Ileana Vulpescu – Noi, doamnă doctor, când o să murim?

La școală suntem învățați că reprezentatul de seamă al romanului modern in literatura română este Camil Petrescu. Suntem educați așa pentru că l-a copiat mult pe Proust, a fost misogin (doar cu femeile) și a fost membru al Academiei. Prin urmare, recomand scrierile lui Ileana Vulpescu pentru cei dornici să iasă din paradigma socialistă a scrierilor românești.

“Noi, doamnă doctor, când o să murim?” este un amestec de vieți. Întrebarea este pusă de un copil autist doctoriței Mioara de la psihiatrie care îl tratează. Aceasta din urmă, sfâșiată de naivitatea pacientului, îi răspunde că fiecăruia dintre noi îi este rezervat un moment când acest lucru se va întâmpla. Antonina – colega ei – are parte și ea de pacienți mai speciali: o femeie care de-a lungul anilor de comunism vede extraterestrii, chiar dispare fără urmă după revolția din ’89.

Apoi, sunt triunghiri amoroase răzlețite, povești pe care le-ai putea cataloga din ignoranță drept televonelistice: bărbatul corect – Doru, căsătorit cu două fete, pus în slujba datoriei, care se îndrăgostește iremediabil de Mioara apoi se duce cu tot cu familie în Germania; bărbatul bun și blând, prietenul lui, Mircea, căruia îi moare soția la naștere apoi o ia de nevastă pe proaspăta divorțată Mioara; bărbatul cuceritor și nostalgic, arhitectul Miron, care descoperă că “Aceste iubite, unele mai de lungă durată, altele de-o singură întâlnire, se-ntâmplase să fie toate femei decente, ceea ce-l dusese la concluzia că pentru a-și înșela bărbatul, femeia nu era neapărat curvă.” – pare un joc interminabil de drame interioare spuse însă cu foarte multă pricepere și bun simț.

„Mărunțișurile de zi cu zi îndepărtează oamenii, ca și deosebirile de păreri ideologice. Primele – mărunțișurile – macină încet-încet o relație, cele din urmă duc la o ruptură bruscă și iremediabilă. În momentul în care între doi parteneri de viață s-a dus stima, nu mai poate vi vorba de dragoste”

Stoicismul asumat al personajelor îmi amintește cumva de romanele lui Marquez: la final sunt doar trei bătrâni prieteni rămași la masa poveștilor.