Guy Corneau – Există iubiri fericite?

De fapt, între noi a fost mereu o iubire bolnavă.

Bun. Deci există părinţi care te influenţează într-o direcţie sau alta, şi poţi fi conştient sau nu de asta, până una alta nici nu te interesează prea tare teoriile astea care ocupa 3 sferturi din carte.

23 decembrie, libraria Şt. O. Iosif, Braşov:
– Nu va supăraţi, îmi căutaţi şi mie un titlu?
– Spuneţi vă rog!
– „Există iubiri fericite?”
– Da.
– Nu, ăsta e titlul.
– A, mă scuzaţi! Imediat… să caut pe calculator…

Şi poate că da, fiind născuţi din mame suntem cu toţii programaţi arhetipal sa recunoastem ceea ce este de natură maternă. Şi poate că tatăl ne învaţă să fim masculini, iar lipsa lui îi face pe bărbaţi să fie mai fustangii, iar pe femei mai incerte în definirea unui model masculin pe care să-l dorească. Şi da, ne imităm părintele de acelaşi sex într-o primă fază a vieţii chiar dacă negăm asta, sau sub aceeaşi influenţă putem face exact contrariul acţiunilor săvârşite de părintele de acelaşi sex, pentru că mintea omului e complexă şi e greu de gestionat in Excel rămăşiţele zilelor adunate între circumvoluţiuni.

Şi ce dacă toate astea ne influenţează atunci când ne strivim buzele orbeşte într-un sărut care e doar începutul unei lungi agonii?

Pe ai mei cel puţin îi pot lăsa singuri în casă. Şi nici nu e nevoie să sar din pat speriat că e mama bolnavă. Nu, ştiu că tata e cu ea, se vor descurca amândoi, se vor înţelege, se vor îngriji unul pe altul şi îmi vor spune abia la final prin ce au trecut. Pe ai tăi în schimb trebuie tot timpul să-i susţinem, să-i ajutăm. Mama ta e răcită, dar tatăl tău e plecat la un vecin, tatăl tău e internat în spital, iar mama ta are atât de multă grijă de el încât uită să mai mănânce şi într-un final i se va face şi ei rău. Sau, în definitiv, sunt sănătoşi tun şi venind de la slujba de la biserică într-o zi de sărbătoare încep să se certe. Iar când îi suni să îi întrebi ce fac…

Tipologii de femeie (interes strict egoist):

Fata de sticlă – invocă pretextul fragilităţii şi al hipersensibilităţii pentru a se refugia în cărţi sau lumi imaginare.

Seducătoarea – planuri mereu în schimbare, îi este foarte greu să se angajeze într-o relaţie de durată.

Marginala – un caz extrem, crescută numai de mamă deoarece prezenţa tatălui e un pericol (un inadaptat social sau violator). Inerţia o împinge la alcoolism, droguri şi prostituţie.

Amazoana – perpetuează trauma provocata de tată în loc să o vindece. Încearcă sa izbutească în toate, se vrea soţie perfectă şi mamă ideală. Hiperactivitate. Femeie a datoriei şi a principiilor. Respinge avansurile cu aceeaşi îndârjire folosită de o seducătoare pentru a le accepta. Uneori dispreţuieşte întregul neam bărbătesc.

Eterna adolescentă – opusul amazoanei, pasivitate extrema, incapabilă fie să acţioneze fie să fie receptivă.

Fata ascultătoare – cu simţul datoriei inoculat de familie, se simte vinovată când încalcă principiile învăţate. A pierdut orice contact cu propria ei spontaneitate şi originalitate. Are tendinţa de a rămâne fidelă cu orice preţ, ignorîndu-şi cu uşurină propriile sentimente. Păstrează trăsături de fetiţă deoarece nu are acces la propria-i autoritate. Se simte neînsemnată, „măritată cu un ideal care o striveşte”.

Femeia martir – sacrificiul de sine este o artă şi un devotament. Refulează în modul cel mai variat: suspine, toane, tăceri şi multe reproşuri.

Regina războinică – un caz rar pentru adolescente: a face sex cu un bărbat este pentru ea o muncă nerenumerată.

Fiica tăcerii – supusă şi tăcută, moşteneşte tăcerea tatălui. O parte din ea va fi mereu devalorizată de patriarhat

Important nu este celălalt, ci sinele. Din „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” dacă nu ştii să te iubeşti pe tine, nu poţi oferi nimic nici celuilalt. Încrederea în noi înşine, valoarea pe care ne-o atribuim, iată cheia problemei.

