Christopher Golden – Hellboy – The dragon pool

Sincer să fiu, nu ştiu de ce la noi nu s-a tradus încă nici o carte cu Hellboy. Las deoparte benzile desenate, pentru că am stabilit deja că românii înafară de Rahan şi Gopo nu ştiu ce e aia bandă desenată.

Dar cărţile sunt mai interesante decât îşi poate cineva imagina: sunt fantasy-uri curate, cu acţiune, monştrii de toate soiurile şi ceva umor. Nu înţeleg cum se poate să traduci din găleata de lături „Jurnalele vampirilor” şi alte trăznăi, dar să uiţi de marele erou al lui Mike Mignola.

„Dragon pool” este genul de carte americană care explorează mitologia chineză. Ştiţi cum fac americanii asta: cu o naivitate exemplară, cu un respect demonstrativ faţă de tradiţia asiaticilor, şi cu foarte multă superficialitate. Cu toate astea, subiectul e captivant: nişte arheologi descoperă templul unui uraş dragon mâncător de copii. Este chemat Hellboy şi echipa, care rezolvă totul cu ajutorul unui alte personaj legendar, un pitic cu sabia mare. Paralel cu povestea asta, protagonistul o reîntâlneşte pe lidera expediţiei, o fostă iubită de care s-a despărţit din considerente demonice.

O să vă relaxaţi cu siguranţă citind-o.

Anunțuri

Terry Pratchett – Wyrd sisters (Discworld 6)

A venit vremea lui Shakespeare să fie luat în tăbârcă: trei vrăjitoare- surori gen „Macbeth”, salveaza fiul unui rege mişeleşte ucis de vărul său. Colac peste pupăză, vrăjitoarele opresc timpul în loc ca băiatul să crească, apoi îl fac actor. Regele ucigaş cere să se joace o piesă, în care apare şi moştenitorul lui, iar piesa dezvăluie că regele e un ucigaş. Se face dreptate, moştenitorul refuză tronul că-i place actoria, şi locul îi e luat de un fiu nelegitim, mai exact bufonul. Deci cred că e o prostie să crezi că tema centrală a cărţii e „efectul cuvintelor asupra realităţii”, pentru că asta e o temă shakespeareană, iar subiectul lui Practhett sunt însăşi piesele lui Shakespeare. Ne întâmplător rege rămâne bufonul, un personaj de maximă importanţă în opera dramaturgului englez.

Terry Pratchett – Soucery (Discworld 5)

Cu “Sourcery”, (tradus print-o fatalitate a  sorţii ca să facă reclamă maneliştilor cu titlul „Copilul MInune”), Pratchett se întoarce la Rincewood, care în treacăt fie spus cică în română s-ar numi Vânturache. Păi cred şi eu că începem să ne căcăm în ea de limbă română dacă traducerile din limbile străine sunt atât de proaste. 

Puteţi considera cartea asta varianta „Discworld” de la „Good Omens”, pentru că şi aici apar celebrele personaje Războiul, Foametea, Ciuma și Moartea, şi un copil al Răului, care vrea sa distrugă lumea vrăjitorilor.  Din fericire însă, este mai comică, şi asta nu datorită situaţiilor, cât mai degrabă limbajului.

Charlaine Harris – Categoric moartă (Stackhouse 6)

Sincer, de aici încolo mi se pare că povestea începe să fie nefiresc umplută cu personaje din ce în ce mai stupide. Nu mă miră faptul că e cartea cu cele mai puţone recenzii: comparativ cu seria ce o precede e un soi de Cenuşăreasă în varianta Quasimodo. Apare o moştenire, de la o rudă moartă, şi o călătorie la fel de inutilă ca cea din Dallas, şi iar apare Bill, şi multe personaje fantastice mai mult sau mai puţin sociabil, şi cel mai grav este că probabil, orbită de succes, autoarea începe să se ia în serios. Monoloagele şi-au pierdut parcă din ironie, şi sunt mult prea implicate pentru a le lua în serios.