era foarte greu accesibil. Esenţa lucrãrii lui Eco pãstreazã nu numai limbajul, dar şi naraţiunea încadratã epocii, fapt extraordinar pentru un scriitor al secolului XX: micile naivitãţi şi uimirea excesivã în faţa unor secrete descoperite nu par contemporanului deloc bizare, cum ar fi de exemplu cronicile lui Neculce. Micile raţionamente ale lui William zis Giugliemo, discursurile fastuoase ale lui Jorge, chiar şi titlurile capitoleleor atât de cervanteşti, toate provin din lumea rece a trecentoului. Un astfel de scriitor, care întreprinde o astfel de muncã minuţioasã pentru un roman meritã trecut în analele istoriei literaturii universale. şi paradoxal, o astfel de operã are un subiect universal valabil. Frumuseţea scriiturii, trãirea dramaticã… toate sunt de o frumuseţe incontestabilã, fără a fi nevoie să se apeleze la limbajul concret al epocii. Altfel spus, dacă Umberto Eco ar fi fost român, am fi avut poate un roman istoric excepţional despre Constantin Brâncoveanu.

Rudyard Kipling – Cărţile junglei

Citind, sau mai bine zis recitind „Cărţile junglei” ale lui Rudyard Kipling, am înţeles că noţiunea de copilărie este o chestie ireversibilă ca dealtfel orice vârstă pri care trecem. Şi nu doar atât, mi-am amintit că o carte bine scrisă îţi produce acea stare de graţie în care reuşeşti să parcurgi frazele cu o viteză incredibilă. Iar cine crede că acest roman se rezumă la istorioarele desenelor animate, şi deci nu are nici un rost să citeşti şi varianta literară, va fi uimit să afle că tot ceea ce face acuma Hollywood-ul, de la Lion King până la Madagascar, are la bază o povestioară a lui Kipling. Şi foarte frumos este că nu suntem obligaţi să plângem citind aceste poveşti, aşa cum se întâmplă dacă punem mâna pe un Emil Gârleanu. Bine… nici nu trebuie să ne mire, din moment ce Kipling e totuşi un laureat al Nobelului.

DUNE – hunting Harkonnens

„Hunting Harkonnens” este scrierea care vrea să deschidă ordinea cronologică a universului Dune, prezentându-ne o vânătoare de oameni condusă de generalul cymek Agamemnon. Aşa cum ne-o recomadă şi editorul, în esenţă, subiectul continuă tradiţia SF-urilor clasice într-o manieră enervant de corectă, lucru pe care îl vor dovedi şi cele trei romane care îi urmează. Moartea lui Piers Harkonnen şi a părinţilor săi, hăituţi până în cea din urmă clipă de „maşinile gânditoare”, în îndepărtata planetă Caladan, e descrisă pe un ton oratoric asemeni unei tragedii graceşti. Poate de aici se trag şi numele câtorva personaje inspirate din mitologia greacă, nu de alta dar se va dovedi în scurt timp că au şi aceşti „Titani” hybris-ul lor.

DUNE – a whispear of Caladan seas

Se pare că unui critic din America (al cărui nume spre ruşinea mea nu l-am aflat) i-a plăcut la nebunie povestirea „A whispear of Caladan seas”, dar i-a atras atenţia lui Brian Herbert vă tatăl său nu a folosit niciodată  elemente de misticism în opera sa. Acesta, a răspuns în introducerea sa… citez… „I still haven’t stopped scratching my head over that one”, vezi-Doamne criticul nu are dreptate, dacă te gândeşti la noţiunile de Kwisatz Haderach, Shai-Hulud, şi altele. Concluiza mea, după ce am citit povestirea, este că dacă Brian Herbert se va mai scărpina mult în cap, va da de creier. Acţiunea se petrece după atacul Harkonnenilor asupra Casei Atreides de pe planeta Arrakis, şi se rezumă în ultima frază: „Somehow, sealed inside a lightless cave in the driest desert, all of the Atreides soldiers had drowned”…. „A whispear of Caladan seas” este o poveste cu aspecte mistice evidente: soldaţii mor în deşert cu plămânii plini de apă provenind din visele dinaintea morţii, ce amintesc de semiacvatica planetă Caladan. E clar că nu e tocmai SF pur povestirea asta, ci pare mai degrabă o fabulaţie suprarealistă, interesant scrisă; frumoasă ca lectură, dar complet necaracteristică sagăi Dune.