Îmi iubesc mama pentru că e singura care mi-a dat atenţie, dar o urăsc pentru că mi-a cerut prea multe

Aşa cred că ai fost şi tu. Ai fost pentru mine ca o mamă bolnavicioasă pe care n-am avut-o. Te-am iubit pentru că însemnam ceva pentru tine, şi am ajuns să te urăsc pentru toate cele pe care mi le-ai cerut. Mi-ai controlat fiecare colţ al inimii cu gelozia ta, şi te-ai asigurat că îl cureţi de praf şi de vechituri. Dar nu puteai să faci asta la infinit, nu puteai să ascunzi tot praful sub preş.

Absenţa tatălui o face se pare să devină o sclavă a nevoii de a plăcea: „Spune-mi că exist şi celelalte nu există”. Nevoia unei femei de a fi în centrul atenţiei trădează traume provocate de un tată distant sau neglijent. Incapabile să se bucure de lume alături de cei dragi, vor cerşi mereu privirea bărbatului. Speranţa ei este imposibil de realizat, şi va strica totul în acea relaţie.

Tu nu mă iubeşti (decizie definitivă şi irevocabilă). Tot drumul pe tren ai stat cu ochii în telefon şi nu te-ai uitat deloc la mine. Asta numeşti tu dragoste? Mie nu mi se pare normal. Tie niciodată nu ţi-a făcut plăcere să vorbeşti cu mine. Acum de ce ai ridicat capul din carte? Recunoaşte că te uitai la ea, nu poţi să mă minţi, ştii bine.

Apoi copilul. Femeia devine mamă iar prima angoasă se manifestă cu afirmaţia „Doamne, dacă ar şti ce îl aşteaptă!” – căci propriile ei aşteptări utopice nu au fost satisfăcute încă. „Dependenţa, pasivitatea şi angoasa sunt datul copilului supraprotejat”. Iar separarea copilului de mamă în absenţa tatălui este extrem de anevoioasă. Mai grav este când copilul trebuie să aibe grijă de mamă, deoarece atunci relaţia de prizonierat se intensifică.

Într-o zi m-am agăţat de gâtul tatei ca să-l pup aşa cum făceam de obicei, şi el mi-a zis: „Hai că eşti cam mare. Bărbaţii nu se pupă aşa!”. Şi am fost trist atunci că nu înţelegeam. Apoi într-o altă zi l-am auzit pe tata spunându-i mamei: „Nu mai intra peste el în baie, că nu mai e mic. Lasă-l în pace că se descurcă el cumva!”. Şi asta îmi repet şi acum când mă trezesc dimineaţa la 4 să pornesc la drum să-mi văd fiul: „Sunt mare, o să mă descurc eu cumva.”

Morala iudeo-creştină nu preţuieşte suficient trupul. Poţi face sex fără să-l respecţi, sau poţi fi abstinent respectând actul sexual. „Nu sexul e rău, ci ceea ce facem noi din el” Esther Perel a emis unui dintre motto-urile mele preferate: „sexul e murdar, practică-l cu persoana iubită.”

Bărbaţii ajung la romantism datorită sexului, iar femeile ajung la sex în urma romantismului. Sexualitatea excesiv opresivă sau excesiv supusă a bărbatului se manifestă astfel datorită unei exorcizări inconştiente a relaţiei cu mama.

Nimic nu este mai periculos decât culpabilitatea bărbatului în faţa dragonului matern: involuntar, redevine un băieţel ruşinat de libidoul său. Ruşinat să ceară partenerei explorarea propriei lor sexualităţi, se ascunde şi caută satisfacţia în compania femeilor uşoare care nu-l vor condamna niciodată.

Nu consider corpul uman urât. Mai ales pe cel al unei femei. E urâţit de antiteza îmbrăcăminţii care îl acoperă. Şi totuşi, spre deosebire de operele de artă, simplitatea trupului unei femei dă frâu liber imaginaţiei: te poţi opri oriunde, vei vedea că este bine. Ceea ce considerăm că înfrumuseţează trupul ne provoacă de fapt răni. Inelele, cerceii, brăţările, dantela… zgârie, jenează, distrubă, ceea ce desigur, în unele cazuri poate fi plăcut, dar nu aduce un plus de valoare corpului în sine, ci fanteyiilor noastre.

Cum îşi înving bărbaţii teama de femei (interes narcisist)

Dependenţa totală – Ea îi face de mâncare, îi spală, îl îmbracă. Bărbatului nu îi mai este teamă de femeie pentru că a înlocuit-o cu mama.

