Terry Pratchett – Wyrd sisters (Discworld 6)

A venit vremea lui Shakespeare să fie luat în tăbârcă: trei vrăjitoare- surori gen „Macbeth”, salveaza fiul unui rege mişeleşte ucis de vărul său. Colac peste pupăză, vrăjitoarele opresc timpul în loc ca băiatul să crească, apoi îl fac actor. Regele ucigaş cere să se joace o piesă, în care apare şi moştenitorul lui, iar piesa dezvăluie că regele e un ucigaş. Se face dreptate, moştenitorul refuză tronul că-i place actoria, şi locul îi e luat de un fiu nelegitim, mai exact bufonul. Deci cred că e o prostie să crezi că tema centrală a cărţii e „efectul cuvintelor asupra realităţii”, pentru că asta e o temă shakespeareană, iar subiectul lui Practhett sunt însăşi piesele lui Shakespeare. Ne întâmplător rege rămâne bufonul, un personaj de maximă importanţă în opera dramaturgului englez.

Terry Pratchett – Soucery (Discworld 5)

Cu “Sourcery”, (tradus print-o fatalitate a  sorţii ca să facă reclamă maneliştilor cu titlul „Copilul MInune”), Pratchett se întoarce la Rincewood, care în treacăt fie spus cică în română s-ar numi Vânturache. Păi cred şi eu că începem să ne căcăm în ea de limbă română dacă traducerile din limbile străine sunt atât de proaste. 

Puteţi considera cartea asta varianta „Discworld” de la „Good Omens”, pentru că şi aici apar celebrele personaje Războiul, Foametea, Ciuma și Moartea, şi un copil al Răului, care vrea sa distrugă lumea vrăjitorilor.  Din fericire însă, este mai comică, şi asta nu datorită situaţiilor, cât mai degrabă limbajului.

Terry Pratchett – Mort (Discworld 4)

„Mort” mi se pare deocamdată cea mai cinică şi implicit cea mai reuşită carte a lui Pratchett, din cele care alcătuiesc universul Lumii Disc. O să vă anunţ când mi se va schimba opinia. Nu ştiu, poate că gândul la autorul care face documentare despre eutanasiere, combinat cu personajul „Moartea” şi acolitul ei „Mort” e o idee care nu se poate să te lase „rece”. Când vorbeşti despre moarte, nu poţi fii „rece ca mortu’”.

V-am spus la cronica despre „Lumina fantastică” faptul că Partchett e apreciat de englezi pentru că a făcut în secolul XX ce făceau românii cu o sută de ani înainte ca el să se nască: autoironia basmului. În sfârşit, putem spune că suntem şi noi originali în ceva, dar nu suntem în stare să ne autopromovăm. „Mort” e scris prin 1987, iar „Ivan Turbincă” în 1880, şi să nu îndrazniţi să-mi spuneţi că poveştile nu seamănă, că zău mă enervez. Ba „Ivan Turbincă” mi se pare şi mai cinic, pentru că nu are un happy-end.

V-am spus de nenumărate ori că aştept ca, aşa cum americanii fac filme despre „Light fantastic”, să ieşim şi noi din zona erogenă a realismului postcomunist, şi să ne promovăm mai cu înţelepciune adevăratele valori culturale.

Ştiu… or să-mi crească urechi de măgar aşteptând.

Terry Pratchett şi Neil Gaiman – Good Omens

Deci nu pot să-i spun „Semne bune”! Sună ca dracu.

Cartea se vrea o parodie, dar nu prea îi iese. În primul rând pentru că Pratchett nu este un tip foarte inventiv când vine vorba de comicul de situaţie, asta a pot spune după vreo cinci lecturi de Discworld. El se axează mai mult pe limbaj. Singurul lui personaj situaţional cu adevărat comic este barbarul ăla boşorog, pe nume Cohen, din „Lumina fantastică”.

În „Good omens” toate personajele Apocalipsei sunt neschimbate: Îngerul care e înger, Diavolul care e diavol, antihristul despre care, evident, nimeni nu ştie cine e, şi tot aşa. Sincer, până şi „Constantine” mi se pare mai tare, măcar acolo îngerul Gabriel de la care ai nişte pretenţii se dovedeşte a fi un trădător.