DUNE – jihadul butlerian

A ajuns în sfârşit şi în România, (cu o binemeritată întârziere de 7 ani) traducerea romanului „Jihadul Butlerian” a lui Brian Herbert şi Kevin J. Anderson. Şi va fi citit probabil fie de fanii-aticii genului, fie de cei cu suficiente resurse pecuniare ca să cumpere o carte care, conform modelului modernist de scriere, nici măcar nu se termină, pentru că va continua. E uşor de sesizat la nivel de gândire managerială concurenţa sagăi „Dune” cu „Războiul Stelelor” – dar poate că ne-am obişnuit şi trecem cu vederea posibilitatea de a scrie cărţi pur şi simplu pentru bani. Trecem cu vederea şi faptul că mai mult ca sigur o asemenea carte nu s-ar fi vândut dacă nu ar fi existat atentatele de la 11 septembrie asupra World Trade Center-ului. Dar în ziua aia probabil că lumea şi-a readus aminte de cartea din ’65 a unui tip care scria despre viitorul exod al popoarelor deşertului.
În fine, cert este că cinci veacuri mai târziu, Brian Herbert îşi leagă resursele creaţiei de fărâmiţele lăsate în urmă de tatăl său. Ştim cu toţii de câte ori a menţionat Frank Herbert acest termen – „Jihadul Butlerian” – în creaţia sa… de foarte multe ori. Cu toate astea, a fost suficient de ambiguu încât să ne lase imaginaţia să coacă scenarii infinite. Era şi normal… în ’65 când s-a apucat „bătrânelul” să scrie o carte SF, nu mai era „cool” să scrii despre roboţi. Asimov tocase terenul. Frumos la Frank Herbert – dacă mai ţineţi minte – era faptul că scria un SF complex, cu elemente de filsofie pe alocuri budistă combinată cu elemente de cultură arabă… mă rog, foarte interesant. Epigonii lui, cel puţin ţin „Jihadul Butlerian” se ţin de şotii. Ei nu mai scriu despre roboţi, ci despre cyborgi, pe care, ca să pară mai interesanţi îi numesc „cymeki”. Cât despre restul poveştii – un pseudo – plagiat penibil. Sunt puţini români cei care ştiu de apariţia în anul 1984 a unei cărţi intitulate „Dune Enciclopedia” scrisă de Willis E. McNelly, o carte în care este prezentat pe larg întreg universul „Dune”. Conform declaraţiilor făcute de acest McNelly, el împreună cu Frank Herbert plănuiau să scrie un prequel la Dune despre Jihadul Butlerian în care să povestească pe larg cum o anume Jehanne Butler, preoteasă şi soră Bene Gesserit pe planeta Komos pierde o sarcină în urma intervenţiei independente a unui calculator dintr-un spital, şi astfel este generat războiul care avea să şteargă de pe faţa pământului orice formă de gândire mecanică.
Dar, din 1984 până în 2002 vremurile s-au schimbat. Jihadul nu mai poate parafraza numele uneo femei care se numea „Jehanne” – în plin război americano-irakian a penibil să faci presupunerea asta. Brian Herbert schimbă numele: îi zice Serena Butler, şi o cuplează cu Xavier Harkkonen. Acordă o mai mare greutate situaţiilor: oamenii fascinaţi de maşinării, se lasă metamorfozaţi de acestea, devenind cymeki. Tema puterii fizice absolute care cauzează impotenţa sexuală, întâlnită în „Împăratul Zeu al Dunei” este reluată şi în „Jihadul Butlerian”, într-o manieră mult mai brutală şi mai simplist tratată. La drept vorbind, întregul roman suferă de puternice accente de banalitate. Nu spun asta din tradiţionalism, având în vedere faptul că recunosc atenţia pentru detaliu a urmaşului herbertian în „Paul of Dune”. Neamul Atreides îşi pune speranţele în tânărul Vorian, care va sfârşi ca trădător al Titanilor. Normal, se îndrăgosteşte tot de Serena Butler, ca să pregătească cumva războiul de peste zece mii de ani cu Harkonnenii. O ploaie de clişee abundă: misterul maşinăriei în faţa artei şi a materiei vii, roboţi ce scalpează gemene dar admiră tablouri cu Van Gogh, şi multe multe scene de război amintind de o variaţiune bizară în care „Alien” se cuplează cu „Star Trek” după o noapte de beţie cu „Predator” şi „Hannibal Lecter” în casa lui „Jeepers Creepers”.
Scrierile lui Frank Herbert stau sub semnul optativ al istoriei (după modelul shakespearean, evident) – „Iată ce au făcut strămoşii noştri. Cele mai cumplite blesteme pe care le-ai putea inventa nu înseamnă nimic în comparaţie cu asta. Nu găsi scuză în necesităţile epocii! Ţine minte doar un singur lucru: nu există nevinovaţi!” (Canonicatul Dune). Eroul Muad’Dib devine tiran. Canonicatul Pacifist recurge la războaie. Într-un final marea revelaţie e faptul că nimeni nu a avut vreodată puterea de a prevedea viitorul ci doar de a-şi făuri viitorul după pofta inimii. Brian Herbert (fiind fiul autorului, mi-e mai la îndemână să-l acuz) îşi prezintă eroii sub semnul fatidic al istoriei: Agamemnon şi Juno sunt victimele unei epoci mecanicizate. Serena Butler e victima cymekilor, iar Omnius, da, până şi Omnius e în definitiv victima oamenilor – un lanţ al slăbiciunilor presărat cu slăbiciuni, căci nimeni nu poate fi declarat responsabil.