Facem un copil” – El o lasă astfel în pace să se ocupe de copil, fericit că a scăpat de relaţiile intime cu ea.

Contradependenţa, sau celibatul defensivse îmbracă singur, se culcă singur, mănâncă singur. Practică autodisciplina şi asceza refulându-şi nevoia de dependenţă şi comuniune. „Patul gol, singurătatea şi performanţa ocazională”.

Bucăţi de femeie – vezi Camil Petrescu, „Act Veneţian– cu o femeie face bine sex, cu alta merge la teatru, cu alta practică misticismul.

Postmodernistul – căsătoria cu o femeie cinstită şi respectabilă acceptată de familie, sexul cu o amantă care la chinezi şi japonezi este deasemenea acceptată de familie.

Mi-a spus: „Tu încă ai privire şi gesturi de copil!”. „Şi dacă sunt doar infantil?, i-am răspuns, Dacă nu sunt altceva decât un bărbat care nu s-a maturizat niciodată?”. “Nu te speria, mi-a zâmbit, aşa sunt toţi bărbaţii. Dar mie îmi place privirea ta.” „Asta pentru că eşti tânără şi nu ai încă nevoi!” “Nu contează, o voi ţine minte.

Modelul mamelor neglijate de soţi, arhetipul soţiei lipsite de dorinţe personale, toate acestea le determină pe femei să vadă în bărbaţi nişte fiinţe jalnice. Aşteptările lor sunt spulberate în primul rând de societate şi ideologia maselor. Lungi monologuri despre viaţa în doi vor fi considerate de ele dialoguri autentice, considerând că bărbatul merită această coerciţie, pentru că face parte din regnul pe care îl cunosc prea bine din alte situaţii. Dar asta nu va duce la egalitate, ci va submina cuplul. Simţind că spaimele îi sunt speculate, bărbatul fie se va supune, dar astfel va pierde respectul partenerei, fie se va revolta iar cuplul se va măcina în discuţii fără sfârşit. Bărbatul se va infantiliza.

Îmi cerea mereu confirmări ale iubirii pe care i-o purtam: „Dacă susţii că mă iubeşti ar fi trebuit să faci asta, sau nu ţi-ar fi greu să…”. Şi credeam că de la un punct încolo aceste cerinţe se vor termina. Dar continua cu ele, ca şi cum ar fi vrut ca eu să-i îndeplinesc toate idealurile construite din cioburile sparte de alţii. „Pot face asta” – îmi repetam cu încăpăţânare – „sunt capabil să discern frazele menite ignoranţei de cele ce necesită atenţiei. Sunt puternic, sunt echilibrat, iubesc, sunt fericit… iubesc, sunt fericit…”.

Antonimul iubirii este puterea. Jocul pentru putere poate distruge chiar şi o relaţie cu o viaţă sexuală activă: sex apoi ceartă. Şi iar sex, şi iar ceartă. Iubirea e înlocuită cu un război de uzură. Şi asta se întămplă pentru că niciodată nu renunţăm la idealul de iubire, la visul despre cuplu şi partenerul ideal. Ne este teamă să iubim ceva ce nu corespunde animei sau animusului nostru. De la „nu pot trăi fără tine” ar trebui să ajungem firesc şi fără frustrări la „te iubesc, nu trebuie să-mi confirmi mereu existenţa”, pentru ca în final să poţi spune „mă bucur că exist”. Nu poţi iubi sau respecta pe altcineva fără a te iubi sau a te respecta pe tine însuţi. Există o nevoie de unire şi o nevoie de separare care deasemenea trebuie respectată, şi în mod ideal, sincronizată.

Infidelitate: starea prin care uiţi momentul iniţial de pornire al fostei iubiri. Împlinire sau refugiu, în ambele cazuri este de greu de suportat ideea ca asta te face uneori fericit. Cu cât ai negat mai tare posibilitatea ei, cu atât realizezi că nu te poţi opri, şi rişti să schimbi macazul. Te sperie gândul că destinaţia poate fi aceeaşi. Uiţi că drumul e altul.

Fericirea este insuportabilă. Ştim să o visăm, dar nu ştim să o trăim. Fericirea nu e statică şi călduţă, nu stai pe un norişor asemeni unui ascet şi contempli divinitatea în miros de tămâie. Ar trebui să fie o bucurie palpitantă, o explotare continuă a fiinţei umane.

