Irving Stone – Agonie şi extaz

Nu ştiu daca să va recomand sau nu cartea asta.  E drept că puteţi afla din ea multe chestii despre Michelangelo Buonarotti, dar nimic din ce scrie nu poate fi luat ”ad litteram”, pentru că mare parte din povestire se bazează pe nişte scrisori ale artistului, aşadar restul personajelor sunt schiţate pur subiectiv. Bine, subiectivitatea nu este o problemă, ci stilul narativ cam mediocru. Rămân la concluzia mea că cea mai bună biografie pe care am citit-o este cea a lui Bulgakov despre Moliere. Stone scrie mult, si nu întotdeauna inspirat. Încearcă să descrie relaţia artistului cu marmura, dar nu este un excelent psiholog, nu poţi declara satisfăcut „frate, omul ăsta chiar empatizează cu Michelangelo”.  Aşa că nu ştiu… citiţi-o! Pe net văd că sunt multe vorbe de bine despre ea. Eu l-am văzut întotodeauna pe Michelangelo ca pe un artist desăvârşit, posedat de propria sa operă. Stone îl prezintă mai degrabă ca pe un Warhol al Renaşterii. Poate o să vă placă. Mie mi s-a părut complet nepotrivit să citesc cartea şi să mă gândesc la Pieta, de pildă, o sculptură de o senyualitate extremă, deloc surprinsă de autor.

Anunțuri

Salman Rushide – Copiii de la miezul nopţii

Să ne imaginăm că nişte copii s-au născut în ziua în care Ceauşescu a fost împuşcat. Sau că nişte copii s-au npscut la ora la care regele Mihai a fost forţat să abdice (tre’ să zic că a fost forţat, că altfel cine ştie cum dracu’ începe vreunu’ dintre voi să.l creadă pe Băsescu). Da, deci nişte copii se nasc în fiecare moment important al istoriei, nu e un exerciţiu de imaginaţie foarte dificil, naşterea e ca moartea, se petrece în fieare clipă. Mă rog… la naştere e mai dificil cu locul, dar la moarte, nu trebuie să-ţi faci nici o grijă în privinţa asta, poţi să crăpi oriunde, nimeni nu se supără. La naştere, dacă te naşti unde nu trebuie, ai o problemă toată viaţa. Uite eu, de pildă, m-am născut în România! Cerere către Dumnezeu, cu parafrazarea directă a lui Sorescu: „Mai naşte-mă o dată!”.

Saleem Sinai însă se naşte în India, în noaptea în care acest stat îşi câştigă independanţa. Nu e singurul născut din noaptea aia, dar e singurul năcut la ora 12. El şi cu ceilalţi copii vor avea puteri supranaturale, care vor influenţa indirect istoria acestei naţiuni. Subiectul e superb. Romanul e atât de bine scris, încât merită un loc important în galeria scrierilor de analiză a totalitarismului. Mie mi se pare că aici Rushdie a vrut să fie un Soljenitin al Indiei, în variantă mistică. Copiii din Miezul Nopţii, adică toţi copiii, chiar şi cel cu puterea de a-şi schimba sexul, vor fi sterilizaţi de unul dintre ei, Shiva, zeul războiului. E o carte despre imposibilitatea de a schimba destinul unei naţiuni, şi binenţeles, tipic deja pentru Rushdie, despre violenţa şi fanatismul religios. (Interesant este că din lupta hinduism – islamism, iese învingător creştimismul, căci sora lui Saleem, scapă din război, fugind la o mânăstire de călugăriţe. Destinul einu este însă o victorie, ci un compromis).

Nu o să bat câmpii, vreau doar să explic câteva simboluri, pentru a uşura lectura cărţii:

– în primul rând gaura din cearceaf – e un simbol sexual, care poate avea multe semnificaţii. Gaura poate fi gaură a cheii, prin care vezi un secret (există acest pasaj), vagin (de ce nu?), sau refuzare a tradiţiei – cearceaful din noaptea nunţii trebuie pătat de sânge, dar are o gaură.

– 420 – un număr folosit ca laitmotiv, e numărul articolului din Codul Penal Indian Britanic care denunţă hoţia, nu are legătură cu canabisul.

– „svasti” în sanscrită înseamnă „bun”. Romanul arată printre altele şi trecerea de la svastica sanscrită la cea nazistă, ale cărei linii au altă direcţie.

Gaston Bachelard – Dreptul de a visa

Nu vă recomand să citiţi „Dreptul de a visa” al lui Gaston Bachelard. Uite ce e: ştiu că Bachelard e un subiect tabu, e un soi de „Eminescu” al nu ştiu exact cărei tagme, dar cartea asta e complet lipsită de sens. Nici măcar nu o pot numic „carte”, e o colecţie de eseuri relativ înrudite despre pictori, sculptori, gravori şi scriitori, care nu-l scot la iveală pe Bachelard-ul originar din „Apa şi visele” (nu că originalul m-ar fi dat pe spate…).

O carte de citit cu „Goagăl Imeigez” deschis non-stop.