DUNE – cartea 1

Primul volum din saga Dunei debutează „ex abrupto”, într-un moment încărcat de semnificaţii: casa Atreides, la cârma căreia se află Leto I, „Ducele Roşu” îşi mută reşedinţa de pe Caladan pe Arrakis – planeta deşert, stăpânită de uriaşii viermi ucigaşi, dar unica sursă a melanjului, mirodenia nemuririi, Căci miza de fapt aceasta este: călătoria în spaţiu e imposibişă fără sfidarea timpului, iar sfidarea timpului va atrage cu sine Prăbuşirea Istoriei. Încercarea tânărului Paul Atreides cu gom-jabbarului Cucernicei Maici Gaius Helen Mohaim va dovedi fărâma de umanitate ce zace în sufletul celui ce peste ani va deveni Stăpânul Unic al Mirodeniei – o încercare grea ce va atesta totodată că cel ce îi va urma la tron va fi probabil o semi-bestie. „Dune” are aşadar toate ingerdientele unei scrieri clasice: două familii în război – Atreides şi Harkonnen te trimit involuntar involuntar cu gândul la Capuletii şi Montagueii renaşterii; Deşertul – un loc atât de pustiu încât orice se poate întâmpla; trădări înlănţuite, crime mişeleşti, fugi aventuroase – toate scăldate într-un aer de mister fatidic – căci tot ceea ce are legătură cu pseudo-masonica oranizaţie a Bene Gesseritului pare a ne avertiza că „aşa a fost scris să se întâmple”.
Şi pentru că istoria se face cu popoare, Frank Herbert îi aduce în scenă pe fremeni, o naţiune stranie cu ochii albaştri, cu o cultură descendenţă din Egiptul antic, Islam, America şi alte zone toride ale veacului XX – căci nu degeaba Duncan Idaho va deveni laitmotiv până în momentul apogeului epocii tiranice când un fluviu îi va purta numele. Planeta Arrakis, locul de desfăşurare al acţiunii, suferă de prea multe paradoxuri, observate de planetologul Liet Kynes: melanjul, sursa nemuririi e produs de viermii uriaşi, care la rândul lor nu pot exista într-un climat umed. Deci moartea planetei asigură supravieţuirea Universului. Visul Baronului Harkonnen e în esenţă umanitar, pe când al planetologului devastator. Apa pe Arrakis ar însemna pierderea melanjului.
Dar odată Leto I ucis, Paul şi mama lui Jessica înfruntă deşertul cu acelaşi stoicism ce l-a făcut să reziste văzându-şi mâna arzând. Se aliază cu fremenii şi îl ucide pe baronul Harkonnen şi pe urmaşii acestuia. Deşi îndrăgostit de Chani, fiica planetologului Liet Kynes, din raţiuni politice o ia de soţie pe Irulan, fiica împăratului Sadham IV Corrino, devenind el însuşi împărat. Iată ceea ce se va dovedi a fi pseudo-happy-end-ul acestui roman.
Câteva probleme rămân deschise: pe fundalul unei credinţe în Kwisatz Haderach, fiinţa perfecţionată prin tehnici genetice, caracterele ereditare ridică numeroase îndoieli. Jessica, dincolo de dragostea pe care şi-o dovedeşte faţă de Leto, rămânând fiica Baronului Harkonnen, iar Alia, sora lui Paul, fiind totuşi prima „monstruozitate” produsă de excesul de melanj. Ce poate fi mai monstruos decât să conservi în minte amintirile strămoşilor tăi?