– Chiar cred că într-o zi o să-ţi refaci viaţa şi vei veni să stai aici.
– Să-mi refac viaţa? Cu cine?
– O vei cunoaşte tu când va fi cazul. E mai bine să aştepţi decât să cauţi.
– Aici? Dar aici nu pot.
– Cum să nu poţi? N-ai spus că aici stă copilul tău? De ce să nu stai lângă el?
– Dar eu nu vreau să mă mai însor.
– Bine, atunci vei trăi în concubinaj.
– Acuma vorbeşti ca mama.
– Pentru că aşa este firesc.

„Să te iubeşti pe tine însuţi înseamnă să trăieşti iubind ceea ce ţi-a fost dat, şi nu căutând ceea ce îţi lipseşte.”

Deci cum poţi să refaci o relaţie? Simplu: o distrugi. Spui toate adevărurile pe care le-ai evitat. Ţi-e teamă că astfel îţi vei băga părinţii în mormânt? De fapt, le vei prelungi viaţa cu zece ani. Crezi că vei neferici zilele partenerei/partenerului? Dacă sunteţi fideli primului moment de iubire, veţi trece peste orice. Dragostea nu judecă.

Şi dacă nu e asta vocaţia mea? Sunt incapabil să ofer căldura unui cămin, sunt ca un corb prevestind apatii intelectuale, dar din nefericire atras în mod stupid de chestii strălucitoare: inele lăsând urme pe degete sau pe buze, cercei smulşi involuntar din ureche, stele mărunte aruncate-n batjocură pe un cer întunecat, sau luna pe care în imbecilitatea mea cred că voi reuşi să o fur.

În definitiv, ce e normal în iubire? Cuplu – căsătorie – sex – copii? Dacă credeţi asta… pe bune… închideţi calculatorul, nu mai citiţi (plm, nu mai intraţi pe net), culcaţi-vă, noapte bună, hai pa!

Cuplurile nu sunt doar heterosexuale şi rareori sunt fidele. Cuplul e mai degrabă o vocaţie (dacă vreţi să fim ironici, bărbatul în cuplu e un „Soţ etern” dostoievskian). Pur şi simplu nu le iese tuturor cu aceeaşi intensitate sau fidelitate. Dar măcar să fie conştienţi de asta.

23 decembrie, librăria Humanitas, Braşov
– Nu va supăraţi, îmi căutaţi şi mie un titlu?
– Spuneţi vă rog!
– „Există iubiri fericite?”
– Imediat… cartea e apărută in 2000, nici o librărie Humanitas din ţară nu o mai are pe stoc.
– Cum adică? Nu mai există?

Wilhelm Stekel – Psihologia eroticii masculine

Cartea lui Stekel începe prin a atesta o dată în plus că bărbaţii nevrotici se afirmă pe plan profesional mai bine decât cei fără probleme psihice de ordin sexual. Cu alte cuvinte, bărbaţii care se fut bine şi des sunt mai proşti şi au mai puţine dorinţe de afirmare profesională. Vezi Doamne’, ei se trezesc dimineaţa, se uită în oglindă şi zic „Bă, am o pulă atât de mare că nu-mi vine nici să mai gândesc! Hai mai bine să rămân prost!”. – este o teorie care la ora actuală este de cele mai multe ori confimată.

Urmează apoi un lung expozeu al fobiilor masculine de la începutul secolului XX (amintiţi-vă că este epoca lui Schnitzler şi a lui Freud).

Primul mit ce trebuie distrus este legat de forţa sexuală:

Există o minciună larg răspândită că forţa sexuală se epuizează dacă se începe devreme. Exact contrariul e adevărat. Cel ce dovedeşte de timpuriu o sexualitate putrenică o va conserva până la adânci bătrâneţi în ciuda onaniei şi a aşa numitelor excese sexuale”(70)

Al doilea mit este legat de efectele masturbării: mulţi bărbaţi cu mai mult sau mai puţine convingeri religioase sfârşesc prin a deveni impotenţi din pricina sentimentelor de vinovăţie stârnite de onanie.

Sunt apoi câteva aspecte care mi-au atras atenţia: un bărbat excesiv de mieros cu partenera sa cică poate ascunde astfel o dorinţă latentă de a scăpa de ea. Sentimentul de vinovăţie faţă de gândurile de adulter survenite inconştient îi provoacă o tandreţe excesivă.

Chiar dacă e sărac în exemple, şi deseori se întâmplă să nu intre complet în detaliile unei psihopatologii (are tendinţa de a prezenta situaţiile în favoare ideilor sale), direcţia de lucru este bună: pe lângă analiza tendinţelor ascetice (adică mustrări de conştiinţă excesive) – un termen original al lui Stekel – veţi găsi aici şi detalii din marile teme freudiene: atracţia faţă de mamă, relaţiile cu tatăl şi câteva informaţii despre „noeurs d’aguilette” şi teama de castrare.

