Anne Rice – Vampirul Armand

ok… deci cu „Vampirul Armand” doamna Rice chiar şi-a dat cu stângu’n dreptu’: adică… bine, am înţeles că are ea o plăcere să scrie despre vampiri poponari, dar Armand ăsta e târfa tuturor. Şi ca să dea şi o notă blasfemică care să scoale marketingu’ din sărite, ami e şi pictor de icoane… un soi de Andrei Rubliov corcit cu un comportament efeminat de DaVinci. Până la un punct povestea e interesantă, dar când începe să se „afunde” în descrieri (gay-ii  ştiu de ce), dacă să întămplă să fii „straight” (nu va speriaţi… unora dintre noi li se mai întâmplă „nenorocirea” asta), te ia cu gâdilici în zona aia a organismului de unde ţi se trage voma, şi parcă ai vrea să arunci dracului cartea cu vampiri cu tot. Vă daţi seama că poponoreala nu e mare, ci uriaşă, că unu e renascentist şi celălalt latin, deci resurse sunt cu nemiluita.

Anunțuri

Bob Dylan – Forever young

Voi explica în cele ce urmează versurile lui Bob Dylan la un „cânticel” care se numeşte „Forever young” apărut prima oară în 1974, deci cu zece ani înainte să scoată Alphaville mediocritatea aia omonimă, şi cu 18 ani înainte să scoată Steve Miner tot o mediocritate de film omonimă avându-l protagonist pe „miel” Gibson.
Deci, versurile „începe” aşa:

 May God bless and keep you always,
May your wishes all come true,

 “Fie ca Dumnezeu să te ţină mereu (sănătos), fie ca dorinţele tale să se împlinească…” – simplu şi la obiect. Începe aparent ca o urare de bine, de sănătate, nimic, complex, pentru ca apoi să înceapă să devină brusc ambiguu:

May you always do for others
And let others do for you.

„Fie ca mereu să faci (ceva) pentru ceilalţi, şi să-i laşi pe ceilalţi să facă ceva pentru tine” – observaţi cu atenţie indicaţia: ideea e ca mereu să fii altruist, dar mai mult decât atât, să faci acest gest de bunăvoie, fără să aştepţi vreo răsplată anume… să-i „laşi” pe ceilalţi să te ajute.

May you build a ladder to the stars
And climb on every rung,

„Fie să construieşti o scară la stele, şi să urci fiecare treaptă” – fiecărei urări îi urmează o condiţie. Construieşte o scară la stele, dar urcă fiecare treaptă, nu o lăsa nefolosită, nu o lua pe alte căi mai uşoare!

May you stay forever young,

„Fie să rămâi veşnic tânăr” – refernul nu încearcă să marcheze nemurirea, nu se referă la vârsta temporală a omului, aşa cum vor face epigonii lui Dylan, ci la cea mentală. E vorba aici de a rămâne neschimbat, mereu să ai puterea şi voinţa pe care o aveai când erai tânăr.

May you grow up to be righteous,
May you grow up to be true,
May you always know the truth
And see the lights surrounding you.

„Fie să creşti ca să fii drept, fie să creşti ca să fii adevărat, fie să ştii mereu adevărul şi fie să vezi mereu luminile care te înconjoară” – e un fel de a spune „creşte frumos şi rămâi aşa, nu mai evolua dincolo de adevăr şi de optimism”

May you always be courageous,
Stand upright and be strong,

„Fie să fii mereu curajos, să stai mereu drept şi să fii puternic!” – iar acum urmează o parte care mie-mi place foarte mult:

May your hands always be busy,
May your feet always be swift,
May you have a strong foundation
When the winds of changes shift.

„Să-ţi fie mâinile mereu ocupate, picioarele mereu iuţi, fie să ai mereu o fundaţie puternică atunci când vânturile schimbării încep să bată” – aceeaşi idee: nu te schimba! Fie ca evoluţia ta de om să se oprească acolo unde nu accepţi compromisurile, acolo unde poţi munci,

May your heart always be joyful,
May your song always be sung,

„Fie ca inima să-ţi fie mereu bucuroasă, cântecele atle să fie mereu cântate” – aici autorul se referă la sine, ca într-o incantaţie menită să-i salveze de la pierire opera.