Tipu’ n-are har critic… psihanalitic sau analitic, poate, dar critic, nici cât o ceapă. E mai degrabă entuziast decât atent la detalii, mereu încântat şi fascinat, ca o P….ăpădie. Tot timpul are un aer interogativ… „Nu este plugul dalta gliei?” sau „Da, cuprul este un sol”.

Oau… uite o brânză!

Când ne ies benzile desenate din „Rahan”?

Sincer, nu ştiu cât de socialist sau de ne-socialist este „Rahan”. Prefere să las pe alţii mai competenţi decât mine să-i facă lui Rahan o analiză raportată exclusiv la contextul istoric şi politic în care a apărut. Eu doar am observat că este banda desenată cea mai lipsită de magie. Nu ştiu voi ce credeţi, dar majoritatea benzilor desenate cu supereroi au ceva magic. Adică, la un moment dat, în cursul acţiunii, intervine ceva fantastic, sau ştiinţifico-fantastic, mă rog… paranormal. Genul de personaje raţionale şi cu sânge rece sunt tipice mai degrabă benzilor desenate cu subiect poliţist, o chestie tipică epocii lui Rahan, dar niciodată referitoare la epoca preistorică.

Problema principală a lui Rahan este că se chinuie să nu aibe zei, lucru complet aiurea pentru un primitiv. O singură dată îşi face Rahan chip cioplit: ajuns în „Ţara Albă”, adică un loc unde ninge, el descoperă zăpada, şi din ea confecţionează o statuie, pe „Mama tuturor mamelor”. Episodul nu e menit să ne dovedească credinţa lui Rahan într-o zeitate, ci capacitatea lui de a meşteşugi lucruri. El e un artist „avant la lettre” (mă rog, el e „avant la lettre” e în tot ceea ce face), care modelează o statuetă din zăpadă, asemănătoare uneia pe care a văzut-o la un alt trib, manifestându-şi astfel dorinţa primară de imitaţie.

Rahan are două tipologii de duşmani: conducătorul tribului şi vraciul, sau vrăjitorul, ambii complexaţi de inteligenţa şi agilitatea fizică a eroului nostru. Deseori mai ajunge la o înţelegere cu conducătorii, dar cu vrăjitorii n-o scoate niciodată la capăt. („Pasărea sacră” e o excepţie – numai aici există un vraci bun, cu un caracter vizibil laic).

În fine, întregul BD are un profund caracter evoluţionist: pare un pui al revistei „Ştiinţă şi tehnică”. Într-un episod, se înţelege cu nişte maimuţe şi le salvează de urgia unui vulcan. În „Noua capcană” întâlneşte gorile cu organizare socială, tribul celor „ce merg aproape în picioare”, maimuţele-oameni, sau veriga lipsă din lanţul trofic. Oamenii răi şi sălbatici seamănă cu maimuţele, cei buni şi inteligenţi, aduc a oameni. Rahan e blond şi fără păr pe corp, deci este cel mai inteligent. Roger Lécureux poate fi mândru de opera sa.

Da, deci nimic supranatural la Rahan, nici măcar ideea de divinitate. Perfect. Dar vă întreb acum, aşa cum a întreabă şi Eliade în „Sacru şi profan”: nu e uşor penibil ca Rahan ăsta, aşa laic şi fără superstiţii cum e el, să fie atât de fidel cuţitului de fildeş şi colierului de gheare? Fiul lui Crao nu se închină niciodată în faţ unui  mister, dar cred c-ar fi în stare să-şi caute colierul ăla şi într-un dos de hipopotam.

Tipu’ nici măcar nu are un limbaj cu animalele, aşa, ca Tarzan, sau ca Mowgli. Le omoară, se hrăneşte… parcă ar avea grijă să predea o lecţie de darwinism la clasa a patra – cam aşa arătau şi desenele animate de prin anii ’80.  Să fim serioşi, ce e aşa special la subiectul ăsta? Cred şi eu că au fost nevoiţi să-l schimbe acuma francezii, să scoată o serie nouă de desene, cu un Rahan updatat într-o maniera manga – i-au pus dracului o vrăjitoare cu puteri, un prieten haios şi transformat, i-au trântit un toiag de înţelept, i-au pus un chilot mai lung… mă rog… l-au făcut o cereală mai digerabilă, că prea era tărâţă. 

Prostia cea mai mare nu este aceea că Rahan a fost scris. Deşi… să fim serioşi… poveşti pentru copii fără nimic supranatural? E ca berea fără alcool! Ca femeia care nu face … nimic pe placul bărbatului.