O singură remarcă mai fac: fiind contemporan cu Freud, nu distinge toate aspectele complexului oedipian, considerându-l ca valabil numai în cazul bărbaţilor, şi numai în cazul atracţiei faţă de părintele de sex opus. Complexul oedipian este de fapt un concept pe care Freud l-a dezvoltat în timp. (Spre deosebire de Stekel, el trăgea linii de concluzie mai greu). Complexul oedipian se poate manifeta atât la băieţi cât şi la fete, iar fiinţa iubită poate fi atât mama, cât şi tatăl.

Lev Tolstoi – Sonata Kreutzer

Cu mult timp înainte ca Bruckner să scrie „Luni de fiere”, înainte chiar şi de „Ultima noapte de dragoste…”, se pare că Tolstoi era fascinat de „situaţia cuplului în epoca modernă ” (mă rog… ce o fi fost modern pentru Tolstoi)

Nuvela este frumoasă: un soţ orbit de gelozie ajunge să-şi ucidă soţia. În spetele acestui destin se află însă o concepţie despre viaţă a protagonistului uneori validă, dar de cele mai multe ori complet depăşită în raport cu toate normele de normalitate socială. Aşa cum repetă în postfaţă, Tolstoi vrea să ne înveţe că relaţiile sexuale nu sunt necesare vieţii de cuplu şi sănătăţii. Din contră, ele produc gelozia, care gelozie produce crima. Sexul e util numai procreării, nu la altceva, catitatea este bună.. şi alte bălării la care nu susţin.

E uşor haios să citeşti nişte păreri atât de amplu dezvoltate şi atât de bine contrazise de întâmplările povestite. Cu alte cuvine Tolstoi spune una, dar ne povesteşte contrariul.

E ca şi cum ai povesti cazul crimei de la coafor, şi ai susţine că viaţa sexuală bogată a cuplului stă la baza geloziei excesive. Să fim serioşi, la baza unei crime stă un creier bolnav, nu o pulă… fie ea şi mare. Într-un fel, o societate libertină (da, libertină, nu liberală!) nu poate duce la gelozie. Aţi văzut voi actori de filme porno geloşi pe soţiile lor, la rândul lor actriţe de filme porno? Sau hai să forţez un pic nota: câţi criminali în serie, actori de filme porno cunoaşteţi? Da, sigur, o să sară ăla micu’ din spate – ştiţi o violatoare actriţă de filme porno!

Esther Perel – Inteligenţa erotică

În primul rând o carte despre inteligenţă, fie ea şi erotică, nu se potriveşte de nici o culoare gustului românesc.

În al doilea rând o carte despre rotism, fie el inteligent, nu este necesară românilor, pentru că ei cunosc acest domeniu în totalitate şi aprioric.

Acuma, este drept că pacienţii lui Perel fac parte în marea lor majoritate din socitatea americană, care oricât ar fi de bolnavă (şi în multe cazuri e mai bolnavă decât noi), are cel puţin buna cuviinţă de a recunoaşte când aunevoie de îngrijiri. Românii ca speţă, când sunt gripaţi, decât să se trateze, preferă să-şi accepte mioritic  soarta: vor muri din exces de mucozitate.

Să termin dar cu introducerea asta din ce în ce mai ocolită:

Cât de îndopaţi cu prejudecăţi sunt românii se vede de la editura care a publicat cartea într-o colecţie destinată femeilor, ca şi cum în această materie numai lor le revine dreptul firesc de a se informa, când biata autoarea scrie de fapt despre cupluri.

Cât de bine stau cuplurile de români la capitolul sexualitate nu ştiu să vă zic, şi nici măcar nu e important. Poate că fac sex zilnic, sau poate că fac o dată pe an: cartea li se adresează ambelor categorii, pentru că sexul zilnic nu asigură şi calitatea.