DUNE – Paul of Dune

Împărăţia lui Muad’Dib se clatină de la sine: Paul e forţat de împrejurări să acţioneze, fiind prins – aşa cum spunea Jan Kott despre Macbeth, în „uriaşul tăvălug al istoriei”. Din tată în fiu, blestemele familiei Atrides perpetuează. Leto I îşi pierde soţia, pe Ilesa, chiar în ziua nunţii – acelaşi lucru pe care îl va păţi nepotul lui zece milenii mai târziu. Paul îşi pierde cumnata de viţă regală în urma unui atentat pus la cale de propriul său Maestru Spadasin., dornic nu să provoace răul ci să provoace Istoria. Istoria – iată obsesia lui Muad’Dib , timpul repetitiv pe care îl conştientizează în toată plenitudinea sa şi pe care îl trădează în cele din urmă, cerându-i lui Irulan să presare cronicile cu omisiuni. Actorul Eduan Morton, care a participat la transpunearea audio book-urilor din seria „Dune” remarca într-un interviu că „Everything about Dune is the sense of history”- un simţ pe care Brian Herbert şi Kevin J.Anderson îl hiperbolizează uşor prin stuctura alternantă a scrierii. Firul epic balansează între momentul dinaintea sosirii pe Dune, şi cel de după instaurarea lui Usul, ca şi cum trecutul şi-ar semăna cu bună ştiinţă seminţele în faptele viitorului. Dar lucrul acesta l-am fi înţeles şi fără să fim nevoiţi să navigăm printre ani. Poate uşor redundantă pe alocuri, dar profund fidelă universului herbetian, „Paul of Dune” este o carte menită să dea un răspuns cert marelui mister ce a bântuit conştiinţa fremenă: cum s-a transformat Mântuitorul Dunei într-un tiran? Ce întămplări l-au determinat pe Paul să-şi sterilizeze planeta-mamă – Caladanul, şi ce suferinţă i-a inhibat la asemenea nivel emoţiile încât să-l ucidă cu sânge rece pe Fenrig şi pe fiica acestuia, Marie? E remarcabilă în această carte concordanţa exagerat de atentă cu scrierile bătrânului Frank. De exemplu, mica remarcă din Canonicatul Dunei care aminteşte moartea bunicului lui Paul la coridă, fiind aici pe larg dezbătută. Sunt deltfel ferm convins că munca lui Brian Herbert va continua în acest ritm obositor de a umple golurile din opera tatălui să, menite însă să stârnească misterul creaţiei, ci nu să-l elucideze.