Prostie este să-l reeditezi pe Rahan într-un context în care lumea poveştilor pentru copii este din ce în ce mai acaparată de magie. De la „Stăpânul inelelor”, trecând prin „Harry Potter” sau „Twilight” şi ajungând la „Urzeala tronurilor”, poveştile tind să se remitizeze. E ste normal, după atâţia ani de laicizare forţată a artei, provocată fie de mişcările avangardiste, fie de mişcările hippie. Rahan este, cred eu, un subiect mort. Nimeni nu-l mai poate iubi, nimeni nu-l mai poate crede. Şi eu am crescut cu Rahan, dar sincer să fiu, nu-mi hrănesc pofta de BD cu nostalgii, mai ales atât de fade. Indiferent cât de frumoase sunt planşele, scenariul este absolut plictisitor. E drept că numai un trust de presă poate susţine benzile desenate în România, deci Holdingul Adevărului e lăudabil, dar… pe limba „adevăraţilor cititori de benzi desenate, întreb şi eu… când un „Hex”? Ce facem cu „Dark Tower”? În următorii o sută de ani văd un „Spawn” în română? La „Preacher” să nu mai visez, nu-i aşa? Acu ceva vreme apăruseră două volume din „Wolverine”. Au dispărut repede de pe piaţă. Dacă vrei reeditări, de ce să nu reeditezi „Watchmen”, sau „X-treme X-men”?

Descoperirea de la bac: există prostie!!!

3 iulie 2011 – dată memorabilă – merită să fie trecută în anal(U)ele ist(E)oriei. Foarte tare: data la care 55% din tinerii români de 18 ani au descoperit cu stupoare că sunt… proşti.  Ştişi că atestarea documentară a Braşovului de pildă e undeva prin anul 1234. Prostia celor tinerilor care anul acesta fac sau au făcut 18 ani, este atestată documentar pe data de 3 iulie 2011.

Bine, nu mă înţelegeţi greşit: nu-l plac pe Funeriu, ba din contră – mi-aş testa pe moaca lui de oligofren ciocanul de spart dinţi primit în dar de la bunicu’. Şi acelaşi lucru l-aş face probabil cu mai puţină tragere de inimă şi altor câtorva katerinci genetice de prin ministerul educaţiei. Dar sunt mai educat decât ei şi mă rezum la a-i trimite la originile materne.

Şi subiectele… e drept că maxima lui Nichita Stănescu, spusă, evident, după o noapte extremă de beţie optzecistă nu te prea îmbie să vorbeşti despe cunoaşterea de sine, dar… la dracu’, ăştia au confundat teatrul cu romanul, oglinda mă-sii cu oglinda din baie, şi tot aşa. E drept că nu se dau subiecte de intensiv informatică la clasele cu numai patru ore pe săptămână, şi da, poate că lăsaţi fără salarii, „bulangii” ăştia de profesori au fost loviţi de fulgerul corectitudii, şi au notat numai în baza baremului, dar…

Important este că s-a descoperit că sunt mulţi proşti în ţara asta.  Asemeni idiotului ală cu „perversa de pe Târgu’ Ocna”, s-au trezit şi ei să reclame „Frate, păi ori copeim toţi ori nu mai copiază nimeni!”. Sau „Eu am scris! Patru pagini, da’ le-am scris!”. Le-au pus camere de filmat şi abia s-au ţinut să nu se cace pe ei de frică. Ba cică prin nişte săli, urmaşii axilogici ai lui Becali şi-au dat cu niţică nicotină la cur.

Şoc în România: vânjoşii cocalari scuipători de semniţe nu şi-au luat bac-ul!  CăcaRt… li s-a oprit Mertzanu’n gard de supărare. Futu-i, îşi amână cu un an facultăţile. Hauăleo, a fost o capcană… băga-ţi-ai şunca-ntre felii, la limbi s-a lăsat cu capcană. Au zis „căpcăunii” (adică autorii de capcane), să scrii despre un text dramatic. „Da, ce Domne, nu-i corect? Păi ştiţi prin ce dramă trece băiatu’ ăla din „Ultima-prima”? I se rupe sufletul într-un mod dramatic, la dracu’!”. plusCă, e scris la persoana I, „perspectiva este una actorială”, cum zicea o isteaţă.

Întâmplător, când am dat eu bacul la română oral (da… ştiu…am dat şi „oral”…), mi-a picat exact acest subiect pe foaia de examen… pe hârtiuţa aia: „Text dramatic la alegere dintre Marin Sorescu, Camil Petrescu şi Delavrancea” (la mine a fost cu Delavrancea, nu cu Caragiale). E drept, că la oral, dacă zici, te corectează din timp. Dar eu n-am zis. Nu, nu sunt un geniu, pur şi simplu ştiam că „ăla dramatic e cu personaje”.  Şi am zis de „Iona”, în şlapii mătuşii, ca să nu mă-ncurc în persoanje. Şi dacă venea acelaşi subiect  la scris, tot de „Iona” ziceam, că alt text dramatic nu ştiam la fel de bine. Sincer, eu în locul vostru, dramatizam „Ultima-prima” în două zile de la terminarea examenelor până la corectură. O publicam la Humanits şi eram „boss”, mă pupau tustrei Licheanu, Peleşu şi Patarepitici pe portofel de bucurie.

Pe scurt, mi-e poponeţu’ plin de lacrimi, că anul acesta nu s-a mai putu copia.  Ca fapt divers… din ce am învaţat în liceu, am folosit în viaţă cam 10%. Dar ce am învaţat la facultate, nu mi-a folosit niciodată la nimic.