Ce am fost uimit eu să descopăr este că majoritatea pacienţilor lui Perel se iubesc:

Lucrurile merg bine între noi. Ne-am mutat împreună. Ne înţelegem de minune. Ea e frumoasă, nostimă, inteligentă. O iubesc cu adevărat. Nu facem sex” (47)

Ideea e că nu sunt cupluri care continuă să activeze în baza vieţii sexuale. Din contră, de cele mai multe ori sexul le lipseşte cu desăvârşire, iar ei continuă să rămână împreună. Ceea ce simt ei este că „Dorinţa sexuală nu respectă legile care menţin pacea şi fericirea între parteneri” (56) „Sexualitatea este mai mult decât o metaforă pentru pentru relaţie – este o poveste paralelă de sine stătătoare

Observaţi că soluţia în cazul acesta nu este divorţul, ci mersul la psiholog, o întreprindere absolut străină românilor. Sincer să fiu, nici nu ştiu ce ne lipseşte mai mult: psihologii, sau pacienţii? Şi mai trist este că observaţiile lui Perel sunt critice şi la adresa metodelor clasice de tratament a vieţii de cuplu. Nu toate lucrurile se rezolvă vorbind. E bine că o femeie descoperă asta, pentru că dacă era descoperirea unui bărbat era acuzat de misoginism. Intimitatea dialogată de tip feminin nu este o soluţie de regăsire a tensiunii sexuale. (Da, bine… să-i spuneţi asta neveste-mii!). La fel, discuţia şi afişarea intimităţii la un psiholog iarăşi nu e întotdeauna productivă, ceea ce înseamnă că românilor le trebuie o mie de ani să descopere ce face un psiholog, şi încă două mii de ani să adopte o metodă de tratament fără palavre.

În rest, numai de bine:

Eu unul încă nu cred în soluţia lui Proust: „Adevărata călătorie de descoperire nu constă în căutarea unor peisaje noi, ci în a privi cu alţi ochi”. Bine frate… să vezi tu zilnic metroul între Dristor şi Pipera cu alţi ochi!

Tensiunea sexuală se poate manifesta liber nu prin cooptarea agresiunii, ci prin posedarea ei – şi poate aduce şi aceasta siguranţă” (62) asta îmi place cum sună.

Iubirii îi place să micşoreze distanţa care există între mine şi tine, în timp ce dorinţei aceasta îi insuflă energie”(63) – asta  mi se pare foarte adevărat. Şi nu  uitaţi că atunci…

Când oamenii trăiesc unul deasupra celuilalt, nu mai este nicio izolare de depăşit şi sunt de departe mai puţin interesaţi să adopte idealuri de intimitate vestice şi de clasă mijlocie” (67)

Paul Auster – Invizibil

Vă fac o confesiune: pentru mine cartea asta a fost cathartică. Nu mă întrebaţi de ce… probabil e o empatie la nivel sexual cu povestea asta. O carte care stârneşte în tine un sentiment de catharsis nu este neapărat frumoasă, sau inteligentă, sau recomandabilă majorităţii, ci pur şi simplu a atins coarda ta sensibilă. Mi s-a mai întâmplat asta cu „Contele de Monte Cristo”, „Răposatul Mattia Pascal”, „Maestrul şi Margareta”, şi da, iată, „Invizibil” de Paul Auster.

Pe scurt: părerile mele despre această carte au un grad ridicat de subiectivitate!

Treptat, un personaj iese din poveste, devine invizibil: tânărul Walker întâlneşte un cuplu straniu, profesorul universitar Rudolf Born şi Margot, care îi fac interesanta propunere de a conduce redacţia unui viitor ziar. Student cu pretenţii de afrimare poetică, Walker acceptă, nu fără oareşce suspiciuni ce-i sunt repede spulberate de cecul pe care-l primeşte. Problema este că în săptămâna în care Rudolf lipseşte din ţară, el şi Margot devin amanţi. La întoarcere Rudolf nu doar că află totul, dar nu este nici măcar deranjat. Un accident stradal (un negru îi atacă pentru a le fura banii) se termină cu moartea negrului, vinovatul pentru înjunghierea acestuia fiind chiar Born. Cuprins de frenezia dreptăţii Walker îşi denunţă profesorul, dar acesta este demult plecat la Paris.

La persoana a doua de data aceasta, Walker îşi povesteşte săptămânile pe care le petrece apoi cu sora sa la New York, într-o relaţie incestuoasă.

La persoana a treia, tot Walker povesteşte cum pleacă la Paris cu o bursă, unde o reîntâlneşte pe Margot şi pe Born, acesta din urmă însă aflat în pragul unei logodne cu o oarecare Helene, al cărei soţ este paralizat în urma unui accident. Frenezia dreptăţii nu-i dă pace lui Walker, şi încearcă să o avertizeze pe viitoarea soţie a lui Born şi pe fiica acesteia, Cecile, că bărbatul care urmează să le intre în viaţă este un ucigaş. Tentativa lui se termină prost, pentru că printr-o bizară coincidenţă, Walker e acuzat de trafic de droguri şi extrădat, deşi toţi cunoascuţii lui ştiau că este împotriva consumului de droguri.

