Paul Auster – Invizibil

Vă fac o confesiune: pentru mine cartea asta a fost cathartică. Nu mă întrebaţi de ce… probabil e o empatie la nivel sexual cu povestea asta. O carte care stârneşte în tine un sentiment de catharsis nu este neapărat frumoasă, sau inteligentă, sau recomandabilă majorităţii, ci pur şi simplu a atins coarda ta sensibilă. Mi s-a mai întâmplat asta cu „Contele de Monte Cristo”, „Răposatul Mattia Pascal”, „Maestrul şi Margareta”, şi da, iată, „Invizibil” de Paul Auster.

Pe scurt: părerile mele despre această carte au un grad ridicat de subiectivitate!

Treptat, un personaj iese din poveste, devine invizibil: tânărul Walker întâlneşte un cuplu straniu, profesorul universitar Rudolf Born şi Margot, care îi fac interesanta propunere de a conduce redacţia unui viitor ziar. Student cu pretenţii de afrimare poetică, Walker acceptă, nu fără oareşce suspiciuni ce-i sunt repede spulberate de cecul pe care-l primeşte. Problema este că în săptămâna în care Rudolf lipseşte din ţară, el şi Margot devin amanţi. La întoarcere Rudolf nu doar că află totul, dar nu este nici măcar deranjat. Un accident stradal (un negru îi atacă pentru a le fura banii) se termină cu moartea negrului, vinovatul pentru înjunghierea acestuia fiind chiar Born. Cuprins de frenezia dreptăţii Walker îşi denunţă profesorul, dar acesta este demult plecat la Paris.

La persoana a doua de data aceasta, Walker îşi povesteşte săptămânile pe care le petrece apoi cu sora sa la New York, într-o relaţie incestuoasă.

La persoana a treia, tot Walker povesteşte cum pleacă la Paris cu o bursă, unde o reîntâlneşte pe Margot şi pe Born, acesta din urmă însă aflat în pragul unei logodne cu o oarecare Helene, al cărei soţ este paralizat în urma unui accident. Frenezia dreptăţii nu-i dă pace lui Walker, şi încearcă să o avertizeze pe viitoarea soţie a lui Born şi pe fiica acesteia, Cecile, că bărbatul care urmează să le intre în viaţă este un ucigaş. Tentativa lui se termină prost, pentru că printr-o bizară coincidenţă, Walker e acuzat de trafic de droguri şi extrădat, deşi toţi cunoascuţii lui ştiau că este împotriva consumului de droguri.

Walker devine invizibil, iar povestea e continuată de Cecile, care mulţi ani mai târziu, după moartea mamei sale, este chemată de Rudolf pe o insulă unde locuieşte singur, şi o roagă să-i devină consoartă. Mai mult, îi destăinuieşte că este un fost agent secret, din cauza căruia tatăl ei a paralizat. (Trebuie să ştiţi că psihologia agentului secret este un motiv des întâlnit la Paul Auster.)

În fine, cartea poate părea exotică şi interesantă, şi am câţiva amici care au fost curioşi să o citească după ce le-am povestit-o, mai ales că mie mi-a plăcut enorm, dar nu ştiu de ce, în ciuda senzaţiei de entuziasm primar pe care o aveau, de a citi un autor contemporan „en-vogue”, de a putea lăsa coperta să se vadă pe birou când îşi fac poză la serviciu, treptat, pe măsură ce Walker devenea invizibil probabil, deveneau şi ei mai trişti şi mai plictisiţi.

Cel mai frumos a fost când cineva mi-a spus „vreau să o citesc şi eu”.

„E prea ciudată pentru gustul tău” – i-am răspuns eu.

„Glumeşti? Am citit „Luni de fiere” a lui Bruckner. Cu ce mă poate ăsta impresiona?”

„Amice, îi zic, Auster nu este obsedat sexual, şi nici artificios. Este pur şi simplu straniu.”

Nici măcar cu pe Nabokov în „Lolita” nu-l pot compara. Este normal,  pervers şi misterios deopotrivă.

S-a întors la mine peste trei zile:

„Ai avut dreptate. Nu-mi place.”