 

Stephen King – Christine

Cred că Stephen King a fost genial pentru faptul că a reuşit să ironizeze toate idealurile americane într-un stil absolut american. Gândiţi-vă un pic: toate obiectele „şmechere” care au contribuit la americanizarea lumii au fost într-un fel sau altul posedate de demoni malefici în universul lui King: clasica femei-gospodină din Misery, hotelul de lux din Shining, şi acum maşina. Mda… până şi maşina e malefică. E foarte rea şi posesivă. Dacă o să citiţi cartea o să vedeţi că fiecare capitol are câte un vers dintr-o melodie celebră a anilor ’60-‘70, mai puţin ultimul, care e de fapt o poezi a lui Robert Creely. În fine, dacă vă întrebaţi cum sună melodiile alea, vedeţi că există un playlist pe youtube cu numele „Christine”:

http://www.youtube.com/user/alex2stf#grid/user/E5EAE5B0484F9C73

Mai am doar o singură curiozitate legată de cartae asta? De ce numele „Christine”? Să fi fost Stephen King atât de inspirat încât să pună ca nume unei maşini demonice varianta feminizată a lui „Christ” sau sunt doar eu prea gânditor? Pentru că dacă nu ăsta e motivul pentru care se numeşte „Christine” atunci cartea pe lângă „scary” e şi „silly”.

Anne Rice – Diavolul Memnoch

Lui Lestat i se face din nou o propunere pe care nu o poate refuza, iar de data aceasta vine din partea divolului însuşi – care vrea să facă din el un fel de Faust updatat. Ca şi în „Povestea hoţului de trupuri”, pretextul acţiunii e stupid: un vampir nemuritor face un târg cu diavolul. Ce ar avea diavolul de oferit unei asemenea fiinţe? Voalul Sfintei Veronica? Oau! Păi înseamnă că Lestat ăsta e un arheolog obsedat care şi-ar vinde şi bunica pentru o bucată de pânză din vremea lui Iisus. Că oricum… să se vindece de vreo boală nu cred că e cazul, din moment ce e nemuritor. Reîntâlnim şi aici ideea că „binili” şi „reul” conlucrează… mentalitatea neo-vampiristă tipică care încearcă să explice cum băieţii ăia care sug sângele poporului sunt şi ei în stare de sentimente.

Anne Rice – Povestea hoţului de trupuri

…şi saga este reînviată.Nu… serios acuma… dacă continua în acelaşi ritm chiar muream de plictiseală. Dar iată că autoarea vine cu ceva nou : transhumanţa sufletelor, reîncarnare şi alte câteva chestii supranaturale. Ideea e că Lestat se plictiseşte să fie vampir, şi apeleaza la serviciile unui tip straniu, cu educaţie orientală, care-i face o propunere „à la Capone”: să facă schimb de trupuri. Se pare însă că nemurirea nu te face mai deştept, şi nici nu-ţi dezvoltă mirosul referitor la situaţiile-capcană, aşa că Lestat acceptă. Evident că după ce se vede în trup nemuritor, orientalul James nu mai vrea să facîă schimb din nou. Adică.. nu ştiu… cât de prost să fii să vrei să părăseşti un trup nemuritor? Prost ca un Lestat probabil.

Mă rog… ideea e că fostul vampir, adică actualul om, ajunge să se îndrăgostească de o „mama răniţilor” – culmea ironiei, care are grijă şi de el în momemntul în care inevitabil se îmbolnăveşte (nici nu mă miră… la cât de prost e…)

Mda.. e bine deci că mai schimbăm un pic tema, dar e păcat că trebuie să citim un subiect atât de fundamental penibil. Cartea aste se aseamănă unei telenovele, în care la început eroul este atât de penibil, încât generează spontan 200 de episoade la cote maximă de audienţă.

Hermann Hesse – Jocul cu mărgele de sticlă

Deci credeţi-mă că pentru trei sau patru consideraţii despre viaţă (ce-i drept, destul de reuşite) nu se merită să citiţi „Jocul cu mărgele de sticlă” al lui Hermann Hesse. Ştiu că e probabil o carte pe care multă lume v-a recomandat-o (în cazul meu aşa a fost) dar sincer să fiu a fost un supliciu să o citesc.