Că într-o zi vom renunţa la a mai crede în „cavalerii Apocalipsului”, şi vom face din ei nişte „motociclişti ai Apocalipsului”, sicer să fiu nu mi se pare o idee aşa haioasă, cât mai degrabă firească. Hai să râdem că mâncăm cu furculiţa, şi nu mai mâncăm cu mâna!  Sunt convins că artificiul ăsta a fost inspiraţia lui Gaiman, după ce a scos capul din raftul de BD-uri cu Ghostrider.

Personajele nu au substanţă, nu sunt implicate în acţiune… totul e demonstrativ şi menit să te facă să râzi, ca într-o comedie scrisă de un elev de clasa a doua. Deliciul cărţii sunt comentariile, gen „era trist că vine Apocalipsa, pentru că-i murea căţelul, şi ţinea la căţelul lui”, sau „a fost arsă pe rug de mulţime, pentru că asta făcea mulţimea pe vremea aia”.

Sincer, mă aşteptam la mai mult de la ceea ce se vrea a fi prima carte parodică despre Apocalipsă. Deşi, e limpede că dacă e prima, nu e şi cea mai bună!

Terry Pratchett – Equal rites (Discworld 3)

„Equal rites”, tradus într-un moment de beţie lingvistică folosindu-se sintagma „Magie de ambele sexe”, tratează în primul rând problema mişcării feministe. Cine a citit „Bunele maniere” a lui Asfa Wossen Asserate ştie că prin anii ’80 în Anglia începuse o campanie de modificare a limbii engleze feminizându-se substantivele de gen masculin. Să nu vă mai spun că volumul a fost publicat exact în anul în care Margaret Thatcher a fost aleasa a treia oară prim-ministru, deşi nu mai era demult populară. Bine, ştiu că e simpatic Pratchett că face haz de fantasy-uri, dar se pare că după ce a epuizat să râdă de Tolkien, s-a mai perfecţionat: în carte este vorba de o fată care vrea să se facă vrăjitor, nu vrăjitoare. (în engleză, substantivele sunt complet diferite: „wizard vs. witch”).  Pratchett analizează în primul rând penibilitatea lingvistică a situaţiei. Cine a citit cartea asta în engleză va înţelege despre ce vorbesc, pentru că să o citeşti în română e ca şi cum l-ai citi pe Eminescu în arabă.

Terry Pratchett – Lumina fantastică (Discworld 2)

Uite aşa ajunge Twoflower să joace cărţi cu Cei Patru Cavaleri ai Apocalipsului. Cuplul Vrăjitor-Turist reuşeşte de data asta să salveze magica lume a Discului, în urma unei călătorii care mie unul mi se pare mutl mai haioasă decât prima. (probabil că autorul e mai sigur pe stilul său după ce a primit o primă serie de lauri). Cartea are un final: protagoniştii se despart.

Remarc faptul că ironia la adresa lui Tolkien este din ce în ce mai evidentă, vezi pasajul cu bieţii copaci vorbitori, apoi cu pietrele. Dar, amintiţi-vă de ce v-am spus încă de la postarea cu „Parry Hotter”: nu poţi parodia o non-valoare.

Terry Pratchett – Culoarea Magiei (Discworld 1)

Ce scria pe coperta primei ediţii a acestei cărţi, şi puţini ştiu asta sunt cuvintele: „Jerome K.Jerome meets the Lord of the Rings (with a touch of Peter Pan)”.

Ok, deci a fost odată ca niciodată un băiat pe nume Tolkien care a scris nişte poveşti fanatsy folosind un stil bucolic şi eroic deopotrivă. După el, au venit doi băieţi care i-au inspirat adânc parfumul cărţilor pentru a expira parfumul banilor: Terry Pratchett s-a făcut doar bucolic, iar George R.R.Martin doar eroic.

Acuma,  ştiu că pentru americani un fanatsy comic e o chestie nemaivăzută: un turist idiot, un vrăjitor incapabil, o Moarte haioasă, nişte eroi bătrânei cu proteze, mă rog… autoironie.

Cred însă că trebuie să fii imbecil să crezi că Terry Pratchett umple un gol în literatura fantasy, autoironizându-se.  Umple un gol în fanatsy-ul american în cel mai bun caz, dar nu în fantasy-ul mondial. În primul rând pentru că basmele româneşti sunt mai pline de autoironie decât orice alte basme din lumea asta. Apoi, pentru fantasy-ul ca gen se bazează pe diverse povestiri mai mult sau mai puţin tradiţionale, care au ca scop două lucruri: înfăţişarea unor fapte de vitejie şi înveselirea.

Dar, e simpatic Terry Pratchett când nu face reclamă la moartea prin asistare.