Walker devine invizibil, iar povestea e continuată de Cecile, care mulţi ani mai târziu, după moartea mamei sale, este chemată de Rudolf pe o insulă unde locuieşte singur, şi o roagă să-i devină consoartă. Mai mult, îi destăinuieşte că este un fost agent secret, din cauza căruia tatăl ei a paralizat. (Trebuie să ştiţi că psihologia agentului secret este un motiv des întâlnit la Paul Auster.)

În fine, cartea poate părea exotică şi interesantă, şi am câţiva amici care au fost curioşi să o citească după ce le-am povestit-o, mai ales că mie mi-a plăcut enorm, dar nu ştiu de ce, în ciuda senzaţiei de entuziasm primar pe care o aveau, de a citi un autor contemporan „en-vogue”, de a putea lăsa coperta să se vadă pe birou când îşi fac poză la serviciu, treptat, pe măsură ce Walker devenea invizibil probabil, deveneau şi ei mai trişti şi mai plictisiţi.

Cel mai frumos a fost când cineva mi-a spus „vreau să o citesc şi eu”.

„E prea ciudată pentru gustul tău” – i-am răspuns eu.

„Glumeşti? Am citit „Luni de fiere” a lui Bruckner. Cu ce mă poate ăsta impresiona?”

„Amice, îi zic, Auster nu este obsedat sexual, şi nici artificios. Este pur şi simplu straniu.”

Nici măcar cu pe Nabokov în „Lolita” nu-l pot compara. Este normal,  pervers şi misterios deopotrivă.

S-a întors la mine peste trei zile:

„Ai avut dreptate. Nu-mi place.”

Pascal Bruckner – Luni de fiere

Frate, tipu’ ăsta este bolnav!

Domnilor, doamnelor, Pascal Bruckner îşi bate joc de voi!

Nu ştiu dacă ştiaţi, dar perversiunea nu are o limită clar definită în psihologie. De obicei în psihologie, se zice că perversiunea începe acolo unde se termină plăcerea.

avem o concepţie prea sfântă despre dragoste ca să ne mulţumim cu atitudini atât de curente precum coitul, sodomia, felaţiunea. Perversiunea nu este forma bestială a erotismului, ci partea sa civilizată: copulaţia este demnă de animal, numai devianţa este umană, impunând o măsură barbară organelor, şi construieşte o artă compexă altoită pe o natură simplistă”(87)

Pe asta îşi bazează Bruckner cartea, şi asta îi motivează exagerările stilistice pe care eu unul le găsesc absolut scabroase. Frate… ea se cacă în gura lui? Ok, e şi ăsta un fetiş care ilustrează debandada în care se află cuplul modern, bine, am înţeles că e o critică a acestui cuplu, că e o poveste interesantă, şi voit interesantă, şocantă… bla-bla-bla, faceţi pe deştepţii cât vreţi în locul meu.

Pe mine nu mă deranjează Pascal Bruckner în sine, ci prin comparaţie:

– dacă pui cartea lui Bruckner în librărie, este considerată produs artistic, deşi în paginile ei este descris cum o tipă se pişă şi se cacă în gura soţului, apoi acesta îi linge căcatul de la cur şi tra-la-la, chestii de genul ăsta. Asta este o critică a societăţii, deci este carte, deci este artă (cred că a savurat-o Patapievici cu tot ICR-ul lui), şi mai mult, pentru că este extrem de perversă, este demnă de „uman”.

„Oh, domnule Bruckner… aplecaţi-vă un pic să vă arătăm stima pe care v-o purtăm!”

– în fine, dacă pui o casetă cu un film porno într-o librărie, în care un tip fute o tipă în cur, gură, respectiv pizdă, eşti un pervers obsedat sexual cu instincte animalice, lipsit de gust şi intelect; cum? doar o fute? nu i se cacă în gură?

„Nemernicule! Obsedatule? Cum să o fuţi aşa ca animalul, fără să te caci în gura ei? Porcule… mai pune şi tu mâna pe o carte!”

adevărul despre Kama Sutra (partea 1)

 

Sătul să mă tot prostească băieţeii ăia obsedaţi sexuali de la Click, Libertatea, Cancan, şi vorba lu’ Capatos, alte ziare d-astea „foarte importante”, cu Kama Sutra şi „mamă ce chestii tari scrie în cartea asta” m-am gândit că ar fi bine să citesc eu singur Kama Sutra şi să vă povestesc despre ce e vorba pe bune în cartea asta care nu ştiu de ce îi fascinează atâta pe unii. Parcă nu poţi să spui nimica rău de ea, că gata, înseamnă că eşti pudic.