În primul rând are un stil foarte greoi, biografic, dar nu pe modelul standard, ci pe model filosofico-teologic. E ca viaţa unui sfânt din viitor, care se ocupă cu o meserie despre care se ştie numai de bine, dar nu şi la ce foloseşte. Jocul cu mărgele de sticlă este arta supremă, religia supremă… soluţia mântuirii umane. Cum se desfăşoară nu se ştie, dar e o treabă complicată rezervată înţelepţilor, iar eroul nostru este un maestru al acestui joc. Bine, am înţeles ideea, nu trăiţi cu impresia că sunt cumva idiot: marele maestru al acestei înţelepciuni superioare nu e de fapt mulţumit de condiţia sa pentru că de fapt nu poate ajuta societatea cu nimic. Când renunţă la titulatura de magister ludi şi se hotărăşte să-l educe pe fiul celui mai bun prieten, moare înecat într-un accident stupid în care vrea să-şi demonstreze aptitudinile de bun învăţător. Mda… foarte frumos… subiectul putea fi chiar interesant dacă scria despre el altcineva. Herman Hesse e clar că vrea aici să fie un urmaş al lui Thomas Mann, doar că unul şi mai încâlcit decât predecesorul. Joseph Knect este un doctor Faustus updatat, adică şi mai plictisitor. De ce e scrisă cartea ca o biografie, nu mă întrebaţi, dar opţiunea asta este absolut enervantă: 400 de pagini despre nimic. Adică… chiar nimic! Imaginaţi-vă că nici un personaj nu e descris, nici un sentiment nu apare la lumină, şi nici nu poţi măcar bănui ceva despre vreun sentiment, nu ştii cum arată o locaţie, nu ştii care e miza jocului, nu ştii ce fac toţi înţelepţii ăia, de unde vin şi cum îşi câştigă pâinea, iar când îi descrie pe cei non-înţelepţi situaţia e la fel: nici despre ăia nu se ştie nimic. E o povestire complet liniară despre un „deştept” care-şi dă seama că „a fi deştept” nu e totul, dar cum altfel să fii habar n-are.

„Povestirile lui Knecht” de la finalul volumului sunt la fel de fade, şi merg pe aceeaşi linie. „Aducătorul de ploaie” e tot un soi de vraci (nu scrie nicăieri cu ce se ocupă de fapt – tipic!) care face sacrificiul suprem pentru a aduce ploaia. Iar în „Duhovnicul” e vorba despre doi „deştepţi” de data asta care se întâlnesc, stau de vorbă, şi unul dintre ei moare. Aş putea spune mai multe despre această povestire ce parafrazează „Patericul” dar nu comentez „Patericul” şi ideile pe care Hesse le-a împrumutat de acolo.

Pe scurt, aceste vorbe mi-au atras atenţia:

„Nu trebuie nicidecum să năzuieşti către o învăţătură desăvârşită, prietene, ci către propria ta desăvârşire. Dumnezeirea se află în tine însuţi, nu în noţiuni şi în cărţi. Adevărul este trăit, nu predat de la catedră.” (76)

„A te îndeletnici cu istoria presupune convingerea că năzuieşti spre ceva imposibil şi totuşi necesar şi de maximă importanţă. A te îndeletnici cu istoria însemnează: a te lăsa în seama haosului şi a-ţi păstra totuşi credinţa în ordine şi sens”(160)

Ed. Pentru literatură universală, 1969

Anne Rice – Vampirul Lestat

Eu v-am zis că băiatul ăsta are o problemă sexuală adică, dacă ajungi să o săruţi pe gură pe maică-ta clar ai nişte probleme la mansardă, dar să înţelegem că atâta vreme cât eşti vampir e OK, se acceptă, pentru că nu ştii ce face veşnicia din om. Să înţelegem că e un Dyonisos corcit cu Oedip? Cartea e o introducere nu tocmai necesară la „Regina Damnaţilor”: să fim serioşi… cu sau fără ea putem înţelege la feld e limpede piovestea cu Akasha. Oricum, la nivelul de neoromantism al „Interviului” cartea asta n ajunge nici pe departe. E foarte forţată şi schimbarea de ton nu-i pică bine. Lestat se dovedeşte a fi un Louis mai puţin bădăran, ceea ce îi slăbeşte vizibil atitudine misterioasă. Macabrul său dădea bine în combinaţie cu naivitatea lui Louis, dar aşa… e ca şi cum ai compara un pahar de apă pe stomacul gol, cu un pahar de vin după o friptură… în sânge. Nu o recomand spre lectură decât dacă sunteţi fani ai sagăi.