N-are nimica! Vă dau eu lipsă de pudiciotate şi vă arăt despre ce procărie e de fapt vorba.

Varianta citită de mine vă înştiinţez că a apărut la Pro Editura, şi e tradusă după o traducere a lui Alain Danielou. În fine: cartea e scrisă, aşa cum însuşi autorul recunoaşte într-un moment de maximă sinceritate, pentru cei cu „mintea obtuză” (II,1,38). Ideea principală este că omul are trei mari nevoi, trei necesităţi vitale:

Artha – bunurile materiale

Kama – practicie erotice, şi

Dharma – etica şi societatea.

Cam ăsta e singura atitudine inovativă a cărţii. În rest, multe mult clasificări, care mai dde care mai stupidă.

Kama Sutra nu are poze. La vremea la care a fost scrisă nu existau poze erotice, ci sculpturi. Copertele cărţilor au imagini pornografice din perioada musulmană a Indiei, şi nu au nici o legătură cu Kama Sutra, deci da, trăim în minciună domnilor! Năsoşii ăia neraşi cu turbane în cap şi femeile alea ca o armonică nu făceau de fapt sex în stilul Kama Sutra.

Kama Sutra nu are nimic pornografic, ci doar comic. Bine… mi mi s-a părut penibilă, dar nu pot fi atât de răutăcios. „Teoria rămâne baza, chiar dacă e separată de practică ” – remarcă la un moment dat înţeleptul. Mda… ce să zic! Apoi se trasează următoarele idei:

–         femeia trebuie să ştie 64 de arte, pe care le poate învăţa de la numai 6 tipuri de femei;

–         bărbatul trebuie să aibe studiile terminate, să posede casă şi bani! Kama Sutra nu e prospect pentru „aspirina săracului”;

–         anticamera casei bărbatului trebuie să fie mare, şi musai să aibe scuipătoare!

–         bărbatul rebuie să fie ras, nu neapărat pe faţă, dar la părul pubian musai, spălat pe dinţi cu urină de vacă (nu glumesc – vedeţi la pagina 72 din ediţia citată);

–         după masă „orăşeanul stă de vorbă cu papagalii şi cu graurii” (pag 75) – deci nu e asta „superîndeletnicire masculină” sau ce?

–         acelaşi „bărbat model”, după ce se parfumează bine cu unul dintre cele „n” parfumuri enumerate de „Kama Sutra”, îşi pune bijuterii – să mai ziceţi voi că nu au cocalarii tradiţie!

–         tot Kama Sutra te învaţă cum să plăteşti muzicienii păe care-i chemi la o petrecere, ca să nu te faci de râs, „mânca-ţi-aş!!!”

–         poţi fute pe cine (sau ce) vrei cât timp nu se află, dar faci copii numai cu femeile pe care ţi le indică „Kama Sutra”

–         o femeie care se culcă cu mai mult de cinci bărbaţi deodată este considerată oficial curvă, iar la ea nu are nimeni nici un fel de interdicţii: o poţi fute oricum, oricând şi oriunde, cu alte cuvinte. Nu mai contează că e leproasă, nebună, cu piele albă (o… da… Kama Sutra nu e rasistă. Zice că nu e bine să ţi-o tragi cu femeile cu piele prea albă, dar în rest este super-tolerantă!)… da,deci nu contează că ţi-e soră, mamă, verişoară sau că e regină – ai liber la ea. Totuşi, dacă e femeie de preot, e bine să o eviţi! V-a plăcut, nu?

–         „Nu poţi, fără pregătire, să introduci penisul!” – aici e complicat! Trebuie să măsori lungimea penisului şi să o raportezi procentual la grosime, apoi stabileşti categoria de penis din care faci parte (iepure, taur sau cal). La fel faci şi cu ea: îi zici „Stai dragă să ţi-o măsor!”, o bagi o dată de probă şi vezi ce se întâmplă, dar o scoţi repede, că ai văzut ce zice Kama Sutra! Nu ai încă pregătirea necesară! Deci, calculezi adâncime ori lărgime supra doi, stabileşti în ce categorie se încadrează şi ea (căprioară, iapă sau elefant), apoi…. şi abia apoi zice că poţi să treci la treabă, dar atenţie! Numai dacă categoriile se potrivesc! Adică trebuie căprioară cu iepure, taur cu iapă şi cal cu elefant, sau cam aşa ceva zoofilie adică!